luni, 25 februarie 2013

Sera walipini: o seră subterană pentru practicarea agriculturii pe tot parcursul anului


http://www.financiarul.ro/wp-content/uploads/sera-walipini.jpg
- Agricultorii din zonele mai reci ale globului folosesc diferite metode pentru a asigura recoltei lor condiţii propice de dezvoltare, pe o perioadă cât mai lungă din an.
Serele sunt, de obicei, structuri din materiale transparente, precum sticla, care necesită costuri destul de mari pentru a fi construite şi pentru a fi încălzite pe parcursul iernii. O alternativă mult mai eficientă şi mai accesibilă a serelor cu geamurieste walipini (un cuvânt indian pentru “loc cald”), cunoscut şi ca “sera subterană”,relatează Treehugger.com.
Dezvoltată prima dată în urmă cu 20 de ani pentru regiunile montane reci din America de Sud, această metodă permite agricultorilor să îşi păstreze producţia la acelaşi nivel pe tot parcursul anului, chiar şi în zonele cele mai reci.
Sera subterană este o construcţie destul de interesantă, care combină principiile încălzirii solare pasive cu proprietăţile solului care protejează structura.
Cum se construieşte o astfel de seră? Institutul Benson, o organizaţie non-profit pentru agricultură sustenabilă, a creat un manual foarte explicit despre cum funcţionează o seră walipini, şi cum să o construieşti.
“Sera walipini utilizează resursele naturii pentru a crea un mediu cald, stabil şi bine luminat, astfel încât să poată produce legume pe tot parcursul anului. Localizarea zonei de creştere la 1,8-2,5 metri sub pământ şi capturarea şi depozitarea căldurii solare din timpul zilei sunt cele mai importante principii pe care se bazează succesul unei sere walipini.
În cei mai simpli termeni, sera walipini este o gaură dreptunghiulară în pământ, adâncă de 1,8-2,5 metri şi acoperită de o folie de plastic. Construcţia se realizează în funcţie de poziţia Soarelui: înspre nord, în emisfera sudică, şi înspre sud în emisfera nordică. Un zid gros de pământ în partea din spate a construcţiei şi un perete mult mai mic în partea din faţă, furnizează unghiul necesar pentru acoperişul din folie de plastic. Acest acoperiş sigilează “gaura”, asigură un spaţiu izolator între cele două straturi de plastic şi permite razelor Soarelui să pătrundă în interior,creând un mediu cald şi stabil necesar pentru creşterea plantelor.”
Această seră, protejată de pământ, profită de temperatura solului, astfel încât, cantitatea de energie necesară pentru a încălzi interiorul serei walipini să fie mult mai mică decât ar avea nevoie o seră de suprafaţă. Bineînţeles, există şi precauţii care trebuie luate în considerare, în ceea ce priveşte hidroizolarea, drenajul şi ventilarea construcţiei, în timp ce este aliniată în mod corect la razele Soarelui.
Cel mai interesant aspect, potrivit Institutului Benson, este faptul că modelul lor de seră walipini (de şase metri pe 23 de metri), construit în La Paz, costă aproximativ 250-300 de dolari, datorită forţei de muncă furnizate de proprietarii construcţiei şiutilizării de materiale ieftine, cum ar fi foliile de plastic care protejează împotriva razelor ultraviolete şi a conductelor din PVC.
Ieftină dar eficientă, sera subterană este o modalitate minunată pentru ca agricultorii să producă alimente pe tot parcursul anului.
Iată un videoclip de prezentare a unei sere walipini, care încorporează şi un spaţiu mic pentru capre:
 Sursa: www.financiarul.ro

ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (5)

Vezi partea a IV-a aici:

http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/02/istoria-crimelor-papalitatii-4.html


Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 
de Tony Bushby

Un trădător a credinţei
În eforturile de a-şi îmbogăţi familia – pe cei din neamul Gaetani – în special pe Pietro, un fiu cu un caracter extrem de îndoielnic – Bonifaciu al VIII- lea a intrat într-un conflict acut cu familia Colonna, o familie cu influenţă ce avea reputaţia de a-i fi alungat în repetate rânduri pe papi din Roma.
Când cardinalul Ştefan de Colonna, fratele Cardinalului Ioan de Colonna, a confiscat o încărcătură cu aur şi argint destinată familiei Gaetani, Bonifaciu al VIII-lea a excomunicat întreaga familie Colonna decretând o cruciadă împotriva acestora. Familia a replicat printr-un manifest în care îl acuza pe Bonifaciu de a fi obţinut scaunul papal prin fraudă şi îl chema la judecată în faţa Conciliului General. Sub conducerea unuia dintre cardinalii săi, armata lui Bonifaciu a distrus proprietăţile familiei Colonna împrăştiindu-i membrii prin toată Europa.
În unele cronici, Bonifaciu al VIII-lea este acuzat că ar fi întreţinut relaţii intime cu o contesă franţuzoaică. Nu putem confirma acest lucru însă contrazicem varianta catolică oficială care preaslăveşte bunătatea şi învăţăturile lui prin fapte de netăgăduit cum ar fi nepotismul şi simonia sa.
La fel au fost şi edictele sale, menite să-i întărească în mod absolut autoritatea.
La începutul celui de-al şaptelea an al pontificatului său, în 1296, Bonifaciu a emis primul dintre cele mai faimoase două edicte papale din istoria creştinismului. Tonul acestuia amintea de fulgerele papale ale lui Grigorie al VII-lea (1073–1085), iar cuvintele din deschiderea sa, Clericis laicos, i-au dat numele. Prima propoziţie din acest edict este o afirmaţie plină de adevăr care revelează moralitatea jalnică în care zăcea creştinismul: „Trecutul arată că laicii au fost ostili faţă de papalitate, iar experienţa noastră arată fără tăgadă că acest lucru este valabil şi în prezent.“
Lipsa de simpatie faţă de papi reflecta probabil îndoiala subzistentă cu privire la pretenţia descendenţei lor divine.
Acest edict care îl viza în mod special pe regele Franţei, Filip al IV-lea, nepotul Sfântului Ludovic, nu şi-a atins ţinta. Mai apoi, pe 18 noiembrie 1302, Bonifaciu al VIII-lea şi-a emis imoralul „Edict al Celor Două Săbii“ (Unam Sanctam, „Unul Sfântul“), care trasa cadrul esenţei creştinătăţii pentru secolele ce urmau. Edictul papal declara că Biserica controla „cele două săbii“ adică cele două puteri: „Amândouă săbiile se află în puterea Bisericii, cea spirituală şi cea trecătoare: cea spirituală e mânuită de Biserică prin braţul clerului: cea lumească prin braţul armatei sale… iar puterea spirituală are dreptul de a o stabili şi ghida pe cea lumească şi de asemenea de a o judeca atunci când nu acţionează cum se cuvine… Prin urmare, oricine se opune celor două săbii ale Bisericii, se opune legii lui Dumnezeu.“
Edictul Unam Sanctam, Bonifaciu al VIII-lea, 18 noiembrie 1302; prezentare în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126
Sub Bonifaciu Biserica Catolică a devenit un suzeran secular care a cucerit vaste teritorii care sunt cunoscute în istorie ca şi „Statele Papale“. Abia în 1870 baionetele patrioţilor italieni au reuşit într-un final să recupereze regiunile furate şi să le redea Italiei unite. La acea vreme italienii, sub Victor Emmanuel al II-lea, regele Sardiniei şi Piedmontului, a luat înapoi Roma şi teritoriile papale adiacente şi a declarat Oraşul Etern capitală a noului Regat Unit al Italiei. Statele Papale, cu o suprafaţă de 39.495 km2 şi trei milioane de locuitori plătitori de taxe, au fost astfel scoase din portofoliul de investiţii al Vaticanului şi au dispărut pentru totdeauna de pe harta Europei – şi din istorie. Biserica, cu excepţia a 108 acri de pământ pe care se află Vaticanul, nu mai conducea nici o zonă pământească europeană însuşită abuziv, iar suveranitatea sa lumească a luat sfârşit. Însă povestea lui Bonifaciu al VIII-lea nu se termină aici. În Enciclopedia Catolică îi sunt dedicate nouă pagini inutile în care se recunosc lipsurile caracterului său, dar se fac încercări disperate de a se evita orice acuzaţii mai grave. Cu toate acestea, primele ediţii din Encyclopaedia Britannica spun adevărul despre acest papă, descrierea sa fiind făcută de către profesorul Rockwell, un distins istoric ecleziastic. El explică ostilitatea faţă de acest papă prin următoarea frază:
„Lăcomia, pretenţiile pline de îngâmfare şi aroganţa pe care le afişa adesea i-au atras mulţi duşmani… mulţi credeau că era de aceeaşi teapă cu Diavolul“.
Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., 1797.
Este interesat de remarcat că după publicarea celei de a 11-a ediţii în 1898, Biserica Catolică a cumpărat Encyclopaedia Britannica, iar în foarte scurt timp noi ediţii lipsite de conţinut „jignitor la adresa Bisericii“ au înlocuit versiunile anterioare care s-a ordonat să fie distruse (History in the Encyclopedia, D. H. Gordon şi N. L.Torrey, New York, 1947; de asemenea, The Good News of the Kingdoms, Norman Segal, Australia, 1995).
Într-un mod de a acţiona stabilit, în 1943, Encyclopedia Britannica a fost arondată Universităţii Romano-Catolice din Chicago.
Encyclopedias: Their History Throughout the Ages, 1966, două ediţii; a doua ediţie oferă o atenţie deosebită Encyclopaedia Britannica.
În deceniile următoare, misionarii Bisericii au umblat din uşă în uşă în întreaga lume pentru a vinde Encyclopaedia Britannica cosmetizată la milioane de oameni care nu aveau habar de ceea ce se întâmpla. Persoanele care pot compara ediţiile anterioare cu cele „sub autoritatea Bisericii“ ar trebui să facă acest lucru pentru a avea confirmarea că o nouă istorie „cosmetizată“ a creştinismului, din care se omitea informaţia dăunătoare, a fost scrisă şi publicată. Unele dintre comentariile negative la adresa Papei Bonifaciu al VIII-lea au fost şterse, iar alte propoziţii au fost modificate, însă numele profesorului Rockwell a fost păstrat.
Istoria medievală Cambridge (ediţiile Gwatkin şi Whitney, The Macmillan Co., 1911–13, vol. vii, pag. 5), care consemnează sentimentul general al istoricilor moderni, spune: „dovezile par clare că el [Bonifaciu al VIII-lea] a fost un sceptic care şi-a ascuns batjocura sub mitră“. Regele Filip al IV-lea al Franţei, susţinut de avocaţi civili preocupaţi să îi exalte autoritatea împotriva celei a Papei, s-a opus Edictului Unam Sanctam al lui Bonifaciu al VIII-lea. El a convocat Parlamentul din Paris în faţa căruia l-a pus la îndoială pe papă, acuzându-l de erezie, simonie şi lăcomie. Bonifaciu a fost acuzat explicit de „vrăjitorie, colaborare cu Diavolul, lipsă de credinţă în Iisus Hristos, de a fi declarat că păcatele cărnii nu sunt păcate şi de a fi provocat moartea Papei Celestin şi a altora. A mai fost acuzat că ar fi avut un anumit «idol» în care sălăşluia un «spirit diabolic» pe care obişnuia să îl consulte… iar o voce ciudată îi răspundea.“
A History of the Popes, Dr Joseph McCabe, C. A. Watts & Co, London, 1939.
În 1303, Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost arestat la Anagni, unde se refugiase, şi a fost predat la Paris pentru a fi judecat. Sciarra Colonna şi familia sa năpăstuită se afla la tribunalul francez unde a fost judecat. Un Conciliu General a fost convocat la Universitatea din Paris. În faţa a cinci arhiepiscopi, a 22 de episcopi, a unei mulţimi de călugări şi fraţi, Bonifaciu al VIII-lea şi-a bătut joc aşa cum îi era obiceiul de religie şi morală făcând următoarea afirmaţie memorabilă: „Nu a fost nici un Iisus Hristos, iar Euharistia e doar făină şi apă. Maria nu a fost mai virgină decât propria mea mamă şi există tot atâta rău în adulter cât a îţi freca mâinile una de cealaltă.“
A History of the Popes, McCabe, ibid.
El a fost transferat înapoi la Roma sub o escortă puternică, asigurată de familia Orsini, căci exista temerea că trupele papale vor încerca să îl salveze. Era atât de cuprins de accese de furie încât unii dintre cronicarii de renume ai vremii susţin că înnebunise şi că s-a sinucis. Acest fapt este puţin probabil. Se pare că a murit în închisoare o lună mai târziu în octombrie 1303, probabil otrăvit sau ştrangulat şi nu din cauza „şocului suferit în urma atacului brutal asupra sa“ aşa cum opinează Biserica.
The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 239
Duşmanii săi au împrăştiat în străinătate zvonul că în ultimele sale clipe ar fi mărturisit asocierea cu demonul şi că în momentul morţii flăcări i-ar fi ieşit pe gură.

(Va urma)
Sursa: http://jurnalparanormal.ro

Zoroastru şi Buddha - Moise şi Ilie - Ioan şi Iisus Christos în evoluţia omenirii


Un avertisment serios: cercetătorul spiritual veritabil se fereşte să tragă concluzii, ci lasă lucrurile să se apropie de el. Şi când ele au sosit, le verifică mai întâi cu logica obişnuită. Dacă un lucru poate fi examinat şi înțeles în mod logic, acesta n-ar trebui să fie un motiv de îndoială cu privire la originea sa spritual-ştiințifică! 
Dacă omenirea vrea să progreseze, atunci trebuie să se realizeze întotdeauna situaţia în care să fie
 prezent un anumit curent cultural capabil să preia în interior şi să prelucreze o sumă de facultăţi, în timp ce un alt curent trebuie să se desfăşoare paralel şi să rămână puţin în urmă în ceea ce priveşte evoluţia. Atunci avem un curent cultural care dezvoltă anumite facultăţi până la un punct dat; aceste facultăţi sunt intim legate cu însăşi esenţa acestui curent şi cu natura umană. El avansează şi apare ceva nou, dar acest curent nu ar fi capabil să urce prin el însuşi încă o treaptă. Din această cauză trebuie să acţioneze paralel cu el un alt curent. Dezvoltarea acestui al doilea curent a rămas în întârziere. El nu a ajuns la înălţimea primului, într-un anume sens; apoi el va înainta, luând de la celălalt ceea ce acesta a dobândit. Datorită faptului că între timp cel de al doilea curent s-a menţinut mai tânăr, el poate evolua după aceea mai sus, aşa că unul l-a fecundat pe celălalt. Şi astfel în evoluţia omenească curentele spirituale trebuie să evolueze concomitent.
Ce măsuri a trebuit să ia această conducere spirituală pentru ca alături de curentul care şi-a găsit expresia în persoana lui 
Buddha să se dezvolte un al doilea curent care nu primeşte decât mai târziu ceea ce budismul a dat omenirii?
Poporul hindus fusese format astfel încât să recunoască faptul că oamenii creează prin ei înşişi Dharma, legea sufletului, iar vechiul popor evreu fusese format în aşa fel încât să asculte de Lege, care-i fusese dată din afară. În felul acesta poporul evreu reprezintă o completare admirabilă la ceea ce Zoroastru făcuse pentru propria sa cultură ca şi pentru toate culturile derivate din ea. Era necesar să subliniem faptul că Zoroastru şi-a îndreptat privirea spre lumea exterioară. În timp ce Buddha ne instruieşte cu asiduitate asupra modului în care omul îşi poate înnobila viaţa interioară, găsim la Zoroastru marea şi profunda învăţătură privind Cosmosul, învăţătură care vizează să ne dea cheia 
Universului din sânul căruia am ieşit. În timp ce privirea lui Buddha era îndreptată spre interior, cea a adepţilor lui Zoroastru se întorcea spre lumea exterioară, cu scopul să o impregneze cu spiritualitate.

Ce a dat Zoroastru, de la prima sa apariţie, când a propovăduit pe Ahura Mazdao, până la epoca când a revenit în persoana lui Nazarathos?
El a oferit învăţături din ce în ce mai profunde despre marile legi spirituale şi despre entităţile Cosmosului. La început Zoroastru a dat culturii persane numai indicaţii vagi despre spiritul Soarelui. El a dezvoltat însă după aceea aceste indicaţii şi ele ni se prezintă sub forma acelei mari şi minunate învăţături caldeene atât de rău înţelese în zilele noastre asupra Cosmosului şi asupra originilor spirituale din care a izvorât existenţa noastră. Dacă cercetăm aceste învăţături asupra Cosmosului, ele ne prezintă o particularitate importantă. 
Din punctul de vedere al Persiei străvechi, fiinţa umană este într-un anumit fel întreţesută într-un ansamblu de procese cosmice. Sufletul omului este teatrul unei lupte între Ormuzd şi Ahriman. Pentru că aceste două forţe luptă între ele, în sufletul omenesc clocotesc pasiunile. Ceea ce este viaţa interioară a sufletului nu era încă recunoscut. Este vorba deci aici de o teorie pur cosmică. Când se vorbea despre bine şi despre rău, nu se aveau în vedere decât acţiunile utile sau vătămătoare care se opun în Cosmos şi care se manifestă de asemenea şi în om. Nu exista încă „concepţia morală“ despre Univers în această învăţătură care orienta privirea spre lumea exterioară. Prin această învăţătură se făcea cunoştinţă cu toate entităţile care guvernează lumea simţurilor, tot ce domină lumea ca perfecţiune, lumină şi tot ce este negru, dăunător. Te simţeai întreţesut în ansamblul Universului. Cât priveşte elementul într-adevăr moral la care participă fiinţa omenească prin sufletul său, el nu era încă resimţit în sine aşa cum se va întâmpla mai târziu.
Când te aflai, de exemplu, în prezenţa unui om „rău“, simţeai că forţele rele ale Universului treceau prin el; îl credeai posedat de aceste entităti rele. Nu-l puteai deci considera responsabil. Omul era resimiit ca fiind întreţesut într-un sistem cosmic încă neimpregnat cu calităţi morale. Aceasta era caracteristica unei doctrine care îşi întorcea privirea înainte de toate spre exterior, chiar dacă era o privire a spiritului.
Învăţătura ebraică este o completare minunată a acestui învăţământ cosmologic pentru că ea a 
adăugat la ceea ce fusese revelat din afară un element moral care a dat în acest fel posibilitatea de a lega un sens cu noţiunea de culpabilitate, de vină. Înainte de aceasta, se putea spune despre un om rău numai că este posedat de forţele răului. Primirea legii celor zece porunci a făcut necesară diferenţierea între cei care respectă Legea şi cei care nu o respectă. A luat naştere ideea de culpabilitate, de vină umană. Se poate resimţi în ce fel a apărut ea în evoluţia omenirii, recitind un text unde se vede limpede că oamenii nu au încă decât o noţiune neclară despre ceea ce este vina, unde faptul că există o neclaritate legată de noţiunea de vină devine tragic. Lăsaţi să acţioneze asupra dumneavoastră Cartea lui Iov şi veţi remarca în ce măsură e vagă noţiunea de vină; nu se ştie precis ce trebuie să se creadă atunci când cineva este atins de nenorocire. Aici apare noua noţiune de vină. 

Morala a fost revelată din afară tocmai poporului evreu, la fel cum tot din afară i-au fost date şi revelaţiile despre celelalte regnuri ale naturii. Şi acest lucru nu a fost posibil decât fiindcă Zoroastru veghease, aşa cum v-am explicat, la faptul ca opera sa să fie continuată, el transmiţând corpul său eteric lui Moise şi corpul său astral lui Hermes. Datorită acestui fapt, Moise a devenit capabil, ca şi Zoroastru, să perceapă forţele care sunt în acţiune în lumea exterioară, dar nu ca fiind indiferente, neutre, ci percepea ce guvernează sub aspect moral Universul, ce poate deveni Lege. Iată de ce acest vechi popor evreu avea inclusă în cultura sa ceea ce putem numi ascultare, supunere faţă de Lege, în timp ce curentul spiritual al lui Buddha avea ca ideal să găsească prin Cărarea octuplă sensul vieţii omeneşti.
Dar opera lui Moise trebuia continuată aşa cum trebuie să fie continuată orice altă lucrare, pentru ca la momentul potrivit ea să poată da roadele corespunzătoare. Din această cauză a trebuit ca în sânul vechiului popor evreu să se nască acele individualităţi ce ne apar ca profeţi şi vizionari. Unul din cei mai importanţi este cunoscut sub numele de Ilie.

Pentru poporul evreu Ilie trebuia să fie unul din reprezentanţii a ceea ce fusese inaugurat de Moise. Dar din substanţa acestui popor nu s-ar fi putut naşte nici un om care să fie integral conectat la ceea ce conţinea Legea lui Moise, această Lege neputând fi primită decât ca o revelaţie de sus. Ceea ce am caracterizat ca fiind necesar pentru perioada indiană, ca şi natura particulară a lui Bodhisattva, a trebuit, din această cauză, să se producă şi să se repete constant şi în cadrul poporului evreu. A trebuit să apară individualităţi a căror personalitate să nu fie complet integrată în personalitatea umană, care să se afle cu o parte a fiinţei lor în personalitatea terestră, iar cu cealaltă în lumea spirituală. O astfel de entitate a fost Ilie.
 În ceea ce apreciem pe planul fizic ca fiind personalitate a lui Ilie nu era cuprinsă decât o parte a fiinţei sale. Eul lui Ilie nu putea pătrunde în întregime în corpul său fizic. Despre el trebuie deci spus că era o personalitate „plină de Duh Sfânt“.
Ceea ce trăia în el în calitate de Ilie, ceea ce spunea gura lui, ceea ce scria mâna sa nu provenea numai de la partea fiinţei sale care trăia în el, ci erau revelaţii ale fiinţelor spirituale, divine, care se aflau în arierplan. Când această fiinţă s-a reincarnat, ea a trebuit să se unească cu corpul copilului care s-a născut din Elisabeta şi Zaharia. Noi ştim chiar din Evanghelie că pe Ioan Botezătorul trebuie să-1 considerăm ca fiind Ilie reincarnat (Matei 17, 10–13). Dar avem aici de-a face cu o individualitate care, în incarnările sale anterioare, nu fusese obişnuită să dezvolte prin forţele normale ale vieţii ceea ce trebuia să realizeze.

Aşa cum celebrele cuvinte pronunţate de Ilie în secolul al nouălea înaintea erei noastre erau într-adevăr cuvintele lui Dumnezeu, cum gesturile mâinii sale erau într-adevăr gesturi ale lui Dumnezeu, 
tot aşa trebuia să fie şi în cazul lui Ioan Botezătorul, fiindcă în el retrăia ceea ce fusese prezent în Ilie. Ceea ce exista în Nirmanakaya lui Buddha acţiona ca o inspiraţie în Eul lui Ioan Botezătorul; ceea ce se arătase păstorilor şi care plana deasupra Copilului Iisus aparţinând liniei nathanice prelungea acţiunea sa până în persoana lui Ioan Botezătorul şi propovăduirea acestuia a fost înainte de toate o reînviere a propovăduirii lui Buddha. 
Aici s-a întâmplat ceva aparte care trebuie să acţioneze profund asupra sufletului nostru, dacă ne reamintim predica de la Benares în care Buddha vorbeşte de suferinţele vieţii şi de o eliberare posibilă prin Cărarea octuplă spre care trebuie să tindă sufletul. 
Buddha a indicat atunci ceea ce recunoaşte drept Cărarea Octuplă. Pe atunci, el îşi continua adesea 
predica spunând: „Până în prezent aţi primit învăţăturile brahmanilor, care-şi spuneau descendenţi direcţi ai lui Brahma. Din cauza acestei origini ilustre, ei se pretindeau superiori celorlalţi oameni. 
Ei afirmau că valoarea individului depinde de ereditatea sa. Dar eu vă spun că valoarea cuiva depinde de ceea ce face el din el însusi si nu de ceea ce i-a fost dat de strămoşii săi. Dacă el este demn să primească marea Înţelepciune cosmică, aceasta depinde de ceea ce el a făcut 
din el însuşi în calitate de individ“. Prin aceasta Buddha îşi atrăgea furia brahmanilor, fiindcă el scotea în evidenţă meritul individual şi pentru că spunea: „Într-adevăr, vă spun vouă, ceea ce este important nu este să-ţi spui brahman, ci să te purifici prin propriile tale 
eforturi“. Acesta este sensul – dacă nu litera – numeroaselor discursuri ale lui Buddha.

Aşa cum celebrele cuvinte pronunţate de Ilie în secolul al nouălea înaintea erei noastre erau într-adevăr cuvintele lui Dumnezeu, cum gesturile mâinii sale erau într-adevăr gesturi ale lui Dumnezeu, tot aşa trebuia să fie şi în cazul lui Ioan Botezătorul, fiindcă în el retrăia ceea ce fusese prezent în Ilie. Ceea ce exista în Nirmanakaya lui Buddha acţiona ca o inspiraţie în Eul lui Ioan Botezătorul; ceea ce se arătase păstorilor şi care plana deasupra Copilului Iisus aparţinând liniei nathanice prelungea acţiunea sa până în persoana lui Ioan Botezătorul şi propovăduirea acestuia a fost înainte de toate o reînviere a propovăduirii lui Buddha. Aici s-a întâmplat ceva aparte care trebuie să acţioneze profund asupra sufletului nostru, dacă ne reamintim predica de la Benares în care Buddha vorbeşte de suferinţele vieţii şi de o eliberare posibilă prin Cărarea octuplă spre care trebuie să tindă sufletul. Buddha a indicat atunci ceea ce recunoaşte drept Cărarea octupiă. Pe atunci, el îşi continua adesea 
predica spunând: „Până în prezent aţi primit învăţăturile brahmanilor, care-şi spuneau descendenţi direcţi ai lui Brahma. Din cauza acestei origini ilustre, ei se pretindeau superiori celorlalţi oameni.
 Ei afirmau că valoarea individului depinde de ereditatea sa. Dar eu vă spun că valoarea cuiva depinde de ceea ce face el din el însusi si nu de ceea ce i-a fost dat de strămoşii săi. Dacă el este demn să primească marea Înţelepciune cosmică, aceasta depinde de ceea ce el a făcut din el însuşi în calitate de individ“. Prin aceasta Buddha îşi atrăgea furia brahmanilor, fiindcă el scotea în evidenţă meritul individual şi pentru că spunea: „Într-adevăr, vă spun vouă, ceea ce este important nu este să-ţi spui brahman, ci să te purifici prin propriile tale eforturi“. Acesta este sensul – dacă nu litera – numeroaselor discursuri ale lui Buddha.
Ioan Botezătorul vorbea sub inspiraţia lui Buddha când spunea, de exemplu: „Voi care vă mândriţi atât că sunteţi descendenţii celor care, fiind în serviciul forţelor spirituale, 
sunt numiţi «copiii şarpelui», voi care vă lăudaţi că posedaţi «înţelepciunea şarpelui» cui o datoraţi voi? Voi credeti că purtaţi roadele pocăinţei atunci când spuneţi: Noi îl avem pe Avraam ca tată“. Şi Ioan Botezătorul continuă predica lui Buddha: „Nu spuneţi că voi îl aveţi pe Avrram ca tată, ci fiţi oameni adevăraţi, acolo unde vă aflaţi în lume. Un om adevărat poate apărea în locul pietrei pe care stă piciorul vostru. Într-adevăr, Dumnezeu poate trezi copiii lui Avraam chiar din pietre“ (Luca 3, 7–8). Ioan Botezătorul mai spunea, tot în spiritul lui Buddha: „Că cel care are două haine să dea una celui care nu are nici una“ (Luca 3, 11). Ei au venit la el şi l-au întrebat: „Învăţătorule, ce trebuie să facem noi?“ (Luca 3, 12), la fel cum altădată călugării veniseră la Buddha, punându-i aceeaşi întrebare. Toate cuvintele sale ar putea fi atribuite lui Buddha sau considerate ca o continuare a acestora. 
Iată cum se prezintă aceste entităţi pe planul fizic la răscrucea de vremuri. 
Aşa învăţăm să vedem în ce constă unitatea religiilor şi revelaţiilor spirituale date omenirii. Ceea ce a fost Buddha, noi nu aflăm ţinându-ne de tradiţie, ci ascultând ceea ce a spus el în realitate. Cu cinci, şase secole înaintea erei noastre, Buddha a vorbit aşa cum ştim din predica de la Benares. Dar vocea sa n-a amuţit; el mai vorbeşte încă, chiar şi atunci când nu mai este incarnat, acolo unde îşi trimite inspiraţiile prin Nirmanakaya sa. Prin gura lui Ioan Botezătorul, noi auzim ceea ce el vrea să ne spună şase sute de ani după ce trăise într-un corp fizic. Aceasta este „unitatea religiilor“. Fiecare religie trebuie situată, în cursul evoluţiei umane, la locul său exact şi regăsind acolo ceea ce ea are viu şi nu ceea ce este mort, căci totul continuă să evolueze. 
Iată ce trebuie să învăţăm să înţelegem. Cel care refuză să recunoască cuvântul lui Buddha în gura lui Ioan Botezătorul este asemănător cu un om care, văzând sămânţa unui trandafir,
 apoi planta care a lăstărit şi a înflorit, ar refuza să admită că acest trandafir a luat naştere din această sămânţă şi ar spune: „Dar aceasta este cu totul altceva“. Ceea ce era viu în sămânţă a înflorit acum în trandafir; şi ceea ce era viu în predica de la Benares a înflorit pe malul Iordanului în predica lui Ioan Botezătorul.
Oricare ar fi individualitatea care coboară pe Pământ, ea trebuie să se dezvolte în sensul facultăţilor care pot înflori în corpul în care se incarnează această individualitate şi de care trebuie să ţină cont. Să presupunem că în zilele noastre ar vrea să se incarneze o fiinţă superioară; ea ar trebui să conteze numai pe legile care guvernează în prezent corpul omenesc. Numai un văzător poate recunoaşte ce este în mod real această entitate, căci el va vedea cum se întreţes elementele profunde ale naturii 
sale. Aflată pe o treaptă superioară de înţelepciune, o astfel de entitate va trebui totuşi să treacă prin copilărie şi să-şi matureze corpul, pentru ca la un moment dat să se poată revela ceea ce a
 fost ea în incarnări anterioare. Dacă, de exemplu, ea trebuie să trezească în omenire sentimente cu totul excepţionale, incarnarea sa pământească va trebui să fie astfel, încât corpul său să poată suporta ceea ce-i impune misiunea sa. În adevăr, în lumea spirituală lucrurile nu se prezintă aşa cum se prezintă în lumea materială. Dacă o entitate vrea să vorbească despre vindecarea durerilor şi eliberarea de suferinţă, ea însăşi va trebui să cunoască toată profunzimea suferinţei, pentru a găsi cuvintele exacte care pot fi utilizate în sensul uman.Iată ce trebuia să aducă entitatea care s-a manifestat mai târziu în Iisus din Nazaret din linia lui Nathan. El trebuia să aducă ceva în plus în Iubire, o adâncire a acesteia, care 
nu are nici un raport cu înrudirea de sânge. Dar pentru atingerea acestui scop trebuia ca această entitate să înveţe mai întâi ea însăşi pe Pământ ce înseamnă să nu simţi nici o legătură, să nu ai nici o 
interde-pendenţă prin sânge. Atunci ea putea să resimtă ceea ce se întâm-plă numai de la om la om. Ea trebuia mai îmtâi să se simtă liberă de orice legătură de sânge – chiar de posibilitatea unei asemenea legături. Iisus din linia lui Nathan nu trebuia să fie numai un „apatrid“ cum fusese Buddha, care ieşise din ţara sa pentru a rătăci prin lume, ci el trebuia să se elibereze de orice legătură de familie, de tot ceea ce are raport cu legăturile de sânge. El trebuia să cunoască profunda durere pe care o poate încerca cel care renuniă la tot ceea ce de obicei înconjoară o fiinţă omenească, cel care trebuia să rămână singur. Din adâncul izolării sale, din renunţarea sa la orice familie trebuia să vorbească individualitatea care trăia în Iisus din linia lui Nathan.
Pentru ca cineva să poată propovădui într-o zi iubirea universală trebuia să fie incarnat realmente o dată într-un corp în care putea face experienţa părăsirii a tot ceea ce e întemeiat pe legăturile de sânge. Spre această mare Figură se îndreaptă sentimentele noastre, ca şi cum s-ar apropia de o fiinţă omenească, spre această Fiinţă care coboară din înălţimile cereşti dând expresie experienţelor şi suferinţelor omeneşti. Pentru Ea bat inimile noastre. Cu cât vom cunoaşte-O într-un mod mai spiritual, cu atât mai bine vom înţelege-O şi cu atât mai mult inimile noastre vor bătea spre Ea, iar sufletele noastre O vor preaslăvi cu bucurie, Iisus Christos.
sursa


http://adevarul2012.blogspot.ro

MEN IN BLACK - OAMENII IN NEGRU


CAZUL BENDER - ENIGMA UNEI EXISTENTE 

In seara zilei de 30 iulie 1952, Albert K. Benderprimi un telefon ciudat in timp ce se afla singur in locuinta sa. La repetatele lui intrebari nu se auzi nimic la celalalt capat al firului, dar simti brusc o durere frontala puternica si o ameteala neobisnuita. In acel moment isi dadu seama ca receptioneaza un mesaj telepatic: i se transmitea sa nu se mai ocupe de studierea fenomenului OZN. Apoi, auzi un bazâit in receptor, dupa care veni tonul. Facand o simpla verificare la centrala telefonica, i se spuse ca numele lui nu fusese cerut de nimeni in ultimele minute...
Cu putin timp in urma, Bender pusese bazele organizatiei I.F.S.B. (Biroul International de Studiere a OZN-urilor), infiintata la Bridgeport, Connecticut, in aprilie 1952.
Intr-o seara, intorcandu-se acasa dupa ora 23:15 de la un film si trecand printr-o portiune pustie si intunecoasa, avusese nou aceeasi senzatie de ameteala; incepu sa-l doara fruntea puternic si receptă un mesaj asemanator, in care i se spunea sa nu se mai ocupe de I.F.S.B. Ajuns acasa, cand deschise usa camerei sale, il izbi un miros puternic si neplacut ca de sulf, greu de suportat. Toate dosarele organizatiei I.F.S.B. erau ravasite, iar aparatul de radio era deschis, insa nu se auzea nimic decat zgomotul de fond. Nu-si amintea sa-l fi lasat deschis cand plecase. 
Insa Bender nu lua deloc in serios aceste semne, ci continua sa se ocupe de fenomenul OZN si de organizatia infiintata, publicand in continuare articole din ce in ce mai interesante in revistele de specialitate.
Intr-o seara de noiembrie se afla intr-o sala de cinematograf. Pe la jumatatea filmului, pe locul din dreapta lui simti prezenta cuiva, desi nu auzise pe nimeni intrand, inaintand si asezandu-se. Intoarse capul si tresari surprins cand vazu un barbat imbracat in negru, care-l privea cu ochi sclipitori, ca ochii de pisica in noapte! Parca erau doua beculete aprinse, facand ca fața sa-i para foarte intunecata. Bender simti o ameteala si inchise ochii. Cand ii deschise din nou, omul disparuse fara sa faca vreun zgomot. Apoi, dupa cateva secunde, aparu din nou, de data aceasta in stanga! Bender se scula enervat si se muta in alta parte a salii. Dar nu dupa mult timp parca simti o arsura in ceafa si, intorcandu-se, vazu din nou ochii aceia privindu-l fix. Se ridica si se duse sa cheme supraveghetorul, dar cand se intoarse cu acesta, necunoscutul nu mai era acolo, iar lumea se uita linistita la film. Bender renunta să mai vizioneze filmul si porni iritat spre casa. In dreptul unei vitrine cu discuri se opri, cautand ceva ce-l interesa. Atunci simti din nou arsura la ceafa si intorcandu-se, il revazu pe necunoscutul cu ochii stralucitori, la numai cativa pasi de el. In acel moment avu senzatia clar ca fiinta aceasta nu era ceva cunoscut, ci era, parca, o fiinta din alta lume!
Apoi, intr-o alta seara din februarie 1953, dupa o sedinta a organizatiei I.F.S.B. care se tinea la Bander acasa, acesta se indrepta spre camera lui, cand observa o lumina ce venea de acolo. Deschise usa si ramase incremenit in prag cand vazu in mijlocul camerei o lumina albastruie puternica, ce incepu sa se risipeasca la aparitia lui, apoi disparu treptat, dar in urma  mai zari o clipa doua luminite stralucitoare. 

In martie 1953, conducerea organizatiei I.F.S.B. propuse sa se faca o incercare de contactare a extraterestrilor, deoarece in perioada aceea se discuta foarte mult despre OZN-uri, care fusesera vazute de multa lume, dupa cum aratau diverse rapoarte publicate in ziarele locale. Astfel, experimentul urma sa se desfasoare in Ziua C (Ziua Contactului) si consta in aceea ca toti membri I.F.S.B. urmau sa se concentreze asupra unui mesaj pe care sa-l transmita mental in spatiul extraterestru.
In data de 15 martie 1953, cand se stabili Ziua C, Bender se afla si el in camera lui si la ora 6 incepu sa se concentreze asupra mesajului urmator: "Catre echipajul navei interplanetare care tine sub observatie planeta noastra numita Pamant. Noi, membrii I.F.S.B. vrem sa luam legatura cu voi. Suntem prietenii vostrii si va rugam sa veniti pe Pamant. Va vom intampina cu prietenie. Vom face tot posibilul sa ne intelegem cu voi... etc, etc. Repetă mesajul de trei ori, concentrandu-se cat mai tare. Apoi simti o raceala in tot trupul si o durere acuta de cap. Se detasa parca de trup si se smti plutind la cativa metri deasupra patului. Atunci i se comonica urmatorul mesaj: "Te urmarim de mai multa vreme... Nu mai incerca sa ne tulburi, deoarece avem de indeplinit o misiune pe Pamantul vostru... Suntem printre voi..."
Revenindu-si din starea de plutire, Albert Bender crezu la inceput ca visase. Era ora 18:05, deci totul durase numai cinci minute. Aparatul de radio era deschis... Atunci lua hotararea sa scrie tot ce i se intamplase in ultimul timp. Pusese hartia intr-un plic si-l inchisese intr-un birou. In tot acest timp, in camera simtise un miros puternic de sulf, cu toate ca geamul era deschis iar mirosul persista inca multe zile. Dar nu avu curajul sa cheme pe nimeni si nici sa povesteasca cuiva despre cele petrecute, de teama sa nu fie luat drept nebun. Dupa cateva zile, lua hotararea sa expedieze plicul la Pentagon, la Washington, dar nu mica-i fu mirarea cand constata ca plicul ii disparuse din sertarul in care îl incuiase!

In iulie, Bender pleca in concediu. La intoarcere, intr-o seara calda de vara, cand intra in casa, gasi in camera mirosul de sulf si aparatul de radio deschis. Il cuprinse o stare de ameteala si se aseza pe pat. Simti ca o putere necunoscuta pune stapanire pe el, apoi se trezi in camera cu trei barbati imbracati in negru purtand niste palarii cu boruri largi, care le acopereau jumatate din figura. De sub boruri se vedeau doar ochii, stralucitori, ca niste beculete aprinse...
Bender auzi in interior o voce care-i spunea ca el fusese ales pentru a fi contactat de o civilizatie extraterestra, care se afla pe Pamant intr-o misiune importanta. Era rugat sa nu spuna nimanui nimic si sa se supuna instructiunilor primite. Urma sa-i dea o placuta metalica pe care, daca o strangea in pumn,  intra in contact cu ei. Trebuia doar s-o tina strans in mana, sa deschida aparatul de radio si sa spuna "KAZIK". Urmau sa se mai intalneasca peste doua zile, la aceeasi ora. Apoi, unul din ei deschise aparatul de radio si-l potrivi intre doua posturi care emiteau in acel moment. Bender il intreba mental de ce face aceasta si i se raspunse ca numai asa putea sa se intoarca la baza.
Ramas singur, Bender se trezi că ține in mana o placuta de metal rotunda, bombata la mijloc. Era facuta dintr-un metal neobisnuit si stralucitor. O examina cu atentie, apoi o incuie intr-o cutie, cu gandul ca a doua zi va relata oficial toata intamplarea si va prezenta placuta de metal drept marturie a veridicitatii spuselor sale. La gandul acesta adormi mai linistit. A doua zi de dimineata se duse direct la cutia respectiva, o descuie in graba si... ramase stupefiat: placuta nu mai era acolo! Parca cineva ii citise gandurile si il oprea in felul acesta de a mai face publica intamplarea ciudata prin care trecuse.
Dupa alte doua zile, aflat in camera lui, Bender astepta cu nerabdare reintalnirea cu cei trei extraterestri. Totul i se parea un vis, sau mai curand un cosmar. Din curiozitate, se duse si deschise cutia: placuta metalica era la locul ei, mai stralucitoare ca niciodata! Dupa primul moment de surpriza, primul lui gand a fost sa o arate cuiva, oricine ar fi el. Dar in acel moment metalul capata o culoare rosu-sangeriu si se infierbanta atat de tare, incat trebui sa-i dea drumul din mana. Ajunsa pe podea, placuta isi relua aspectul initial. Atunci isi dadu seama ca nu va putea dovedi realitatea celor petrecute cu doua zile inainte. Se apleca, ridica placuta si se hotarî sa-i cheme pe cei trei necunoscuti.
Deschise aparatul de radio si repeta de mai multe ori :"KAZIK". Dupa cateva secunde i se facu foarte frig, tamplele incepura sa-i zvacneasca puternic si simti cum o forta extraordinara pune stapanire pe el. Se intinse pe pat si simti ca devine usor si incepu sa pluteasca. Dupa cateva secunde se trezi inconjurat de o lumina. Se afla intr-o camera imensa, circulara, cu bolta transparenta. Parca era in interiorul unei farfurii zburatoare. Peretii erau stralucitori ca din otel inoxidabil. Era imobilizat intr-un scaun din acelasi metal, iar in fata sa era un ecran tubular. Se mai afla alaturi si o fiinta asemanatoare cu cei trei barbati in negru, care, privind fix la el, incepu sa-i explice niste imagini care apareau pe ecran. Una dintre acestea prezenta planeta dupa care venise nava extraterestra, planeta care facea parte dintr-un sistem solar mult mai vechi decat al nostru. Venisera pe Pamant pentru a-si procura din mările noastre o substanta care era vitala pentru ei.
Apoi Bender tresari cand vazu pe tot ecranul un monstru infiorator, greu de descris: era unul din locuitorii planetei indepartate in adevarata lui forma. Se prea poate ca si pamantenii sa arate asa peste cateva sute de mii de ani - ii sugera prezentatorul. Daca oxigenul din aer va fi din ce in ce mai rar, pamantenii vor trebui sa se adapteze la orice amestec de aer. Modificarile mediului vor duce implicit la modificarile organismelor umane dupa Terra. Lui Bender i se mai spuse ca pe planeta necunoscuta exista fiinte de trei sexe: doua la fel ca pe Pamant si al treilea il formeaza exaltatii, care sunt fiinte dotate exceptionale. Exista acolo un control foarte riguros al populatiei, femeile depun oua, care sunt pastrate si clocite numai cand asupra planetei se abate "Marele intuneric", cand mor foarte multi locuitori.
Apoi incepu sa se faca intuneric si peste cateva secunde, Bender se afla din nou in camera lui, tinand in mana placuta de metal. Fusese transportat in interiorul unei nave extreterestre timp de o jumatate de ora si isi dadea seama ca nimeni nu o sa-l creada.
In august 1953, Bender primi o alta vizita din partea celor trei barbati in haine negre. Se trezi intr-un loc necunoscut despre care ei spuneau ca este sub pamant, in Antarctica. Se afalu intr-o incapere mare, luminata foarte puternic si care parea construita din gheata. Dupa cateva secunde aparu in incapere un barbat imbracat intr-un costum auriu. Avea parul alb, stralucitor, care contrasta cu pielea de un maroniu lucios, ca un bronz puternic. era Exaltatul, o fiinta bisexuata. El conducea baza în care se aflau. Cei din fata se inclinara in fata lui si se apropiara pe rand de el, lipind de fruntea lui o bucatica plata de metal pe care o avea fiecare in mana. Facu si Bender la fel, iar in momentul in care ii atinse fruntea cu placuta de metal, simti o energie puternica trecandu-i prin brat si ajungandu-i la frunte. Entitatea se arata foarte prietenoasa si gata sa raspunda la intrebarile pamanteanului. Bender afla astfel ca acesti etraterestri venisera pe Pamant in anul 1945, pentru a lua apa din mările de aici, care sa fie prelucrata intr-unul din laboratoarele lor infiintate pe Pamant, pentru a obtine o substanta vitala pentru ei. Urmau sa ramana doar 15 dintre ei pe Pamant, schimbandu-si echipajul o data la doi ani. Nu aveau intenția sa faca vreun rau pamantenilor, dar fusesera nevoiti sa sperie oamenii, iar uneori chiar sa-i ucida, cand nu a fost alta solutie. Fusesera rapiti multi pamanteni si dusi pe planeta indepartata pentru experimente. Nici unul din ei nu rezistase conditiilor de acolo, deci nu rămăsese niciun exemplar viu.
I-au fost prezentate mai multe imagini pe un ecran cinemascop tridimensional, infatisand evolutia Universului, catastrofa care pustiise planeta Marte, in urma invaziei unei alte civilizatii, apoi imaginea unui oras de pe planeta lor si, in sfarsit, imaginea unei arme. Dupa ce arma era descarcata si tinta atinsa, incarcatura se reintorcea pe teava, printr-o miscare incetinita...
Lui Bender i se spusese ca aceasta era ultima lui intalnire cu ei, ca nu avea voie sa destainuie nimanui secretul lor decat atunci cand ei nu vor mai fi pe Pamant, iar el va sti ca au plecat cand va disparea placuta metalica din locuinta lui. La despartire, Bender il ruga pe "exaltat" sa-i dea o dovada ca ei exista cu adevarat si ca nu este totul rodul unei halucinatii de-a lui. I se spuse ca nu peste mult timp, aproape de casa lui va aparea o nava mica de-a lor, care va purta cu ea una din armele prezentate si se va atinge o tinta de mica importanta.
 
Revenit pe Pamant, in data de 20 august, Bender citi intr-un ziar local ca in data de 19 august 1953 avusese loc o explozie ciudata pe strada Middletown, aproape de Front Street, insotita de aparitia unui obiect zburator neidentificat. La anchetă se descoperise o gaura destul de mare intr-un panou de tabla, fara sa se afle cum aparuse gaura respectiva acolo. Ancheta fusese condusa de August C. Roberts de la sectorul investigatii. Acesta se deplasase la New Haven pentru a examina tabla indicatoare gaurita. Nu se gasisera urme de metal ars sau alte sau alte semne care sa ateste ca ar fi avut loc o impuscatura. La o cercetare mai atenta a marginilor din interior se descoperise, incorporat in structura metalica, un fel de reziduu, care fusese imediat supus cercetarilor, dar nu se comunicase inca rezultatul analizei. Se gasise si o martora, o vecina de-a lui Bender, care declarase ca vazuse in dimineata zilei de 19 august 1953, ora 9:00, o lumina puternica trecand pe langa fereastra ei si aproape imediat auzise o explozie langa casa. Dorind sa afle despre ce este vorba, martora s-a apropiat de tabla indicatoare si a vazut ca iese fum din orificiul aparut in centrul ei. De jur-imprejur se simtea un puternic miros de sulf...

Acestea au fost straniile evenimente petrecute de Albert K. Bender cu cei trei barbati in negru. Se pare ca nu exista nici o dovada a trecerii lor pe Pamant, in afara orificiului din tabla indicatoare si de durerile de cap ingrozitoare de care Bender nu a reusit sa mai scape niciodata...
 
Ceva mai tarziu, pe 24 iunie 1967 (se implineau in aceasta zi exact doua decenii de la intamplarea lui Kenneth Arnold!), un cunoscut cercetator ufolog, Dominic Lucchesi, afirma ca Bender, dupa vizita celor trei oameni in negru, parea un om cu totul schimbat. Era speriat si - mai tarziu - suferea de dureri de cap ingrozitoare care, pretindea Bender, erau controlate de ei! ”Ori de cate ori mă gândeam sa rup tacerea, durerea de cap se instala cu violenta."
”Cei trei oameni imbracati in negru i-au interzis sa vorbeasca si el nu indrazneste sa o faca" - a adaugat August C. Roberts, un alt celebru ufolog american. El continua: "Azi, Bender conduce un motel in California. El refuza sa discute despre farfurii zburatoare."

La randul sau, Bender avea sa declare, prin anii 60: "Cand oamenii vor afla adevarul despre OZN-uri se vor petrece schimbari dramatice. Stiinta va primi o mare lovitura."

SURSA: http://www.civilizatii.extraterestre.go.ro

(pentru conf. C.M.)
Sursa:  ascensiuneaspiritului.blogspot.ro