Una dintre cele mai grave credinţe, căreia i-au căzut victime oamenii de-a lungul timpului, este “credinţa în puterea genelor / a eredităţii de a ne determina diferite maladii”. Genele apar în conştiinţa colectivă ca nişte “puteri” mistuitoare, definitive, capabile să ne determine cele mai grave boli, ca şi unele dintre cele mai grave şi teribile stări existenţiale, precum “neputiinţa”, lipsa de speranţă şi deznădejdea. Majoritatea informaţiilor pe care le primim din domeniul ştiinţei, uneori chiar al religiei sau al spiritualităţii ne confirmă cele mai rele spaime, cele mai tainice şi sfâşietoare frământări: suntem neputiincioşi în faţa informaţiei genetice. Nu avem speranţe să eradicăm diabetul (spre exemplu), dar ne consolăm cu cheltuielile uriaşe pentru ameliorarea efectelor sale! Bolile psihice poartă aceeaşi amprentă a indezirabilului şi al lipsei de speranţă - în mod special cele moştenite, precum schizofrenia. Credinţa larg răspândită este aceea că boala transmisă ca informaţie genetică este incurabilă! Dacă nu avem în apropiere oameni bolnavi sau nu suntem noi înşine bolnavi am putea risca să nu înţelegem “frica / teroarea şi deznădejdea în faţa” credinţei că genele dictează şi ne determină degradarea, iar noi nu avem nici o cale de scăpare sau de vindecare. Poate aţi întâlnit vreodată un om care suferă de depresie şi căruia boala i se adânceşte, pe măsură ce priveşte către familia sa, de asemenea depresivă. Noi am spune că tocmai “credinţa în fatalitatea impusă de gene” cântăreşte în psihicul nostru mai greu şi mai barbar decât gena însăşi. Credinţa aceasta este susţinută de gânduri, percepţii, sentimente şi emoţii dramatice, a căror putere devine determinantă în agravarea simptomelor, căci însăşi credinţa cu pricina presupune pierderea completă a speranţei în ameliorare și, mai ales, cu ajutorul minții ființa se împiedică pe sine de la căutarea căilor de vindecare.
În Noul Testament, când Isus îl vindecă pe ”orbul din naștere”, regăsim o idee incredibilă, una pe care a vrut însuși Mântuitorul să ne-o transmită și anume aceea că ”boala scrisă în gene” se poate vindeca. Calea către o asemenea vindecare este și o cale profund transformatoare, căci în ea se ascunde invitația noastră de a porni pe calea către Dumnezeu. Cultivarea voluntară a iubirii, a blândeții și a bunătății în toate aspectele vieții noastre, cu toate persoanele, înțelegerea, toleranța, acceptarea, răbdarea, blândețea și îngăduința continuă, ca și iertarea sunt aspecte care pot vindeca. Practicate în mod conștient și fără înterupere, fără teamă și fără să ne pierdem speranța, chiar dacă anumite condiții deosebit de vitrege se ivesc în fața noastră, aceste atitudini iubitoare ne îmbunătățesc pe noi înșine, ne întăresc lăuntric și transmit în ADNul nostru informații capabile să ne schimbe viețile și destinul genetic. Studii recente dezvăluie faptul că privațiunea afectivă și presiunea constantă a fricii și a lipsei de speranță a schimbat conformația ADN-ului la copiii instituționalizați. Dacă dezolarea, frica și lipsa de afectivitate au reușit să scrie o informație nouă în structura biologică a unui om, atunci trebuie să fie adevărat că iubirea practicată fără excepții, în mod conștient, poate vindeca. Dacă bunătatea și iubirea, înțelegerea și acceptarea oamenilor pot rescrie în gene informații noi, atunci ele ne pot transforma viețile, căci conțin puterea iubirii divine, care – trăind-o – ne ajută să ne reamintim că nu suntem slabi, nici în fața genelor noastre, nici în fața condițiilor de viață ostile și nefericite. Trebuie doar să ne reamintim că putem să ne întoarcem la ceea ce ne dă cu adevărat putere și acel ceva e pacea noastră interioară și iubirea pentru toat ce ne înconjoară!
