Experienţele extracorporale au reprezentat de multă vreme o sursă de fascinaţie pentru oameni, dat fiind că există relatări despre aceste „aventuri” în afara corpului încă de acum câteva mii de ani. Senzaţia de plutire şi capacitatea de a observa propriul corp din exterior sunt caracteristicile tipice ale acestor experienţe ce au intrigat de-a lungul timpului doctorii, filozofii şi teologii. Dacă timp de milenii oamenii au atribuit aceste fenomene unor forţe paranormale, astăzi, mulţumită cercetărilor efectuate în ultimii ani de specialiştii în neuroştiinţe, aceste experienţe ciudate au fost explicate.
Doctorii au identificat câteva dintre afecţiunile care pot duce la experienţe extracorporale, printre acestea numărându-se epilepsia şi atacul cerebral. Experienţele extracorporale se pot manifesta şi în urma unor evenimente traumatice ca accidentele rutiere sau supradozele de droguri, precum şi în timpul practicării sporturilor extreme sau meditaţiei. Statisticile arată că una din 10 persoane are parte de o astfel de experienţă de-a lungul vieţii.
Recent, mai mulţi oameni de ştiinţă au reuşit să inducă experienţe extracorporale unor voluntari sănătoşi, în condiţii de laborator, făcând astfel câţiva paşi importanţi spre demistificarea acestui fenomen.
Prima experienţă extracorporală reuşită în laborator
Henrik Ehrsson, profesor în neuroştiinţe cognitive în cadrul Institutului Karolinska din Stockholm, este unul dintre cercetătorii care au depus numeroase eforturi pentru a studia experienţele extracorporale.
Primul experiment ce a dus la obţinerea unei experienţe extracorporale în condiţii de laborator a avut loc în 2007, fiind efectuat de profesorul Ehrsson. Acesta a pornit de la următoarea premisă: „Ce s-ar întâmpla dacă am «lua» ochii unui voluntar şi i-am muta în altă parte a camerei? Oare acesta ar continua să vadă din locul unde se află corpul, sau din noua poziţie a ochilor?”.
Pentru a afla răspunsul, Ehrsson a cerut voluntarilor să se aşeze pe un scaun şi să poarte nişte ochelari speciali, conectaţi la două camere video aflate la 2 metri în spatele lor. Voluntarii recepţionau în lentila stângă imaginile filmate de camera din partea stângă, iar în lentila dreaptă cele captate de camera din partea dreaptă, astfel că îşi vedeau propriul spate din perspectiva unei persoane virtuale, situate la 2 metri în spatele corpului lor.
Apoi, profesorul Ehrsson a folosit două beţe de plastic, cu unul dintre ele împungând uşor voluntarii în piept, fără ca aceştia să observe, iar cu celălalt repetând acţiunea în zona aflată sub camerele video, atingând pieptul inexistent al „persoanei virtuale”. Atunci când cele două gesturi erau sincronizate, voluntarii au relatat că aveau parte de experienţe extracorporale, simţind că se află în locul unde se găseau „ochii” lor, de unde îşi priveau propriul corp.
Aşadar, chiar dacă voluntarii putea să îşi observe corpul, înţelegând că se află în acelaşi loc ca la începutul experimentului, creierul a recalculat poziţia „sinelui” în cameră, ceea ce a dus la apariţia experienţei extracorporale.
Pentru a confirma că voluntarii se percep cu adevărat a fi în zona unde se află camerele video, profesorul Ehrsson a folosit un ciocan în următoarea fază a experimentului, prefăcându-se că loveşte cu forţă sub camerele video, unde se găsea corpul virtual. Senzorii aflaţi pe pielea voluntarilor au identificat imediat o accelerare a pulsului şi a nivelului transpiraţiei, simptome ale fricii, reacţie tipică a corpului uman în cazul unor ameninţări.
Studiile medicale arată că oamenii ajung să perceapă propriul corp ca fiind parte a sinelui graţie simţului numit „propriocepţie”. Astfel, creierul construieşte senzaţia de „sine” combinând semnalele recepţionate de la piele, muşchi şi articulaţii cu datele percepute de ochi. În mod normal, aceste fluxuri senzoriale distincte se combină perfect, rezultatul fiind senzaţia de „sine”.
Experimentul a arătat că în cazul în care informaţiile din aceste fluxuri senzoriale nu se potrivesc, senzaţia de „sine” dispare. În aceste cazuri, creierul forţează luarea unei decizii, ceea ce poate duce la senzaţia că „sinele” se află în alt corp. Acesta a fost rezultatul pe care l-a observat dr. Ehrsson.
Experimentul profesorului Ehrsson a fost primul caz în care s-a reuşit inducerea unei experienţe extracorporale în cazul unor voluntari sănătoşi. De asemenea, studiul a fost primul caz în care s-a reuşit inducerea perceperii sinelui în alt loc decât cel în care se afla corpul voluntarilor. „Concretizarea acestei iluzii este o reuşită importantă, deoarece dezvăluie care este mecanismul prin care apare senzaţia că ne aflăm în interiorul corpului nostru. Identificarea acestuia reprezintă un progres important, deoarece acceptarea propriului corp drept centrul prin care percepem lumea este un aspect fundamental al conştiinţei de sine”, a explicat Ehrsson.
Noi experimente uluitoare
Pentru a testa limitele creierului uman în ceea ce priveşte percepţia propriului corp, profesorul Ehrsson şi-a continuat studiile. Unul dintre acestea a pornit de la faptul că victimele atacurilor cerebrale, în cazuri foarte rare, ajung să perceapă un „membru fantomă” – o a treia mână, spre exemplu.
Efectuând un experiment, doctorul Ehrsson a descoperit că poate păcăli creierul voluntarilor în doar câteva minute, convingându-l să perceapă prezenţa unei a treia mâini.
Această descoperire a fost realizată în urma a 5 experimente separate, efectuate pe 154 de voluntari. Participanţii la studiu erau aşezaţi la masă, iar lângă mâna lor dreaptă era plasată o mână artificială, din cauciuc. După ce se aşezau, cercetătorii le acopereau umărul şi braţul drept cu un prosop alb, creând iluzia că voluntarul avea trei mâini. Apoi, cercetătorii atingeau simultan cele două mâini (braţul drept al voluntarului şi cel artificial). După aproximativ 30 de secunde de atingeri simultane, voluntarii au început să simtă atingerile pe ambele braţe atinse, percepând şi cea de-a treia mână ca făcând parte din corpul lor.
Senzorii amplasaţi pe mâna stângă au confirmat faptul că voluntarii percepeau braţul artificial ca fiind parte a corpului, reacţiile fiziologice la „ameninţarea” acestuia cu un cuţit fiind identice cu cele observate atunci când braţul drept era supus acestui tratament.
Arvid Guterstam, unul dintre membrii echipei de cercetători conduse de Ehrsson, a explicat cauzele acestei experienţe: „Ca urmare a iluziei optice, în creier apare un conflict referitor la care din cele două mâini drepte aparţine corpului voluntarului. Firesc ni s-ar părea ca doar una dintre cele două mâini să fie percepută ca aparţinând corpului, însă creierul rezolvă acest conflict acceptând ambele mâini drepte ca membre, astfel că subiecţii au senzaţia că au trei mâini”.
Cercetătorii cred că această descoperire poate fi folosită pentru a îmbunătăţi viaţa persoanelor nevoite să folosească proteze, urmând ca în viitor să permită pacienţilor paralizaţi să opereze membre robotizate.
Într-un alt experiment, cercetătorii de la Institutul Karolinska au folosit metode similare pentru a-i convinge pe cei 200 de participanţi la studiu că se află în corpul unei micuţe păpuşi Barbie (măsurând 30 de centimetri în lungime) sau în cel al unui manechin imens (măsurând 4 metri în lungime). Pentru a induce voluntarilor senzaţia că se află în corpul artificial, cercetătorii au apelat din nou la stimularea simultană a corpului real al voluntarilor şi a celui artificial în care aceştia credeau că se află.
După ce voluntarii ajungeau să se perceapă ca fiind în corpul artificial, le era arătat un cub, cercetătorii cerându-le să arate, folosindu-se de mâini, cât de mare este acesta. Atunci când participanţii credeau că se află în corpul păpuşii Barbie, cubul părea imens; în schimb, atunci când se credeau în corpul unui gigant, cubul părea mic. Astfel, experimentul a demonstrat că percepţia propriului corp reprezintă un etalon fundamental folosit de creier pentru a percepe lumea din jur.
Această iluzie poartă numele de „iluzia Alice”, fiind inspirată de aventurile personajului omonim din „Alice în Ţara Minunilor”. În cartea lui Lewis Caroll, Alice s-a micşorat după ce a băut o poţiune magică, devenind apoi uriaşă după ce a consumat o prăjitură. Bjorn van der Hoort, unul dintre autorii acestui studiu, afirmă că această iluzie ar putea fi folosită pentru a face specialiştii să se identifice cu anumiţi microroboţi (spre exemplu, pentru a opera la nivel microscopic în corpul unui pacient) sau cu roboţi de dimensiuni gigantice (pentru a efectua reparaţii în cadrul unei sonde petroliere sau a unei centrale nucleare).
Într-un alt studiu, coordonat de profesorul Mel Slater de la Universitat de Barcelona, cercetătorii au reuşit să convingă voluntari de sex masculin că se află în corpul unei fete. Ei au reuşit să creeze această iluzie cu ajutorul unor căşti conectate la un sistem de realitate virtuală pe care voluntarii le purtau în timp ce erau atinşi pe braţ. „Experimentul nostru reprezintă prima cercetare ce demonstrează că sentimentul de proprietate asupra corpului poate fi transferat în întregime asupra unui corp virtual”. Studiul efectuat la universitatea catalană indică faptul că senzaţiile de sine şi de proprietate asupra corpului pot fi manipulate cu uşurinţă. Cercetătorii sugerează acest lucru ar putea fi folosit pentru a trata afecţiunile ce au la bază percepţia distorsionată a propriului corp, precum anorexia.
Existenţa sufletului, pusă în pericol?
Toate aceste experimente ce dezvăluie modul în care creierul construieşte imaginea de sine a unei persoane i-a făcut pe unii cercetători să susţină că rezultatele au impact şi asupra filozofiei, dincolo de potenţialul folosirii acestor descoperiri pentru dezvoltarea unor tehnologii noi.
Thomas Metzinger, directorul Grupului de Filozofie Teoretică din cadrul Universităţii Johannes Gutenberg din Mainz, Germania, explică de ce experimentele efectuate de specialişti în neuroştiinţe, precum Henrik Ehrsson, sunt extrem de importante. „Sunt anumite lucruri, precum conceptul de sine, despre care oamenii credeau că nu pot fi înţelese cu ajutorul ştiinţelor. Acum, acest lucru este demonstrat ca fals, sinele fiind uşor de manipulat de oamenii de ştiinţă. Cred că cercetările efectuate de Henrik subliniază faptul că nu există un «suflet» sau un sine care să fie independent de creier”, susţine Metzinger.
Întrebat dacă este de părere că ştiinţa poate explica absolut tot, dr. Ehrsson a oferit un răspuns ferm: „Absolut! Poate că va dura câteva sute de ani, dar sunt convins că ştiinţa va oferi explicaţii complete şi pentru subiecte complexe, aşa cum este mintea umană. Poate că filozofilor nu o să le placă acest lucru şi vor continua să susţină că încă există întrebări fără răspuns în ceea ce priveşte mintea umană, însă vom înţelege toate elementele componente”.
