joi, 7 martie 2013

Germania, mitul victimei


muzeu_mereni2Conţinutul declaraţiei ministrului de Interne al Germaniei, Hans-Peter Friedrich, de ce Germania se va opune aderării României la Schengen, este o palmă la adresa tuturor românilor. În afară că nu ne vrea în Schengen, Berlinul doreşte să limiteze accesul săracilor din România şi Bulgaria la ajutorul social german. Domnul Friedrich, alias „Cavalerul Schenganescu”, este un suporter al nostru în măsura în care şi Hitler a fost un prieten al popoarelor.

De necontestat şi firesc este ca Germania să se opună corupţiei şi să insiste la aplicarea unor standarde minime de funcţionalitate juridică, însă inadmisibil este ca Germania să trieze românii în apţi de muncă şi săraci. Chiar să fi fost fruntaşii Europei la combaterea corupţiei, datorită potenţialului de migraţie al săracilor din România în Occident, Berlinul doreşte să restricţioneze un drept fundamental al Tratatelor Constitutive ale Uniunii Europene. Prea puţini dintre noi ştim că cetăţenia europeană ne permite doar să călătorim prin Europa, precum permite şi unui japonez sau american, însă nu să şi stăm în alte state membre ale Uniunii, fără un loc de muncă, mai mult de trei luni de zile pe an. Acest regim preferenţial şi discriminatoriu poate fi numit orice, însă nu un drept al unui cetăţean european. Unii români, inapţi de muncă, bolnavi şi bătrâni au avut ticălosenia de a desăvârşi infracţiunea de a fi săraci. Această politică fascistoidă în Europa ar transforma România într-un lagăr de concentrare sub aer liber deoarece controlul asupra circulaţiei cetăţenilor de mâna a doua funcţionează numai prin păstrarea unei cortine de fier la graniţa de vest a României. Probabil că într-un viitor apropiat Bruxelloberlinul ne va pune în vedere ca, dacă vom mai dori să beneficiem de liberă circulaţie în Europa, să preluăm noi, în trista amintire a unui trecut întunecat, peronul de triere a unor cetăţeni după nişte criterii injuste.
Domnul Friedrich şi simpatizanţii săi din rândurile elitei sfidătoare din România ar trebui mai întâi să se întrebe de ce sunt românii săraci şi ar dori să emigreze. Mai ales să se gândească la ţărănimea pauperizată a ţării, astăzi clientă fidelă la Aldi şi Lidl şi milioanele de români care prin consumul lor asigură sute de mii de locuri de muncă în producţia germană. Măcar să fi găsit cuvinte de laudă pentru progresele noastre în domeniul ecologic, efect de la sine înţeles, după ce ne-am aruncat industria poluantă cu tot cu locurile de muncă la fier vechi şi am renunţat la agricultură, pentru a ne transforma treptat într-o rezervaţie de săraci îngrădită cu sârmă ghimpată şi controlată de camere infraroşii.
Germania exportă pe an mărfuri în valoare de 508 miliarde de euro în Uniunea Europeană, în timp de cotizaţia netă a Berlinului la Bruxelles este anual de doar aproximativ 10 miliarde de euro. Pentru o Europă solidară precum o impune Berlinul se cuvine ca, pentru înlesnirile economice de a penetra gratuit fără vamă piaţă europeană, atât cotizaţia la Bruxelles să fie pe măsură, ca şi generozitatea faţă de cetăţenii pauperizaţi în urma dezindustrializării. În fond, de ce să nu ceară românii şi bulgarii ajutoare sociale în Germania? Ar fi mai mult decât echitabil ca tensiunile sociale generate pe urma dezindustrializării impuse să fie împărţite uniform de beneficiarii economici ai Uniunii Europene. Este un drept la care oricine ar trebui să recurgă cu mândrie şi fără jenă, fiind doar o compensaţie firească pentru înlesnirile oferite de piaţa de desfacere din estul Europei. De preferat ar fi o formulă de solidaritate decât una de îngrădire a săracilor pentru că aceşti săraci au potenţial de a deveni majoritate politică cu viziuni mai tranşante decât acţiunile indecise ale actualilor politicieni. Cel mai bun exemplu fiind India lui Gandhi: Gandhi a îngenuncheat Imperiul Britanic, care exploata indienii şi sărăcea India de materie primă pentru a le vinde apoi textile manufacturate în Marea Britanie, printr-o simplă lozincă, „Don’t buy cotton!”. Efectul unui boicot economic ar transforma „copilul minune al performanţei economice în timp criză” într-un kaizer gol. Ultimii ani în relaţie cu Uniunea Europeană nu au mai adus nici un progres. România nu este însă o excepţie a trăirii unui eşec în relaţiile cu Bruxelles-ul. În timp ce tot mai multe voci din state bine integrate în Europa precum Grecia, Italia, Spania şi Portugalia sau chiar Franţa cred că viitorul este în afara zonei Euro, noi ne cramponăm într-o formă nefirească pentru un proces de integrare anacronic care până în prezent nu a adus nici unei ţări, în afară de Germania şi câteva state mici din jurul Germaniei, vreun avantaj.
autor: Radu Golban
sursa: cotidianul.ro
http://gandeste.org

Apărați istoria! Cereți explicații BBC-ului și lui Gelu Florea!

Gelu Florea este în centru

Ca urmare a modului în care dacii au fost descriși de realizatorii BBC ai documentarului “Rome’s Lost Empire”, dar și a lipsei de deontologie profesională și morală a domnului Gelu Florea, șeful șantierului arheologic de la Sarmizegetusa Regia, care, apărând în film, nu a combatut cu nimic aberațiile colosale exprimate de englezi la adresa strămoșilor noștri, avem o datorie de onoare în a reacționa.
Un prim pas ar fi contactarea atât a echipei BBC, cât și a domnului Gelu Florea pentru a cere explicații cu privire la conținutul acelui documentar. A venit rândul nostru să ne apărăm istoria, dacă cei în măsură să o facă tac, precum le este obieceiul.
În acest sens, vă punem la dispoziție adresele electronice de contact (sunt publice) aparținând doamnei Sarah Parcak, unul dintre realizatorii BBC, dar și a domnului Gelu Florea, arheologul-șef de la Sarmizegetusa Regia: http://sarahparcak.com/index2.php#/contact/ șihttp://hiphi.ubbcluj.ro/personal/gelu_florea.html
Află totul despre documentarul BBC și atitudinea arheologului Gelu Florea aici: http://adevaruldespredaci.ro/scandalos-bbc-ul-pretinde-ca-dacii-erau-niste-barbari-hoti-si-violatori/

FIȚI ALĂTURI DE NOI ȘI LUAȚI ATITUDINE!  De reacția TA, a MEA, a NOASTRĂ, a TUTUROR, va depinde ce vor cunoaște urmașii noștri despre rădăcinile lor. Nu mai lăsa minciuna să se împrăștie!

Valentin Roman și Daniel Roxin
Sursa: danielroxin.blogspot.ro

Special pentru tine!!!


nori frumosi
Inca de aseara am avut o durere de cap cam nasoala.In special in emisfera stanga.M-am tratat singur si mi-a trecut.
Dimineata m-am trezit iarasi cu aceeasi durere, in acelasi loc.Mi-a trecut complet la primul meu contact cu aerul de afara.
Era in jur de ora 07:45.Ma intorceam spre casa dinspre gradinita.Asteptam in statie tramvaiul, care intamplator nu mai venea, avea intarziere… :)
Deodata ceva ma impinge sa-mi montez castile la telefon si sa dau drumul la radio.Eu nu ascult niciodata radioul pe strada, dar niciodata…insa acum am ascultat acest instinct.
Radioul de pe telefonul meu era setat pe “Magic FM” (desi am memorate cam 20 de posturi).La radio, tocmai atunci incepea melodia:  Especially for you-Kylie Minogue & Jason Donovan.
M-a luat un val de bucurie imensa, care nu se poate descrie in cuvinte.Parca ma ridicam de pe suprafata Pamantului, cu fizic cu tot. :)
Am inceput sa privesc cerul.Inspre rasarit am vazut o imagine foarte asemanatoare cu cea de mai sus.Prin acel gol rotund intrau raze ale Soarelui si luminau tot Pamantul.Era undeva inspre “Autostrada Soarelui” inspre Constanta…
Semne primim la tot pasul…e necesar sa ne  deschidem ochii si Inima.
Ne asteapta vremuri marete!!!
Dan Gaucan


Sursa: daniilgaucan.wordpress.com

La Tribune: Capitalismul a devenit patetic


La Tribune: Capitalismul a devenit patetic’’Desi nu este tocmai corect sa vorbim despre ’’razboiul monedelor’’, folosirea acestei expresii si a acestei terminologii releva constientizarea tot mai larga a faptului ca dinamica de astazi a capitalismului s-a blocat. Paranteza cooperarii si armoniei globale s-a inchis. Ea lasa loc de acum incolo unei perioade de tensiuni puternice, marcata de reintoarcerea la o competitie feroce intre natiuni. Si cum sursa prosperitatii globale este secatuita, partenerii de pana acum incep sa se sfasie intre ei pentru a pune mana pe ultimele bucati din prajitura’’, scrie pentru La Tribune economistul Michel Santi, specializat in consilierea bancilor din tarile emergente.

’’Este o perioada care contrasteaza puternic cu cei treizeci de ani care au trecut pana cand puterea chineza a inceput sa se imbogateasca. A fost o dezvoltare pe care nici o natiune din lume nu a contestat-o si care nu a provocat nici o tensiune internationala sau frictiuni cu vecinii. Insa acum dezvoltarea spectaculoasa a economiei chineze nu genereaza mari piete si nu aduce profituri Asiei de Sud-est, Europei, Rusiei, SUA sau exportatorilor de petrol? Antagonismul sino-american, cu amenintarile lansate de SUA la adresa mentinerii unui curs slab al monedei chineze nu afecteaza aproape deloc comertul international si cu atat mai putin profiturile companiilor.
In realitate, bogatia mondiala a crescut de apropape patru ori in mai putin de 20 de ani, de la 50 de trilioane de dolari in 1990, la 200 de trilioane in 2007. Capitalizarea globala a burselor a sarit de la 11 la 65 de trilioane de dolari in aceasta perioada. Aceasta orgie a fost initiata si perpetuata de doi factori fundamentali. Pe de o parte, delocalizarile masive ale productiei industriale catre tari cu o fiscalizare redusa, cu un model social inexistent, salarii mizerabile si exigente reduse in domeniul ecologic-acestea sunt tarile emergente.
Pe de alta parte, repatrierea beneficiilor societatilor si institutiilor financiare care tarile de origine. Lichiditatile care au facut posibila acordarea de imprumuturi ipotecare unor familii insolvabile si au dus la o crestere fara precednt a pietei imobiliare. Aceste lichiditati au fost canalizate catre produse financiare derivate, care nu au fost decat componente ale unei bombe cu explozie intarziata si care a produs ravagii si in randul inventatorilor sai - bomba financiarizarii.
Delocalizarile si financiarizarea permit deconectarea burselor de economia reala asa cum este ea reflectata de PIB sau de taxa de somaj. Aceasta imbogatire globala - si aceasta mondializare - apartine acum trecutului!
Acum, natiunile suverane sunt nevoite sa lupte impotriva companiilor pentru a-si pastra interesele ce sunt mereu contestate.
Ravagiile financiarizarii si efectele sale cele mai vizibile (criza subprime, creza creditarii, a datoriilor suverane din Europa periferica, implozia bulei imobiliare spaniole, falimentele bancare din Irlanda si Islanda) au transformat lumea noastra intr-un mediu ostil capitalismului, unde notiunea de profit usor nu mai exista. Competita pentru atragerea capitalului s-a transformat intr-un razboi de transee, in care statele nu au alta resursa decat aceea de a bate moneda (si astfel de a crea datorii) pentru a-si finanta deficitele. O alta solutie ar fi ridicarea dobanzilor, pentru a atrage lichiditatile mult dorite, insa aceasta ameninta sa ruineze economiile, agravand si mai mult deficitele.
Cum aproape toate natiunile lumii se confrunta acum cu datorii faraonice, singura lor iesire este de a genera lichiditati prin exporturi. De aici si interesul pentru devalorizarea monedelor. Iata de ce acest razboi al monedelor - care are ceva patetic si disperat - se va amplifica si se va prelungi. Iata de ce trebuie sa anticipam o situatie conflictuala la scara mondiala, cu atat mai mult cu cat este evident ca natiunile noastre au epuizat filonul producerii de moneda si de imbogatire prin exporturi’’, incheie La Tribune.
Autor: Călin Marchievici
sursA: cotidianul.ro
http://gandeste.org

Explozie Solara pe 5 martie 2013



Pe 5 martie a izbucnit o masiva explozie, cu o ejectie puternica de masa coronara (CME), de la pata AR11678.  Se pare ca in momentul ejectiei, pata nu era indreptata spre pamant.

Sursa: www.youtube.com

Uimitoare structura (buncar sau rezervor) fotografiata pe Marte



Aceasta structura a fost fotografiata pe Marte. Este o structura mult prea elaborata pentru a se putea cineva indoi ca este o constructie artificiala si nu un element natural.
Aceasta descoperire ma duce cu gandul la defectarea subita a Roverului Curiosity. Oare  a facut o descoperire care nu mai poate fi ascunsa si de aceea au preferat sa il inchida sau nu mai pot ascunde transmisiile lui si atunci "l-au defectat"?
Se pare ca momentul cand adevarul va iesi la iveala este foarte aproape. 
Sa vina cat mai repede, caci il asteptam cu totii!

Legea de atractie - Program de audio subliminale

Un program subliminal audio bazat pe legea universală a atractiei. Imaginile sunt pentru accesoriu vizual, prin urmare nu trebuie să staiti aproape un ceas sa te uiti, ci poti sa te duci si sa faci alte activitati si sa lasi sa curga  sonorul si sa rostiti afirmatii:

afirmații: 



Dorința mea este comanda mea 
pot avea orice doresc 
eu sunt pozitiv 
am perspectivele pozitive asupra vieții 
merit ce este mai bun 
Credința 
Credința 
Sunt nelimitat 
viata mea curge cu armonie 
Viata este plina de minunate oportunități 


Imi controlez singur viața mea 
Sunt deschis la călăuzirea divină, abundenta nelimitata 
Sunt deschis la calitățile divine, cu ușurință și fără efort natural 
Eu sunt una cu Dumnezeu
Gândurile mele au putere , prin urmare, le las sa ma conduca cu intelepciune sa realizez tot ce este mai maret si mai bun. 
Ferestrele cerului sunt deschise pentru mine. 
Venitul meu creste si mai mare și mai mare. 
Am reusit in mod natural, sunt in mod natural norocos.


Lucrurile merg pe drumul meu, cred ca cel mai bun moment este al meu, este perfect pentru Sincronicitate.
Puterea mea personală mă face încrezător  sunt un mare realizator. 


Sa va fie de folos!
Sursa: www.youtube.com

Urzica: 13 Beneficii extraordinare pentru sanatate

Beneficiile urzicii pentru sanatate sunt atat de variate si importante, incat aceasta planta nu ar trebui sa lipseasa din casele noastre.


Beneficiile si utilizarile urzicilor

1 Anemie

In caz de anemie, sau pentru a o preveni, se recomanda cura cu ceai, sirop sau suc de urzica.
Ceai de urzica: o lingurita de frunze proaspete/uscate oparite cu 250 ml apa si lasate 10 minute la infuzat. Se consuma 3 cani/zi.

Pentru a prepara siropul de urzica aveti nevoie de un borcan de sticla pe care il umpleti, trei sferturi, cu frunze proaspete de urzica tocate marunt si restul cu miere.
Amestecul se pune la macerat, vreme de 30 zile. Se iau 3 lingurite de sirop/zi, timp de o luna.

2 Boli de piele

In bolile de piele, inclusiv acneea se recomanda cure cu ceai de urzica dar si aplicatii externe, pe zonele afectate, de comprese cu ceai de urzica.
E bine sa se puna in ceai si o lingurita de bitter suedez. Se beau 3 ceaiuri pe zi.

3 Caderea parului

Urzica ajuta la combaterea caderii parului si a matretii. Se frictioneaza pielea capului cu tinctura de urzica si se clateste parul dupa spalare cu ceai de urzica.

4 Diabet

Ceaiul de radacina de urzica (3cani/zi, inaintea meselor principale) este recomandat pentru reglarea glicemiei.
Radacina maruntita se pune in apa de seara pana dimineata, apoi se tine la foc mic pana da in clocot, se fierbe inca 5 minute si se lasa la infuzat alte 10 minute.

5 Detoxifiere

Detoxifierea de primavara a organismului este asigurata printr-o cura cu ceai de urzici crude: se opareste o lingura de urzici proaspete, maruntite cu 250 ml de apa, lasand apoi 5-10 minute la infuzat.
Se recomanda 3 cani/zi, timp de 2-3 saptamani.

6 Flebite si varice

Pentru afectiunile venelor de la picioare se recomanda bai fierbi cu urzica intreaga (radacina,tulpina si frunze).
Doi pumni de radacina de urzica spalati si maruntiti si 10 tulpini de urzica se tin in apa de seara pana dimineata, cand se dau in clocot si se fac baile de picioare cu amestecul fierbinte.
sursa foto:sxc.hu

7 Astm, alergii, rinita alergica

Se consuma 2 pahare de suc de urzica/zi, inainte de masa, timp de o luna, urzica avand proprietati imunoreglatoare.
Sucul este obtinut din frunze proaspete de urzica si apa, care se mixeaza in blender.
Aceste afectiuni se mai pot trata cu pulbere de urzica, cate o lingurita de 4 ori pe zi. Pulberea se obtine din planta uscata si macinata.


Urzicile se recolteaza pentru pastrare, in perioada iulie-noiembrie. Se taie varfurile urzicii care se pun la uscat in locuri aerisite, umbrite si lipsite de umiditate. Se depoziteaza in pungi de hartie, in locuri intunecate si uscate.

8 Adenom de prostata

Urzica amelioreaza adenomul de prostata, avand efecte antiinflamatoare si antitumorale. Se administreaza tinctura de radacina de urzica (1 lingurita de 4 ori pe zi) si suc de radacina si frunze de urzica (1 pahar/zi) timp de 1-2 luni.

9 Tulburari menstruale

Ciclul menstrual neregulat sau abundent poate fi ameliorat tot prin cura cu urzica, datorita proprietatilor sale antihemoragice si reglatoare hormonale. Se consuma suc de urzici, 2 pahare/zi, timp de 3 saptamani.

10 Boli renale

Cura cu suc de urzica (1 pahar/zi, timp de 30 zile) ceai sau tinctura de urzica are efecte diuretice, antimicrobiene si regenerative asupra rinichiului, fiind de folos in toate bolile renale (cistita, pielonefrita, insuficienta renala).

11 Hipertensiunea

Cura de primavara cu suc de urzica ajuta la reglarea tensiunii arteriale, precum si la protectia vaselor de sange impotriva ateroscleozei.

12 Reumatism, artrite

Urzica are efecte antiinflamatorii articulare notabile. Se administreaza infuzie combinata de urzica (macerat la rece amestecat cu infuzie obisnuita de urzica): o cana de 3 ori/zi, inainte de masa, timp de o luna.

13 Hemoroizi

Cura de o luna cu suc de urzica ajuta la vindecarea hemoroizilor, intarind vasele de sange si impiedicand inflamatia si sangerarile.
Sursa: www.garbo.ro


Elita aeropurtată


1. Planul de zbor

Motto: „E posibil, nu-i aşa, ca părinţii să se obişnuiască să-şi iubească de două ori mai mult copiii cu două capete”/”It is possible, isn’t it, that parents will learn to love two-headed children twice as much?” (Herman Kahn, părintele fondator al lui Hudson Institute)

Hudson Institute a fost înfiinţat în 1961. În primii cinci ani a fost dedicat cercetării problemelor de securitate naţională şi avea ca motto: „Securitate Naţională – Ordine Internaţională”. Ordinea internaţională trebuia, aşadar, să slujească securităţii naţionale americane, să fie o proiecţie a nevoilor securităţii naţionale americane. Ulterior, institutul a adoptat o atitudine şi un profil mai civile, arborând ca deviză „Cercetarea Politicilor în Interes Public”. Personalul militar afiliat institutului la început a fost diluat cu personal civil începând din 1966.
Fondatorul Institutului Hudson a fost fizicianul Herman Kahn. Sub conducerea lui Kahn, Institutul Hudson s-a specializat în producerea – la cererea şi cu plata clientului de stat sau privat – de rapoarte referitoare la chestiunile majore ale politicii naţionale şi globale americane, de la scenariile Războiului Rece sau nuclear, la modernizarea Africii sau Americii de Sud. Rapoartele produse de Hudson Institute purtau pecetea fondatorului şi liderului institutului, Herman Kahn, despre care un membru al Institutului spunea: „E uluitor. Herman îi pune pe toţi să îşi distrugă valorile şi nu ezită să spună minciunile cele mai sfruntate doar pentru a vedea ce se întâmplă”. Un alt intim al institutului comenta: „În genere, oamenii noştri dispreţuiesc detaliile proiectelor la care lucrează şi asta ne creează uneori dificultăţi” (Paul Dickson, Think Tanks, New York: Ballantine Books, 1971, 96-97).
Cinismul şi obişnuinţa cu influenţa ocultă, din spatele scenei, prezida şi asupra raporturilor Institutului Hudson cu Pentagonul. Barry Bruce-Briggs, cercetător la Hudson, declara: „Cea mai mare parte a inovaţiilor militare pe care le propunem are de a face cu sentimentele personalului militar, cu impactul pe care îl au asupra lor aşa-numiţii whiz kids – copiii minune – şi intelectualii analişti militari. Din cauză că jucăm aceste roluri, conducerea noastră e primită în cele mai înalte cercuri de la Pentagon aşa cum erau primiţi consilierii iezuiţi la curtea Habsburgilor” (Dickson, 97). Dar, pentru cei obişnuiţi să se joace de-a Dumnezeu, până şi Pentagonul e prea strâmt: „Herman ar vrea să-i arate lui Dumnezeu cum să conducă universul, şi asta se reflectă în modul în care îşi alege oamenii care lucrează la insititut – suntem oameni, ca şi el, care gândesc la scară mare şi care refuză să se lase constrânşi de anumite discipline, prejudecăţi sau reţete.” Multă lume se întreba dacă, în schimbul a zeci de milioane de dolari, Institutul Hudson nu producea rapoarte deficiente nu doar moral, ci şi tehnic. Dacă nu produce adică, pe bani publici buni, rebuturi cinice.
Relevante pentru modul în care înţelegea Hudson Institute să orienteze politica externă americană şi să modeleze ordinea internaţională sunt, de exemplu, proiectele africane şi sud-americane ale Institutului Hudson. Hudson Institute s-a aplecat încă din 1964 asupra cercetării modului în care America de Sud ar putea fi deschisă comerţului global şi exploatării resurselor umane şi naturale locale prin crearea unui sistem de nouă mari diguri şi şapte lacuri de acumulare situate în Brazilia, Bolivia, Columbia şi Peru. În 1968, Hudson Institute a dat publicităţii celebrul Choco Project, un plan comandat şi plătit de Ministerul Lucrărilor Publice din Columbia. Planul prevedea construirea de diguri pe râurile Atrato şi San Juan. Conform celor de la Hudson Institute, lacurile de acumulare ar fi dus la sporirea capacităţii hidroelectrice a Columbiei şi ar fi deschis pentru comerţ interiorul Columbiei cu ajutorul celor două lacuri pe care o reţea de canale ar fi urmat să le conecteze la Oceanul Pacific şi, respectiv, la Marea Caraibelor. Întregul proiect ar fi costat 743 milioane USD.
După cum nota John Sullivan, membru al Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanţilor a S.U.A., fost colaborator al lui Hudson Institute, proiectul era reprezentativ pentru modul în care rezolva institutul problemele: „În general, institutul se agaţă de amănunte tehnice şi demonstrează puţină înţelegere pentru consecinţele acestor tehnici. Proiectul Choco e o bună ilustrare a acestei situaţii. Au devenit foarte interesaţi de tehnica creării lacurilor de acumulare, dar nu au dat deloc atenţie oamenilor pe care îi va afecta programul silindu-i să-şi părăsească locuinţele, şi nici impactului asupra guvernului central sau asupra mediului” (Dickson, 100-101).
Nu e de mirare că planul celor de la Hudson a fost primit cu ostilitate de guvernele afectate, şi mai ales de guvernul brazilian. Experţii de la Hudson au primit, la rândul lor, cu dispreţ reacţia brazilienilor. Comentând poziţia guvernului brazilian, Ray Wilson afirma în numele institutului: „Ideea i-a făcut pe unii brazilieni să afirme că planul nostru ar altera clima ţării, contribuind, poate, la scăderea nivelului precipitaţiilor. Alţii au fost îngrijoraţi de impactul asupra ariilor care trebuie inundate pentru a crea lacurile de acumulare. Sunt preocupaţi de câteva sate, un oraş, papagali şi alte lucruri de genul ăsta („stuff like that”)” (Dickson, 103). Câteva sate, un oraş, clima, fleacuri!
Supărat că reacţia brazilienilor a oprit punerea în practică a planurilor sale, Herman Kahn le-a plătit brazilienilor poliţa scriind că Brazilia e cea mai rasistă naţiune de pe faţa pământului (Dickson, 106), lucru infirmat de realitatea societăţii braziliene, una dintre puţinele societăţi genuin multiculturale ale lumii. Dar oricine se opunea neoliberalismului şi capitalismului global al lui Kahn era declarat „rasist”. În schimb, tensiunile rasiale din SUA anilor 1950-60 şi „the civil rights movement” erau declarate de Kahn drept o chestiune de „modă” iar politicile coloniale portugheze în Angola era lăudate ca progresist -asimilaţioniste: „Portugalia trebuie să meargă împotriva modei actuale. Moda zilei e separatismul negrilor. Şi, oricine poate face această observaţie, nu există absolut nici un motiv pentru agitaţia din această ţară [USA] în afară de modă. Dar moda e aici – şi astăzi tonul e dat de SUA şi de Rusia şi de Africa Neagră. E o modă nebunească, dar asta e lipsit de relevanţă”. În contrast cu opiniile lui Kahn, congresmanul Benjamin S. Rosenthal, membru al Subcomitetului pentru Africa al Comitetului Afacerilor Externe al Camerei Reprezentanţilor din S.U.A., spunea răspicat că regimul colonial portughez în Africa, lăudat de Kahn, era unul de „exploatare economică, de muncă forţată şi de negare a drepturilor umane fundamentale”. Dar, după cum scrie Dickson: „Kahn aproba autoritarismul ca mod de dezvoltare a naţiunii şi le transmitea portughezilor că nu trebuie să se îngrijoreze de criticile venite dinspre Africa Neagră sau O.N.U.” (Dickson, 105, 107).
Relevant în acest sens e că rapoartele Hudson referitoare la Angola au fost rodul unei tehnici numite de Hudson Institute „the flying think tank” - think tankul zburător. Elita era aeropurtată de avionaşe uşoare de-a lungul şi de-a latul ţării vreme de zece zile. Seara, grupurile de experţi se întâlneau pentru a discuta ce au aflat peste zi (Dickson, 103).
2. Hudson Attacks!
Motto: „Judecăm lucrurile de la înălţimea lui Dumnezeu. A preşedintelui. La scală uriaşă. Aeriană. Globală. Galactică. Eterică. Spaţială. Atotcuprinzătoare. Megalomania e riscul meseriei.”/”We take God’s view. The president’s view. Big. Aerial. Global. Galactic. Ethereal. Spatial. Overall. Megalomania is the standard occupational hazard.” (Herman Kahn)
Într-o recenzie a cărţii lui Kahn despre războiul termonuclear, On Thermonuclear War, James R. Newman scria în revista Scientific American că opul lui Kahn e “un tratat moral despre uciderea în masă: cum să o plănuieşti, cum să o comiţi, cum să scapi nepedepsit, cum să o justifici” („a moral tract on mass murder: how to plan it, how to commit it, how to get away with it, how to justify it”).
Cartea lui Kahn îşi propunea să-i oblige pe americani să „gândească ceea ce e de neconceput”: adică războiul atomic. După cum scrie Louis Menand:
Cele mai scandaloase pagni din On Thermonuclear War sunt cele referitoare la viaţa supravieţuitorilor unui război atomic. În viziunea lui Kahn, pericolele radioactivităţii erau exagerate. Cenuşa atomică va face viaţa mai puţin plăcută şi va cauza disconfort, dar chiar şi în timp de pace lumea e plină de neplăceri şi de disconfort. „Războiul e un lucru îngrozitor. Dar la fel e şi pacea”, scria Kahn. Se vor naşte mai mulţi bebeluşi cu defecte congenitale după un război nuclear, dar patru la sută din copii se nasc oricum cu defecte. Chestiunea suportabilităţii unui mai mare proicent de copii cu defecte congenitale trebuie judecată prin prisma a ceea ce se câştigă. „S-ar putea”, sugera Kahn, „ca factorii de decizie americani să vrea să accepte, printre alte lucruri, şi sporirea riscului de creştere cu un procent a copiilor născuţi cu malformaţii, dacă asta înseamnă că nu abandonăm Europa Rusiei Sovietice” [...] Cartea lui Kahn propune un sistem de clasificare a mâncării astfel încât oamenii în vârstă să consume mâncarea mai radioactivă, pe baza ideii că „cea mai mare parte a acestora oricum va muri de alte boli înainte de a face cancer.” „
Predicţiile şi propunerile lui Kahn, precizează Menand, nu erau rezultatul unor analize temeinice:
Complexităţile şi nuanţele sunt alungate ca muştele. „Voi tinde să ignor, sau cel puţin să nu dau destulă importanţă, chestiunii pe care mulţi oameni o consideră ca fiind cel mai important rezultat al războiului – suferinţa generală indusă de zece mii de ani de mediu post-apocaliptic”, scrie Kahn. Vorbeşte despre neliniştea provocată de reziduurile radioactive analizând trei izotopi radioactivi şi observând, aproape în trecere, că de fapt mai sunt cam două sute de izotopi în reziduuri, dar că pe aceştia nu îi va discuta. Marjele sale de eroare pot fi şocante. Propoziţii ca aceasta care urmează nu sunt deloc rare (într-o discuţie despre defectele genetice produse de războiul nuclear): „Considerând câte date ne lipsesc, situaţia ar putea fi de cinci ori mai bună sau mai gravă.”
Comentând lipsa de disciplină şi superficialitatea lui Kahn, unul dintre colaboratorii săi, matematicianul Irwin Mann, observa: „Nimic nu era dus la bun sfârşit. Era foarte neglijent. E o minciună imensă cum că studia ceva. Nu studia nimic. Nu cu adevărat. Nu studia nimic. Era doar foarte inteligent” (Sharon Ghamari-Tabrizi,The Worlds of Herman Kahn. The Intuitive Science of Thermonuclear War, Cambridge, Mass: Harvard University Press, 2005, 79). După cum observă şi Menand, analizelor lui Kahn nu le lipsea doar simţul moral, ci chiar simţul realităţii: „Motivul pentru care scenariile sale sunt aproape ridicol de desprinse de realitate e că ignora în mod deliberat toate elementele – credinţe, idei, politică – pentru care se duc războaiele şi care acţionează ca nişte complicaţii la fiecare pas al unui război”.
Kahn ar fi dorit ca în fiecare deceniu să aibă loc câteva evacuări în masă ale oraşelor americane, pentru a „spori credibilitatea Americii” ca factor de putere nucleară. Consecinţa freneziei lui Kahn, a hiperactivităţii sale de agent imobiliar de adăposturi anti-atomice - a căror utilitate a predicat-o neostoit -, a fost isterizarea publicului american. Suburbia americană a anilor 50-60 s-a extins şi pe verticală, într-o suburbie subterană de bunkere construite şi datorită panicii stârnite în sânul clasei de mijloc americane de predicţiile acestui neobosit comerciant de obsesii atomice.[1]
Kahn însuşi trăia într-o casă fără adăpost atomic. Circumferinţa-i generoasă îl împiedica pe Kahn să se poată strecura în tuburile „antiatomice” pe care un fabricant de bunkere a vrut să i le dăruiască. În loc de bunker, Kahn şi-a montat o piscină. Piscina lui Kahn a fost însă plătită cu preţul consolidării complexului militaro-industrial care a contribuit decisiv la sporirea deficitului financiar şi de democraţie din SUA.
O dovadă în plus în sensul valenţelor antidemocratice pe care le are genul de politică, de idei şi de elite promovate de Kahn ne oferă şi faptul că Senior Vice President al lui Hudson Institute e I. Lewis „Scooter” Libby, avocatul şi „expertul” neoconservator condamnat în Martie 2007 pentru sperjur şi obstrucţionare a justiţiei în cazul ex-agentei CIA Valerie Plame. Conform Janinei Wedel, profesor la School of Public Policy de la George Mason University şi autoare a unor cărţi de mare acuitate analitică şi curaj dedicate reţelelor de „flexieni” neoconservatori - adică reţelelor globale ale corupţiei care acţionează politic şi economic în zona de penumbră dintre public şi privat, scăpând astfel controlului democratic -, Libby a contribuit la subminarea democraţiei americane şi ca membru al grupului de neoconservatori acţionând în sânul administraţiei Bush sub protecţia lui Dick Cheney. Wedel indică apartenenţa lui Libby la „White House Iraq Group, o organizaţie secretă fondată pentru a convinge cu orice preţ publicul american că războiul împotriva Irakului era necesar” (Janine R. Wedel,The Shadow Elite. How the Worldţs New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market, New York: Basic Books, 2009, 186).
Fost student al lui Paul Wolfowitz, Libby a lucrat în Departamentul de Stat al lui Reagan (care îl admira pe Kahn şi viceversa), apoi a fost unul dintre membrii cercului de conducere al celulei neoconservatoare de la vârful administraţiei Bush Jr., lucrând ca Chief of Staff şi consilier pentru probleme de securitate naţională al lui Dick Cheney. În această calitate, după cum observa un analist citat de Wedel, Libby a făcut parte din rândul celor care au subminat procesul decizional democratic în S.U.A.: „Multe dintre deciziile cruciale luate între 2001 şi 2005 nu au fost luate în cadrul procesului tradiţional al Consiliului de Securitate Naţională (NSC)” (Wedel, 178). La presiunea lui Dick Cheney, în iunie 2007 Preşedintele Bush Jr i-asuspendat lui Libby pedeapsa din martie 2007. Scăpat de închisoare, Libby s-a întors în lumea „experţilor”, la Hudson Institute, unde e responsabil, printre altele, cu „războiul împotriva radicalismului islamic”.
Libby a fost exclus din Barou în 2007, pentru „turpitudine morală”. Ca avocat, el se făcuse însă remarcat ca reprezentant, vreme de 15 ani (1985-2000), al oligarhului şi escrocului internaţional Marc Rich, condamnat în SUA pentru evaziune fiscală şi graţiat la sfârşit de mandat de Preşedintele Bill Clinton.
3. Ucenicul Doctorului Strangelove sau Cum am învăţat să nu mă mai îngrijorez şi să-l citesc pe Aligică
Motto: „Acum, dacă n-am citit textele îcauză, asta nu înseamnă ca nu am o idee clară despre ce conţin. Nu e greu: teoria mostrei reprezentative. Îştiu.După trei mostre îi cunosc deja mai bine decât se cunosc ei înşişi” (Dragoş-Paul Aligică)
În august 2012, dl Dragoş-Paul Aligică a denunţat referendumul pentru înlăturarea preşedintelui Băsescu drept „puci” şi a argumentat că „puciul” are drept „obiectiv introducerea” în România a unui „stat cleptocratic-oligarhic-autoritar”. Susţinând „statul de drept” al cărui unic garant era, din perspectiva dlui Aligică, Traian Băsescu, dl Aligică recurgea la o retorică apocaliptic-ameninţătoare, de Farfuridi ajuns comisar al Partidului Unic:
Mai precis, suspendati intr-o zona crepusculara de o constitutionalitate vaga si de o autoritate legitima neclara, creata -sa fim clari- de pucistii parlamentari, d-l Antonescu, decizile sale si toti cei numiti in functii de acesta pe durata interimatului, nu au o acoperire automata in legitimitatea statului de drept, ex ante. Tot ceea ce intampla in acest interimat este prin definitie chestionabil si discutabil, fiind esentialmente la limita legii si in mod evident, dincolo de limitele constitutionale normale, ex ante. Dinclipa in care inceputurile statului oligarhic-cleptocatic-autoritarau fost instaurate in Romania si am fost aruncati in acest haos altranzitiei, avem formate automat in interiorul sustinatorilor acesteiforme de guvernare, trei grupuri de maxim interes: lideri, executantisi colaborationisti. Tot ceea ce se intampla si se va intamplapolitic, economic, financiar si institutional cu Romania, cade inresponsabilitatea lor. Aceste trei grupuri au responsabilitateaabsoluta pentru cele ce urmeaza. Revenirea la statul de drept vainsemna evaluarea acestor responsabilitati: moral, politic si penal.”
Discursul dlui Aligică ar fi, poate mai convingător dacă nu aş şti că dl Aligică, atunci când vorbeşte de statul de drept şi când condamnă penumbra constituţională şi cleptocraţia, nu acceptă să lucreze sub tutela lui Scooter Libby la Hudson Institute, căruia dl Aligică i s-a alăturat ca Herman Kahn Fellow în 2001, şi unde acum serveşte ca Adjunct Fellow. E ca şi cum ai da lecţii de transparenţă democratică şi de luptă împotriva cleptocraţiei lucrând pentru think-tankul unui Ioan Avram Mureşan.
Nu înţeleg cum poate cineva să ne tot vorbească obsesiv despre căderea României în sfera de influenţă a Rusiei atunci când lucrează într-o instituţie condusă (şi) de coruptul (fost) avocat al coruptului Marc Rich. Nu înţeleg cum poate cineva să avertizeze asupra pericolului oligarhizării României – pericol real, dar nu doar sub liberali sau socialisşti, ci şi sub pedelişti – atunci când activează sub oblăduirea unui membru dovedit al oligarhiei flexian-neoconservatoare din S.U.A..
Discursul dlui Aligică ar fi mai coerent dacă nu aş şti că „piaţa liberă” invocată de domnia-sa nu are nimic de a face cu complexul militaro-industrial reprezentat de, şi dezvoltat cu ajutorul lui, Herman Kahn, un adevărat părinte fondator al belicoasei reţele neoconservatoare care a supt ani buni bugetul S.U.A. şi al altor state în numele „revoluţiei democratice globale”, al „pieţei libere” şi al altor „valori euroatlantice”.
Militarismul şi obsesia planificării care au stat la baza discursului lui Kahn sunt exact opusul teoriilor care stau la baza „pieţei libere” şi a libertarianismului inspirat de Ludwig von Mises. Nu poţi să refuzi să aloci resurse – intelectuale, financiare, instituţionale, simbolice – în direcţia realităţilor asupra cărora ai putea avea un impact (problema sărăciei, a educaţiei, a sistemului sanitar, a controlului naţional asupra bogăţiilor naturale şi a infrastucturii) pentru a azvârli banii pe lucruri pe care nu le poţi, de fapt, prevedea, calcula şi controla. Kahn a planificat pe bani grei războiul nuclear. Că nu ştia ce vorbeşte a dovedit-o echipa de savanţi condusă de Carl Sagan care a arătat în 1983 că un război nuclear ar fi urmat de o iarnă nucleară care ar face inutile rulotele subterane anti-atomice instalate în spatele caselor americane la îndemnul lui Kahn.
Nu poţi să spui că statul e incompetent în a aloca resurse, în a schiţa planuri economice şi în a administra domenii cheie ale economiei naţionale, nu poţi să susţii statul minimal pe baza teoriei „slăbiciunii” noastre epistemologice atunci când vine vorba de procese atât de complexe precum cele ale pieţii, şi în acelaşi timp să pretinzi că poţi consuma în mod legitim bugetul de stat pentru a concepe şi pune în aplicare planuri care răspund cu acurateţe complexităţii sau simplităţii anihilante a unui război nuclear.
Ceea ce se întâmplă în cazul combinării celor două discursuri – al postmodernismului de piaţă şi al clasicismului militar, al unui stat cu două feţe care râde către armată şi plânge către economie - e că economia naţională devine o economie de război, că, adică, partea care e planificată şi în care se investeşte susţinut fagocitează partea care e lăsată la voia „pieţei”, adică a afaceriştilor de tip Marc Rich. Asta e realitatea. Teoria poate fi mai frumoasă, dar dacă Herman Kahn avea tăria a fi realist în privinţa războiului nuclear, nu văd de ce ucenicii lui nu ar avea tăria de a recunoaşte modul de funcţionare real, în istorie, aici şi acum, al pieţei. Lucrul e confirmat şi de ce s-a întâmplat în România regimului Băsescu, ţară în care au dispărut micii antreprenori, dar s-au înmulţit „serviciile”. Deloc surprinzător deci, dl Aligică ne îndeamnă mai nou să stăm strâns uniţi în jurul „serviciilor” care susţin unitatea de monolit a regimului Conducătorului Iubit. E singura economie (de „servicii”) care ne-a mai rămas.
Dl Aligică ar trebui să ştie aceste lucruri, pentru că e antologatorul şi editorul scrierilor lui Herman Kahn, de la care a împrumutat, fără umor, retorica apocaliptică şi lipsa de importanţă acordată realităţilor şi mai ales oamenilor care încurcă iţele teoriilor globale ale domniei-sale. Privite din perspectiva planurilor post-apocaliptice ale lui Kahn – căruia îi plăcea să întrebe mereu câte zeci şi sute de milioane de oameni ar fi cineva dispus să sacrifice pentru a-i învinge pe sovietici - politicile de austeritate ale lui Băsescu indică temperatura morală a iernii nucleare: - Câte milioane de bătrâni/copii/”bugetari” ai fi dispus să sacrifici pentru a-i învinge pe ruşi? Hă-hă-hă!
Herman Kahn a fost prototipul Doctorului Strangelove din celebrul film al lui Stanley Kubrick. Dl Aligică, ucenicul Doctorului Strangelove, îl susţine pe Traian Băsescu asemeni lui Herman Kahn, fără a se încurca în amănunte legate de măruntele vieţi ale celor afectaţi şi dislocaţi de teoriile megafonate de domnia-sa în România. Aşadar, când dl Aligică scrie…:
…eu mă gândesc că dl Aligică judecă astfel România lucrând cot la cot şi cu cei care au fost condamnaţi ca parte a Americii corupţiei, imposturii, confuziei valorilor, care au parazitat bugetul de stat şi au corupt o bună parte a clasei politice, a presei şi a electoratului american, pe care l-au minţit şi manipulat. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că, astăzi, Hudson Institute e finanţat de marile corporaţii de genul Monsanto pentru a ataca agricultura organică şi a publica lucrări de genul, “Cum vom salva planeta cu ajutorul plasticului şi al pesticidelor“(Hudson Institute, 1995). Kahn voia să ” salveze” victoria americană în Vietnam - adică planeta de ameninţarea comunistă - cu ajutorul bombardamentelor nemiloase. Ceva de genul, “Cum să salvezi planeta cu ajutorul napalmului”.
Scriu toate acestea pentru că, de ani buni, orice critică adusă oligarhiei Băsescu a fost întâmpinată cu acuzaţii de rusofilie, fascism, comunism ş.am.d. Dacă nu e totalitar autorul criticii, atunci e totalitar comentatorul de pe forumul articolului. Sau mama. Sau vecinul de la şase. Sau cineva din tramvaiul cu care s-a dus dimineaţă la redacţie. Orice manifestare a conştiinţei naţionale a fost strivită sub acuzaţii care mai de care mai fantasmatice. Susţinătorii acestui regim scriu de ani buni articole care mustesc de autoritarism, economism, dispreţ faţă de demnitatea noastră naţională sau faţă de demnitatea imigranţilor în Occident. Dar acest lucru se întâmplă şi pentru că aceşti oameni sunt afiliaţi unor instituţii occidentale în al căror ADN e înscris autoritarismul, economismul, colonialismul, dispreţul faţă de demnitatea umană (a minorităţilor sau a majorităţilor, după cum o cer interesele) şi faţă de binele public. Toate, camuflate sub lozincile pieţei libere, cruciadei democratice globale şi euroatlantismului.
Într-o lume globalizată în ritm accelerat, naţiunile ar trebui să aibă, în ochii acestor „conservatori”, măcar rolul pe care îl au instituţiile intermediare la nivel naţional: cel de stavile împotriva despotismului centralizator şi nivelator. Iată însă că, în România, independenţa naţională, interesul naţional şi conştiinţa naţională nu au fost niciodată mai atacate decât de oamenii dreptei neoconservatoare. Oare de ce? Şi oare până când?
Notă
[1] „Kahn was an early advocate of civil defense. He was the champion salesman of the fallout shelter, and was especially excited by the potential of mineshafts as evacuation centers. He produced plans for building shelters in the rock below Manhattan, estimating that “very high-quality” shelter spaces could be constructed there for between five hundred and nine hundred dollars apiece. But—and this is the strange logic of deterrence—the essential purpose of investing billions in civil defense was not to save lives but to enhance the credibility of America’s nuclear threat. “Any power that can evacuate a high percentage of its urban population to protection is in a much better position to bargain than one which cannot do this,” Kahn explains in “On Thermonuclear War.” He contemplated the possiblity of several mass evacuations every decade in order to bolster American credibility.”
Autor: Mircea Platon
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ca
http://gandeste.org