Momentul Prezent şi Călătoria Vieţii

Atunci când porneşti într-o călătorie, e foarte bine să te uiţi la o hartă rutieră. Aceasta este o invenţie intelectuală, care te ajută să capeţi o idee generală despre modul în care trebuie să procedezi. Dar ea nu este şi nu poate fi niciodată o adevărată descriere a drumului. Nimeni nu-ţi poate spune cum va arăta acel drum. Numai experienţa ta poate face acest lucru. În orice situaţie apare un moment în care iau sfârşit pregătirile şi începe experienţa. Faptul că ştii că te-ai pregătit bine, îţi poate da convingerea că totul va fi în regulă, dar reuşita apare numai atunci când te bizui pe tine însuţi. Convingerea este un lucrul important, la care trebuie să renunţi în cadrul experienţei. În felul acesta, faci un salt uriaş însprecredinţă.

Cu timpul, toată lumea trebuie să pună harta jos şi să fie prezentă în cadrul experienţei. Pe parcursul călătoriei apar întâmplări neaşteptate, abateri din drum, schimbare de vreme. A conduce o maşină este cu totul altceva decât a te uita pe o hartă.

Cel mai bun lucru pe care această gândire liniară şi secvenţială ţi-l poate da este o hartă a experienţei tale potenţiale. Dar ea nu te poate conduce pe parcursul acestei experienţe. Atunci când te afli în mijlocul experienţei, există semne care te ajută. Indicatorul de ocolire îţi spune că trebuie să schimbi direcţia. Indicatoarele de pe autostradă îţi spun cum s-o iei pe banda care trebuie, sau când să faci la stânga. Există indicatoare care-ţi arată unde se află locuri în care poţi să mănânci, să dormi sau să găseşti benzină. Dacă nu citeşti aceste indicatoare, nu poţi avea o experienţă reuşită. Indicatoarele vin din interfaţa dintre realitatea exterioară şi cea interioară. Ele sunt create prin conexiunea noastră intuitivă cu viaţa.

Indicatoarele ne apar numai în momentul prezent. Nu găseşti unul care să-ţi spună „Mâine sau, cândva, luna viitoare, mergi drept înainte”. Indicatorul îţi spune să mergi drept înainte acum, sau foarte curând. El îţi arată cum să procedezi, aici şi acum. Indicatoarele sunt extrem de folositoare şi importante. Din nefericire, ele sunt aproape complet nebăgate în seamă de către emisfera stângă a creierului – mintea liniară.

Atunci când porneşti într-o călătorie, o hartă îţi poate fi de mare ajutor. Informaţia emisferei stângi a creierului te poate ajuta să te pregăteşti. Dar, o dată pornit, indicatoarele sunt absolut necesare. Dai tu oare atenţie indicatoarelor ce apar în viaţa ta, sau încerci să-ţi organizezi viaţa, folosind numai harta?

Fiecare dintre voi are acces la îndrumarea aflată la un nivel emoţional profund. Dacă „vei fi împreună” cu experienţa ta, vei simţi indicatoarele care apar. Ele îţi pot spune simplu că „asta e în regulă” sau “nu e bine ce faci” – iar aceasta este, adesea, singura informaţie de care ai nevoie. Pentru a primi îndrumare nu e nevoie să ai viziunea unui sfânt. Îndrumarea este marele tău aliat în viaţă. Atunci când te bazezi pe ea, poţi să mergi înainte cu un minim de planificare. Dar atunci când o ignori, oricât ai planifica, tot nu ajungi acasă.

Atunci când ştii unde vrei să mergi, te poţi baza pe îndrumarea din tine care te ajută să ajungi acolo. A încerca să-ţi dai seama pe plan intelectual „cum să ajungi acolo” este un exerciţiu inutil. Pur şi simplu, nu poţi să ştii dinainte. Dar, atunci când te vei afla în decursul experienţei, indicatoarele vor apare şi vei şti încotro să o apuci.

Cu cât ai mai mare încredere în îndrumările din tine, cu atât viaţa îţi devine mai spontană. Planurile sunt întotdeauna tentative care permit provocări şi daruri neanticipate. Dar aceasta nu înseamnă că nu eşti pe deplin implicat. În realitate, poţi să iei hotărâri plecând dintr-un loc mult mai profund. Iar când te implici total, o faci fără nici un fel de sacrificiu.

Schimbarea direcţiei

Adesea, pe parcursul vieţii, trebuie revizuit modul de implicare. Faci un plan pentru viitor, iar acesta nu se materializează. Oricât de tare te străduieşti să-l urmezi, el nu se împlineşte. Acesta e un indiciu că trebuie să te repliezi, să renunţi la ceea ce te aşteptai în funcţie de trecut şi să te deschizi spre ceea ce vrea să se întâmple în acest moment.

Renegocierea implicărilor nu este un semn de slăbiciune sau de inconsecvenţă, decât dacă se întâmplă în permanenţă. Atunci când ceva pare că nu iese aşa cum vrei, cel mai bun lucru de făcut este să spui adevărul celorlalţi oameni implicaţi. Cel mai adesea vei descoperi că ceilalţi au propriile lor rezerve în privinţa acelui plan. Prin urmare, revizuirea lui se face în interesul tuturor părţilor.

Uneori, e posibil să ceri o schimbare care nu va fi acceptată de către ceilalţi. Atunci, va trebui să te adaptezi lor şi să decizi dacă această schimbare este cu adevărat importantă pentru tine. Este oare realizarea planului cu adevărat importantă pentru cealaltă persoană? Poţi tu să faci ce ţi-ai propus – şi să-ţi păstrezi totuşi demnitatea? De obicei, dacă intenţia ta este să te respecţi pe tine însuţi şi pe ceilalţi, se poate găsi o soluţie reciproc acceptabilă. Menţinerea în permanenţă a ideii că binele tău cel mai mare nu intră în conflict cu binele cel mai mare al altora, facilitează descoperirea soluţiilor care îi respectă pe toţi în mod egal.

Abuzurile şi trădarea apar atunci când ţii cu dinţii de un plan sau, din cauza fricii, încalci înţelegeri. Dacă îţi asumi o obligaţie şi nu te simţi bine respectând-o, trebuie să comunici acest lucru persoanelor implicate. Important în acest caz nu este dacă se ţine o promisiune, ci dacă este comunicată modificarea ce s-a petrecut în inima ta, sau în hotărârea pe care ai luat-o. Întotdeauna îi respecţi cel mai bine pe ceilalţi, spunându-le adevărul despre propria ta experienţă.

Trădarea apare din cauza reacţiei celorlalţi. Se creează frică, iar aceasta nu este recunoscută şi nici comunicată. Comportamentul bazat pe frică, ce apare ca rezultat, este un atac împotriva altora. Alternativa e o comunicare cinstită. Când spui altuia „simt că mi-e frică şi nu sunt sigur că-mi pot ţine promisiunea”, ai respectat atât pe cealaltă persoană, cât şi pe tine însuţi. Dar dacă nu spui nimic şi te retragi din cauza fricii, sau acţionezi într-un mod ostil, pur şi simplu adânceşti frica pe care o trăieşti (şi pe care, probabil, o trăieşte şi cealaltă persoană).

Problema implicării reprezintă una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă fiinţele umane. Frica de a fi controlat, abandonat şi trădat se manifestă pretutindeni. Cei care pretind dragoste de la alţii sau cedează în faţa acelor pretenţii sunt, în cele din urmă, abandonaţi sau trădaţi. Acest lucru se întâmplă, deoarece ei se trădează pe ei înşişi. A spune DA sau NU unei alte persoane, reprezintă o comunicare clară. Dar a spune „nu”, atunci când vrei să spui da şi a spune „da”, atunci când vrei să spui nu, creează condiţii pentru abuzuri.

A înţelege că ai spus „da” – şi a şti că acum nu te simţi în largul tău în această privinţă – este primul pas înspre a te respecta pe tine însuţi. A-i spune partenerului tău – este al doilea pas. În cele din urmă, nimeni nu trebuie să ţină o altă persoană legată de o promisiune pe care a facut-o în trecut şi în privinţa căreia nu se mai simte în largul ei în prezent. Dacă nu poţi să dezlegi o altă persoană de trecut, cum te poţi dezlega pe tine însuţi? Ceea ce contează nu este faptul că sunteţi împreună sau despărţiţi, ci dacă faceţi acest lucru într-un mod plin de corectitudine şi de respect mutual. Aceasta este cheia.

Linistea inimii de Paul Ferrini via Drumuricatretine

Sursa: danielroxin.blogspot.ro

UDREA versus PONTA

Nimeni – nici în România, nici în afara ei – nu crede că, după decizia CCR de a invalida Referendumul din 29 iulie, măcelul dintre cele două tabere va înceta. Numai unii sunt convinși că judecătorii CCR au acționat ca oameni ai legii sau că lumea occidentală a jucat fair. Și asta sporește furia celorlalți.

Nimeni – nici în România, nici în afara ei – nu ar fi crezut, după o decizie a CCR de a valida Referendumul din 29 iulie, că măcelul dintre cele două tabere va înceta. Numai unii ar fi fost convinși că judecătorii CCR au acționat ca oameni ai legii sau că lumea occidentală ar fi jucat fair. Și asta ar fi sporit furia celorlalți.

Nimeni – nici în România, nici în afara ei – nu va mai avea motive să creadă în România, nici măcar cât crede în acest moment, dacă guvernarea își va pierde vremea cu o altă încercare de a-l demite pe șeful statului iar șeful statului va continua să saboteze guvernarea prin acțiunile unui guvern paralel.

Nimeni nu face bine uitând că victoria trebuie savurată cu decență, iar înfrângerea trebuie acceptată tot cu decență. Altfel, chiar nu există vreo șansă ca indecența amețitoare în care a fost târâtă România să nu fie acreditată drept singurul modus operandi de care sunt capabile clasa politică și aparatele ei de propagandă.

sursa: dorintudoran.com

Sursa: gandeste.org

ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, NOUA UNIUNE SOVIETICĂ (2)

După Al Doilea Război Mondial, când a luat fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, apoi Piaţa Comună, care au stat la baza viitoarei Uniuni Europene, raporturile între membri erau unele de egalitate deplină. Era o asociere în reţea, pe orizontală. Statele mici, Luxemburg sau Belgia, aveau aceleaşi drepturi şi putere decizională cu Franţa sau Germania. Era o ofertă politico-economică excepţională. Modelul s-a păstrat pe întreaga perioadă a Războiului rece. Modelul occidental s-a dorit a fi o ofertă superioară, net superioară, modelului Comunităţii de Ajutor Economic Reciproc a statelor socialiste, dominat de deciziile atotputernicei Uniuni Sovietice. De altfel, în perioada luptei împotriva comunismului, lumea occidentală a promovat modele de excelenţă din punct de vedere moral, legislativ şi al democraţiei. Pe plan intern, toate statele occidentale îşi coordonau acţiunile în direcţia obligării patronatelor de a oferi angajaţilor drepturi mereu mai mari, un nivel de trai în continuă creştere, până în 1990 şi o societate cât posibil de echitabilă. Sistemele de impozitare promovate făceau ca majoritatea colectărilor la bugetele de stat să provină din zona bogată a societăţii şi să fie cât mai relaxate la baza societăţii. Astfel, sistemul capitalist fusese adus la un nivel de atractivitate foarte ridicat. Aspiraţia popoarelor din statele socialiste la regimul capitalist occidental era justificată din plin. Realitatea evidentă a celor arătate mai sus, ca şi a multor altor aspecte pozitive ale sistemului capitalist occidental era şi promovată în mass media internaţională, cu mult profesionalism, de către instituţii specializate (posturi de radio, ziare şi televiziuni) în care se investea mult şi cu folos. Popoarele au dorit, în mare parte, să treacă la regimul capitalist occidental, la acel regim din perioada Războiului rece. Acela a fost propagat şi prezentat ca „ofertă” politico-economică şi socială pentru popoarele est-europene pe care Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov le abandona controlat în mâna Occidentului, în baza unor înţelegeri şi a unor tranzacţii foarte bine calculate, finalizate prin Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989). Uniunea Sovietică, mai ales Federaţia Rusă, îşi modifica modul de promovare internaţională a propriilor interese şi nu mai avea nevoie să apere cu costuri mari întinse zone de influenţă în Europa Centrală şi de Est, în Asia şi în Africa. Transferul acestor zone de influenţă către Occident, care era în criză cronică de supraproducţie şi avea foarte mare nevoie de noi pieţe, aducea mult mai mult profit politic şi economic Rusiei. Nici comunismul nu mai era necesar puterii de la Kremlin. Din contră. Menţinerea comunismului afecta promovarea marilor interese pe care ruşii le aveau în Occident.

Pe acest fond de generoasă ofertă capitalistă, a apărut perspectiva aderării fostelor state socialiste europene la N.A.T.O. şi la U.E. În România, unde schimbarea regimului ceauşist a fost făcută cu multă violenţă şi însoţită de o manipulare colosală, a existat un important nucleu favorabil acestor aderări. Şi în acest caz, al aderărilor, manipularea a funcţionat. Mă refer în primul rând la faptul că poporului i s-a prezentat situaţia ca şi cum N.A.T.O. şi U.E. nu ar fi avut nici un interes în România şi că singurii care doreau aderarea ar fi fost românii. Destul de repede, guvernanţii şi o parte a opiniei publice avizate, au constatat că interesele occidentale se îndreaptă în principal pe acapararea întreprinderilor şi a pieţelor de desfacere ale României din afara ţării, ulterior şi din interiorul ţării. Reacţia la această constatare, deşi palidă şi de scurtă durată, a fost cea de „nu ne vindem ţara”. În primii ani de după evenimentele din 1989, U.E. era preocupată să acapareze cât mai mult din economia României, ceea ce le satisfăcea interesele, fără a fi nevoită să îşi asume răspunderi politice şi sociale, eventual şi de alocare de fonduri. De aceea, doctrina propagată în România a fost cea de impunere a necesităţii atingerii standardelor economico-sociale, legislative şi democratice occidentale pentru aderarea la U.E., astfel încât să se anuleze marile decalaje care separau România de Occident. Ori, după 1989, România a intrat într-un regres continuu, care a durat peste un deceniu, iar decalajele care trebuiau înlăturate s-au mărit, în loc să fie anulate. Conform teoriei standardelor de dezvoltare, România nu mai avea perspective de aderare. Acest fapt a descurajat guvernele române să continue o politică sistematică de înstrăinare a bazei materiale a societăţii. Sub masca „necesităţii” privatizării, în primul deceniu post-comunist, s-au înstrăinat întreprinderi în funcţie de interese economice punctuale ale guvernanţilor, după cum a semnalat presa şi opoziţia, contra unor comisioane care au catalizat tranzacţiile. Privatizarea avea un ritm care nu mai satisfăcea U.E., iar promovarea modelului de privatizare M.E.B.O. (Management Employee Buyouts), prin care angajaţii cumpărau acţiunile întreprinderilor, a devenit îngrijorătoare pentru străini, ne mai oferindu-le perspective de împroprietărire. Ori, occidentalii nu investiseră în înlăturarea comunismului din Europa Centrală şi de Est pentru a împroprietări muncitorii din România. Aceste nemulţumiri occidentale au condus la formidabila presiune care s-a pus pe guvernarea P.D.S.R. (1992-1996), care s-a încheiat cu aducerea Convenţiei Democratice la putere (1996-2000), în condiţii care au rămas în mare parte necunoscute opiniei publice.

În primul deceniu post-comunist, regresul continuu al economiei şi al vieţii sociale, ca şi scăderea ataşamentului popular faţă de noul regim, au condus la o dezvoltare a mişcării naţionale româneşti, mai ales în jurul partidelor România Mare şi P.U.N.R. Eforturile internaţionale, ca şi ale guvernelor preşedinţilor Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, ca şi ale serviciilor de informaţii româneşti şi străine, au limitat dimensiunea mişcării. Totuşi, la alegerile din anul 2000, mişcarea naţională românească a atins apogeul. În aceste condiţii, diriguitorii din Occident ai estului Europei au acceptat revenirea regimului Iliescu la putere, ca singura alternativă la o guvernare a Partidului România Mare, al cărei lider, Corneliu Vadim Tudor, nu era acceptat, fiind văzut ca un lider potrivnic sistemului capitalist occidental. Presa, lideri politici şi persoane implicate în procesul electoral din anul 2000 au vorbit despre mari fraude, în urma cărora Ion Iliescu a devenit pentru a treia oară preşedintele României.

România devenise un stat problemă. În ianuarie 1999, a avut loc o răscoală-mineriadă însoţită de violenţe. Au avut loc lupte îndârjite între mineri şi forţele de ordine. Consiliul Suprem de Apărare a propus şi Parlamentul a aprobat starea de necesitate pe întregul cuprins al ţării şi a luat măsuri specifice stării de război. În calea minerilor, pe Dealul Negru (jud. Argeş), şoseaua a fost blocată cu tancuri. Comanda forţelor de represiune ale M.Ap.N. a fost dată generalului Mircea Mureşan, iar cea a Jandarmeriei generalului, ulterior chestor general de poliţie, Anghel Andreescu. A fost mobilizată şi implicată Brigada Antitero a S.R.I., echipată în ţinuta Jandarmeriei şi comandată de generalul Ioan Ştefănuţ. Lângă podul de peste Olt de la Stoieneşti, minerii au fost atacaţi cu gaze lacrimogene şi cu o muniţie specială, din material plastic, achiziţionată special din Israel. Represiunea a fost deosebit de violentă. Majoritatea cadavrelor celor morţi au fost aruncate în Olt şi s-au dus în Dunăre şi în mare. Alte cadavre au fost înmormântate de familiile minerilor în diverse zone ale ţării. Lângă pod s-a ridicat o singură cruce, pentru minerul Harag Constantin din Petrila, de 49 de ani, omorât în bătaie, care a fost înmormântat de Primăria comunei Stoieneşti, în cimitirul din localitate, pentru că era divorţat şi fosta soţie nu i-a ridicat cadavrul de la morga din Caracal. În certificatul de deces s-a consemnat că Harag Constantin a decedat într-un accident de tren. Regimul politic din România, ajuns la putere prin crimele şi minciunile din decembrie 1989, continua evoluţia istorică pe aceeaşi linie a crimelor şi minciunii. Miron Cozma susţine că alături de Harag Constantin a fost înmormântat încă un cadavru, al unui miner rămas anonim. Văduvele care au acceptat consemnarea în certificatele de deces ale soţilor a unor morţi accidentale, au primit pensii de urmaşi pentru ele şi pentru copiii morţilor. Multe zeci de mineri au fost răniţi, iar 400 de mineri au fost reţinuţi, între ei şi liderul Miron Cozma, care a fost arestat şi condamnat la 7 ani de închisoare. Satul Stoieneşti a fost devastat, majoritatea animalelor murind din cauza gazelor de luptă. Revista germană „Der Spiegel”, după o investigaţie jurnalistică în România, a menţionat cifra de 35 mineri morţi. Din declaraţiile neoficiale ale unor mineri participanţi la lupta de la Stoieneşti, au murit şi jandarmi. Autorităţile Convenţiei Democratice („Democratice”) au preferat să ascundă evenimentele opiniei publice. Presa, în cea mai mare parte aservită puterii şi banului, a prezentat evenimentele majoritar din punctul oficial de vedere. Regimul politic capitalist din România a reprimat revolta muncitorilor mineri cu mijloace specifice terorismului de stat. Regimul care a folosit aceste mijloace de o brutalitate dusă la extrem, până la a provoca moartea a zeci de oameni, s-a compromis din punct de vedere politic, punându-şi legitimitatea la grea încercare. Totuşi, acest regim politic nu a avut nici o reţinere să continue să acuze regimul politic dinainte de 1989 de represiunea pe care a practicat-o. Nici minima decenţă nu a fost de întâlnit în discursul politic ulterior pe această temă. Toate regimurile politice justifică actele de represiune invocând „democraţia”, pe care susţin cu toţii că ar sluji-o. Astăzi, susţinătorii regimului politic încearcă, fără succes, să aştearnă uitarea peste această pagină de istorie recentă a României.

Ca urmare a situaţiei din România, a deteriorării grave a nivelului de trai, a lipsei crescânde de locuri de muncă, a eşecului regimului politic, Uniunea Europeană a decis să deschidă piaţa forţei de muncă pentru români. Aşa a început o altă etapă din istoria recentă a României: era exodului românilor în căutarea unui alt loc de muncă şi de viaţă. Astfel, Occidentul prelua, gata formaţi pe banii românilor, milioane de elite: intelectuali, cei mai buni meseriaşi, oameni în putere ai României. După acapararea economiei româneşti, începea preluarea de către Occident a celei mai mari avuţii a românilor: oamenii de calitate.
În poezia Oltul, Octavian Goga scria cu indignare: „…Să piară glia care poartă/ Înstrăinatul nost’ tezaur;/ Ţărâna trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară/ Şi să-ţi aduni apele toate -/ Să ne mutăm în altă ţară!”//

Românii au ajuns să se mute în alte ţări, ultima lor soluţie, ceea ce, la scară naţională, reprezintă o dramă istorică, chiar dacă, aparent, sau pe fond, unele destine individuale s-au realizat, din punct de vedere material, sau profesional, sau din ambele puncte de vedere. Dar şi în aceste cazuri, dezrădăcinarea produce efecte perverse. Modelele occidentale superioare din era Războiului rece au fost abandonate în ultimele două decenii, în cea mai mare parte. Lipsa adversarului ideologic a transformat regimul capitalist dintr-un model cu performanţe excepţionale din punctele de vedere menţionate mai sus, într-un sistem hidos în care popoarele, cu deosebire populaţia de la baza societăţii, au tot mai puţine drepturi, iar cele pe care le mai au în teorie, sunt tot mai puţin respectate.

- va urma -

autor: prof. univ. dr. Corvin Lupu

sursa: Revista Art-emis

Sursa: basarabialiterara.com.md

UN MAESTRU NU EXPLICA, EL DOAR CUNOASTE

            DEPRESIA SI ASCENSIUNEA         

 Transmis de Jennifer Hoffman          

 Depresia este ceva ce afecteaza din ce in ce mai multi oameni in perioada prezenta. Acesta este un cuvant folosit 

pentru a descrie cum ne simtim cand santem tristi, apatici, nemotivati, nelinistiti si in cele mai rele cazuri ne simtim fara speranta, 

fara putere si fara de folos.Cand santem in depresie este greu sa fii motivat sa faci orice si putem de asemenea fie sa fim foarte 

plangareti si emotivi, fie sa ne simtim morti si fara viata. Si acesta este un lucru pe care multi oameni il vor experimenta asa cum 

ne expandam campurile noastre energetice, deoarece cu cat devenim mai constienti energetic si imbratisam ascensiunea, cu atat 

exista cel mai mare risc al nostru de a fi temporar in depresie. Aceasta inseamna ca daca ne expandam campul nostru energetic, 

riscam sa fim in depresie? Absolut si aceasta pentru cateva motive. Cand santem constienti de noile nivele de energie, ceea ce 

inseamna ca ne-am epuizat conectiile energetice, noi cream doua curgeri separate ale energiei. O curgere consta in propria 

noastra energie si cea de a 2-a curgere este nivelul nou si mai inalt de energie. Intram in depresie pentru ca nivelele mai inalte de 

energie comprima energia noastra si ne fac foarte constienti de vibratia sa mai joasa. Acest proces constrange literalmente orice 

aspecte limitatoare din afara noastra, incat putem sti ce sant acestea ( ca si cum am fi intr-o menghina sau cum am strange tubul 

de la pasta de dinti) ; de aceea viata noastra poate parea intunecata si "rea" atunci cand santem in depresie. trebuie sa cream o 

conectie catre noua curgere, prin eliberarea lucrurilor care ne coboara vibratia, astfel incat sa putem integra noua energie. Cele 

doua nivele nu pot coexista in noi, deci trebuie sa alegem in care vom exista. Asa cum aceste aspecte joase sant eliberate, noi le 

simtim ca energie emotionala grea, amintindu-ne de limitarile, esecurilesi indoielile noastre, de confuzia si realitatea pe care o 

avem la acest moment. Noi santem complet constienti de tot ceea ce nu merge in viata noastra, de ceea ce nu ne aduce bucurie 

si nu ne implineste. Acum ne simtim blocati ,ca si cum am stagna - si asa santem. Acesta este punctul unde trebuie sa ne aliniem 

cu noile nivele de energie si unde cream canalele pentru a le integra in realitatea noastra , astfel incat acestea devin noua noastra 

vibratie. Daca santem foarte constienti de acest proces, ne deschidem catre noi potentiale. Daca nu, intram in depresie, ne simtim 

groaznic si putem cobori o spirala a judecatii de sine si fricii care ne poate imbolnavi psihic si fizic. Motivul depresiei este ca nu 

mai santem aliniati energetic si total conectati cu energia si cu vibratia noastra existenta.Scopul depresiei este sa ne ajute sa 

devenim constienti de noile energii la care ne putem alinia. Comunitatea psihologica defineste aceasta ca fiind o problema bazata 

pe minte, dar aceasta este cu adevarat energetica. Cand va simtiti" in depresie" , energia voastra a fst comprimata si voi santeti 

total constienti de ceea ce poate fi eliberat, pentru a va ajuta sa va aliniati si sa integrati noile energii.Aliniamentul si integrarea 

sant atinse prin intentie, constientizare, eliberare si impamantare. Aceasta ne permite sa ne conectam cu noua energie si ne 

aseaza la un nivel mai inalt al vibratiei energetice. In timp ce aceasta se intampla, poate deveni fosrte neconfortabil si daca ne 

amintim de ce se intampla, putem folosi depresia pentru a elibera ceea ce nu mai serveste dorinta noastra de a ascensiona si ne 

pregateste pentru energii noi si care vibreaza mai inalt, pentru a deveni realitatea noastra noua, expandata.    

 Sursa: www.spiritlibrary.com

Sursa: alessandragrigorescu.blogspot.ro

Misterele piramidei lui Keops

Constructorii piramidelor s-au achitat de sarcina lor într-un mod pe care nici chiar societatea noastră modernă supertehnologizată nu îl poate imita. Piramidele au fost construite din piatră şi aşezate în anumite locuri în aşa fel încât să poată rezista tuturor evenimentelor naturale şi tuturor catastrofelor. Singurul duşman al piramidei lui Keops a fost omul cu lăcomia sa de bani şi patima sa de a se impune. Haina exterioară de piatră a piramidei a slujit la înălţarea unor palate şi clădiri. Piramida lui Keops a fost ridicată probabil în jurul anului 2645 î.Cr., cu 2300 de ani înainte de Buddha, adică cu 300 de ani înainte de potop. 

Metodele aplicate la construcţia piramidei sunt şi în ziua de azi un mister greu de explicat, în temeiul căruia s-au făcut multe speculaţii. Particularitatea culturii egiptene constă în faptul că ea nu a evoluat, treptat, în cadrul unui proces de dezvoltare de la primitivism la perfecţiune. Cultura egipteană a dat cele mai frumoase opere arhitectonice chiar de la începuturile ei. Ceea ce s-a făcut mai târziu a fost prost construit, vădind deja semne de decadenţă. O explicaţie a acestui fenomen ar putea fi aceea că, în Egipt, conducătorii poporului erau descendenţii unei culturi care, înainte de a fi distrusă de potop, era situată pe o treaptă superioară de dezvoltare. 

Câţiva clarvăzători au prezis acest lucru, s-au retras apoi într-un loc sigur şi au transmis mai departe învăţătura lor egiptenilor, respectiv elitelor lor, care au pus-o apoi nemijlocit în practică. Problema istoricilor noştri stă evident în neputinţa de a accepta ideea că au existat popoare care dispuneau probabil de cunoştinţe şi tehnici de lucru mai avansate decât avem noi astăzi. Cum au fost construite piramidele? Despre felul în care a fost construită piramida lui Keops specialiştii au păreri divergente. Pentru ca cititorul să-şi poată reprezenta mai bine dimensiunile construcţiei, iată câteva comparaţii sugestive. 

Dacă am aşeza la rând cele 2,3 milioane de blocuri de grosimea unui zid obişnuit ar rezulta un zid de un metru înălţime care ar putea înconjura în întregime Franţa. în ceea ce priveşte volumul ei, în piramidă ar putea intra Catedrala Sf. Petru din Roma, catedralele din Milano şi Florenţa, Westminster Abbey şi Catedrala Sf. Paul din Londra. Din pietrele de construcţie ale piramidei s-ar putea ridica de treizeci de ori Empire State Building. Fiecare bloc în parte cântăreşte aproximativ 2,5 tone; alte blocuri ajung chiar la greutatea de 70 de tone, ca spre exemplu blocurile de granit din camera mortuară regală. 

Blocurile au fost tăiate perfect, astfel că distanţa maximă dintre două blocuri nu depăşeşte lăţimea de o jumătate de milimetru. Este uimitor cu câtă precizie au fost aşezate aceste blocuri colosale unele lângă altele, având în vedere înălţimea de 130 m a piramidei. Aici ne-am putea pune unele întrebări: Cum au fost transportate aceste blocuri de granit cu o greutate de până la 70 de tone pe o distanţă de 800 de km, de la carierele de piatră din Assuan? Pobabil s-au folosit bărci uriaşe pe Nil. Nu s-a putut descoperi însă nici o urmă de asemenea bărci. Apoi cum au fost oare transportate aceste blocuri de la locul de debarcare la locul de construcţie? Nilul era navigabil pentru ambarcaţiuni mari în direcţia carierelor de piatră doar când nivelul apelor era maxim. 

Pe vremea aceea curenţii erau încă destul de puternici şi malurile pline de nămol. Pentru a ridica cu un sistem de pârghii un bloc de 70 de tone de pe o corabie este nevoie, în orice caz, de un teren stabil şi de o pârghie cu un braţ foarte mare. Din câte ştiu, prima şi unica persoană care a scris despre construcţia marii piramide a fost istoricul grec Herodotus, care a trăit în secolul al V-lea î.Cr. O relatare, deci, întemeiată pe speculaţii, scrisă după aproximativ 2200 de ani de la construirea piramidei. După părerea lui Herodotus, la ridicarea ei au lucrat în jur de 400.000 de oameni timp de 20 de ani. Să ne imaginăm că toţi aceşti muncitori ar fi locuit acolo.

 Max Toth şi Greg Nielsen au scris în cartea lor că nu s-a găsit nici o urmă de aşezare sau oraş. Ceea ce nu înseamnă mare lucru, o astfel de aşezare ar fi avut foarte probabil doar un caracter provizoriu şi s-ar fi ruinat în scurt timp. Se pare însă că în vremea aceea trăiau în Egipt doar 1,4 milioane de oameni. Ceea ce face ca cifra de sute de mii de lucrători ocupaţi exclusiv cu construcţia piramidei, cifră raportată la numărul de locuitori, să mi se pară improbabilă. Economia unei astfel de ţări, agricultura şi alimentaţia ei ar ajunge astfel cu siguranţă în dificultate. Nu am rezistat tentaţiei de a adăuga la toate aceste teorii şi speculaţii propriul meu model ideatic, pentru ca astfel confuzia să fie şi mai mare. Aceste idei mi-au fost furnizate de cărţi de istorie, religie, astrologie, filozofie orientală, magnetism şi altele. 

Pentru că totul este alcătuit din energie mai mult sau mai puţin comprimată, din vibraţii situate la un nivel mai ridicat sau mai scăzut şi pentru că totul se mişcă pe traiectorii concentrice de energie, există pentru mine o explicaţie simplă şi perfect plauzibilă. Zidurile din Ierihon s-au dărâmat din cauza unui sunet de trâmbiţă care, nimerind rezonanţa proprie a pietrei, a distrus-o. Caruso a spart în acelaşi fel un pahar. Am auzit că o forţă militară nenominalizată a produs o bombă sonoră acordată la nivelul de vibraţii al corpului omenesc. în momentul în care bomba este activată, omul se dezagregă. Clădirile, plantele şi animalele rămân însă intacte. 

Călugării tibetani pot să-şi influenţeze, prin forţa spiritului, nivelul de vibraţie al corpului lor în aşa fel încât izbutesc să se ridice deasupra pământului, practicând ceea ce se numeşte levitaţie. în cazul lor, levitaţia este urmarea firească a meditaţiei. Ea nu constituie un scop în sine, cum a fost bunăoară cazul în Elveţia, acum câţiva ani, când pentru câteva sute de franci elveţieni erai învăţat timp de 14 zile tehnica levitaţiei, în afara oricărei trăiri spirituale, ci doar ca fapt senzaţional. Chiar şi astfel de fenomene sunt anexate domeniului comercial. După părerea mea, egiptenii au folosit o tehnică asemănătoare, cu ajutorul căreia au modificat nivelul de vibraţie al pietrei sau au sustras piatra influenţei gravitaţiei, făcând astfel posibil transportul ei. 

  Cititorul va fi poate mai înclinat să-mi dea dreptate dacă se va gând că astăzi, cu milioanele de dolari şi maşinile puternice de care dispunem, nu putem transporta un bloc de 200 de tone. Egiptenii l-au aşezat însă cu o precizie incredibilă la locul potrivit. Acesta a fost cazul atunci când s-a încercat salvarea unor piramide şi clădiri, în timpul lucrărilor la barajul de la Assuan. Blocul de piatră de 200 de tone a trebuit tăiat în bucăţi şi apoi mutat. încercaţi să vă imaginaţi cum au transportat egiptenii un astfel de bloc cu mijloace primitive, aşezându-1 cu uimitoare precizie în poziţia dorită. Iscusinţa acestui popor a mers încă şi mai departe. 

Cimentul care uneşte blocurile este atât de subţire şi de o calitate atât de bună încât o piatră cimentată doar pe o singură parte rămâne perfect fixată, în ciuda acţiunii distructive a climei şi a soarelui. Compoziţia “cimentului n-a putut fi analizată nici până în- ziua de astăzi. Piramida lui Keops a fost construită datorită impulsului dat de o forţă spirituală superioară şi sub conducerea unor oameni aparţinând unei civilizaţii distruse de potop. O civilizaţie care apare uneori sub numele de „Atlantida”. Construcţia piramidelor a fost pentru ea mijlocul de a exprima ceva. Un mesaj şi un avertisment pentru civilizaţiile de mai târziu. 

Procedeul şi locul au fost alese în aşa fel încât construcţia să poată rezista potopului şi în ciuda erodării stratului exterior de piatră să fie capabilă să şi transmită mesajul. De ce se bucură ea de interesul nostru abia acum, după ce pregătiri în acest scop au fost întreprinse încă din 1850? Pentru că noi, sau unii dintre noi, am izbutit abia acum să ne ridicăm din adâncimea materială a existenţei noastre şi pentru că a trebuit să atingem mai întâi acest adânc pentru a ne putea ridica apoi din el. Acest proces s-a desfăşurat timp de sute şi mii de ani, dar abia acum am ajuns la o răscruce. 

  Sursa: PAUL LIEKENS si Aici

Sursa: dei-matei.blogspot.ro

Zece întrebări esenţiale care vă conduc către o viaţă extraordinara

În fiecare zi, fiecare dintre noi face o mulţime de alegeri care vor avea impact asupra vieţilor noastre. Unele dintre acestea sunt de mică importanţă si ne vor influenţa în urmă­toarele câteva minute, ore, sau zile, în timp ce altele ne vor schimba complet cursul vieţii. 

Unele alegeri sunt mai uşor de făcut, altele mai greu. Unele ne vor conduce direct spre succes, în timp ce altele ne vor aduce faţă în faţă cu eşecul. Unele vor părea cutremurător de importante, în timp ce altele vor părea complet nesemnificative. Dar ce trebuie să ştim neapărat este că fiecare alegere, importantă sau nu, uşoară sau dificilă, pe care o luăm în mod individual sau colectiv, ne modifică cursul vieţii. Calitatea alegerilor noastre va hotărî, dacă ne vom lupta cu frustrările, sau vom trăi o viaţă extraordinară – viaţa visurilor noastre. 

Capacitatea noastră de a face alegeri implică anumite drepturi şi libertăţi. Dacă putem alege, atunci putem determi­na ce decizii să luăm în legătură cu corpurile, sănătatea, relaţiile, finanţele şi carierele noastre, cu vieţile noastre sociale şi cu credinţele noastre spirituale. Opţiunea ne permite să alegem, să selectăm, să decidem între posibilele căi de urmat. Să mergem la dreapta sau la stânga. Să mergem înainte sau înapoi, să fim fericiţi sau trişti, iubitori sau plini de ură, satis­făcuţi sau nemulţumiţi. Alegerea ne dă puterea de a avea suc­ces sau de a fi neîmpliniţi, să fim buni sau extraordinari, să simţim plăcere sau durere. Putem alege îngheţată cu ciocolată sau cu vanilie, putem munci sau ne putem juca, economisi sau cheltui, putem fi responsabili de faptele noastre sau victime. Putem fi ocupaţi sau nu, fideli sau nu, disciplinaţi sau leneşi. Putem merge pe o cale care să ne reflecte sinele nostru superior, sau pe una care să ne reflecte sinele nostru inferior, în final, noi suntem cei care alegem. 

Lucrul care ne face pe fiecare dintre noi speciali si ne deosebeşte de toate celelalte forme de viaţă, este capacitatea de a ne cântări opţiunile şi de a face alegeri conştiente, deliberate. 

Posibilitatea de a alege ar putea fi cel mai de preţ dar al nostru. Când eram mai tineri, aşteptam cu nerăbdare să ajungem la vârsta la care să nu mai trebuiască să facem ceea ce ni se spune. Consideram că această capacitate de a face propriile noastre alegeri era un dar nepreţuit. De-abia aşteptam ziua când nu va mai fi nevoie să respectăm regulile părinţilor, care ne fuseseră impuse timp de ani de zile, şi să ne conducem vieţile singuri. 

Aşteptam momentul când deve­neam liberi şi stăpâni pe propriile noastre destine, savurând acel moment hotărâtor, când puteam alege când să ne trezim, când şi ce să mâncăm, când să ne culcăm – şi când să nu facem toate astea. Ca tineri adulţi, dreptul de a alege însemna libertate. Capacitatea de a alege, presupunea posibili­tăţi nelimitate pentru a ne crea un viitor plin de visele şi dorinţele noastre. Alegerea ne oferea speranţă. Ne promitea o viaţă emoţionantă – o viaţă în care am fi fost liberi să gândim si să creăm orice ne-am fi dorit. Ca tineri ce deveneau adulţi, am făcut alegeri pentru că ne entuziasmau, pentru că ne sim­ţeam bine, pentru că ofereau promisiunea unei satisfacţii, sau a unei recompense. 

Când suntem tineri e uşor să spunem: „O să-mi îndeplinesc visurile mai târziu” sau „Anul viitor va fi anul meu de glorie”. Tinereţea îşi permite luxul să creadă că „într-o zi” vom ajunge, 

în mod miraculos, la destinaţia din visurile noastre. Apoi se întâmplă însă ceva. Ne maturizăm si realitatea crudă îşi spune cuvântul: ziua pe care am tot asteptat-o, nu va veni în mod miraculos. Prezentul nostru se bazează pe alegerile pe care le-am făcut ieri şi pe cele de acum trei zile, trei luni, sau trei ani. Nu ajungem să avem datorii enorme, din cauza unei singure cheltuieli extravagante. Nici nu ne îngrăşăm cu zece kilograme, pentru că mâncăm copios la o singură masă. Iar relaţiile noastre, bineînţeles că nu se încheie peste noapte, în urma unei singure dispute mai aprinse. Suntem acolo unde suntem, din cauza unor alegeri subconştiente nepotrivite pe care le luăm absolut în fiecare zi şi care ajung să formeze realitatea în care ne aflăm. 

Dacă vrem să înţelegem mai bine cum am creat reali­tatea prezentă, nu trebuie decât să vedem alegerile pe care le-am făcut în trecut. Examinarea condiţiilor actuale ne va demonstra că am ajuns unde suntem, în urma rezultatelor deciziilor luate ieri, alaltăieri si în zilele anterioare. La fel, dacă vrem să vedem cum ne va fi viaţa în viitor, trebuie să studiem alegerile pe care le facem astăzi. Poate că nu ne-am gândit niciodată la viaţa noastră în acest mod. Dar, este cert că viito­rul va depinde de deciziile luate de noi, chiar în acest mo­ment. Atunci, care este motivul pentru care cei mai mulţi din­tre noi petrec atât de puţin timp gândindu-se la alegerile pe care le fac? De ce, de multe ori, nu ne uităm în ambele direcţii, înainte de a porni înainte şi nu cântărim toate opţiunile posibile şi consecinţele acestora? 

Vieţile noastre nu sunt un joc de noroc la care avem ghinion – şi nici nu sunt astfel, din cauza părinţilor, a soţului, sau a şefului. Acest lucru are şi avan­taje si dezavantaje. Dezavantajul este că suntem singurii răspunzători de viaţa noastră. Avantajul este faptul că noi – şi nu­mai noi – avem puterea de a ne schimba vieţile – şi o putem face în orice moment. 

Este destul de simplu: dacă vrem ca vieţile noastre să fie diferite, tot ce trebuie este să facem alte alegeri. Cei mai mulţi dintre noi continuăm să facem aceleaşi alegeri din obişnuinţă, din confort, teamă sau lene şi apoi ne mirăm de ce nu obţinem rezultate diferite. Adevărul este că suntem atât de ocupaţi de supravieţuire, încât nici măcar nu ne dăm seama că alegerile şi acţiunile noastre nu ne conduc spre împlinirea speranţelor şi a viselor. Suntem prea preocupaţi de rutina zilnică şi preferăm să mergem pe calea cea mai uşoară, mai cunoscută, sau care opune cea mai mică rezistenţă – chiar dacă ne conduce spre un loc în care nu dorim, de fapt, să ajungem. Mulţi dintre noi se poticnesc în fiecare zi, încercând să facă tot ce pot, fără a conştientiza si a avea instrumentele necesare pen­tru a-şi schimba cursul vieţii. Apoi suntem uimiţi când ne trezim si descoperim că, de ani de zile, luptăm pentru aceleaşi scopuri si dorinţe si tot nu suntem acolo unde ne-am fi dorit. 

Cei mai mulţi dintre noi au pierdut din vedere relaţia care există între alegerile si acţiunile noastre si rezultatele acestora, în loc să ne asumăm responsabilitatea pentru starea actuală a lucrurilor, devenim specialişti în a-i acuza pe alţii, considerând că e vina lor, atunci când vieţile noastre nu sunt atât de minunate pe cât ne-am aşteptat. Am putea chiar arăta cu degetul spre alţii, în loc să vedem alegerile pe care noi le-am făcut şi care ne-au dus exact în locul în care suntem astăzi. Dacă nu suntem conştienţi atunci când facem alegeri, nu vom face nimic altceva decât să repetăm tiparele din trecut. Dacă vreţi să vă atingeţi ţelurile si să creaţi viaţa pe care o doriţi, va trebui să faceţi alte alegeri, care să vă conducă spre acţiuni noi 

Calitatea vieţilor noastre este suma tuturor deciziilor noastre. Pentru a lua decizii de calitate, trebuie să vedem lim­pede. Punându-ne întrebări în legătură cu toate variantele posibile, devenim mai conştienţi şi putem vedea mai clar even­tualele rezultate ale acţiunilor noastre. Când vă puneţi aceste întrebări pe parcursul procesului decizional, vedeţi imediat daca decizia pe care sunteţi pe cale s-o luaţi este o expresie a părţii voastre luminate sau a celei întunecate, dacă alegerea provine din speranţele şi visele voastre, sau din temeri şi îndoieli. Aceste întrebări vă oferă înţelepciunea necesară, pentru ca ce era înainte inconştient, să devină conştient, pentru ca să puteţi alege cu toată puterea ce vine din actul de a fi pe deplin conştient. 

Toţi avem o flacără internă care este păstrătoarea forţei noastre vitale. Fiecare alegere pe care o facem, ori aduce mai multă forţă, întărind, aprinzând si hrănindu-ne flacăra, ori di­minuează această forţă, micşorând intensitatea flăcării şi reducându-i puterea. Atunci când focul interior este viu, ne simţim puternici si încrezători. Avem puterea şi curajul de a spune adevărul, ca si umilinţa de a cere ce ne trebuie. O flacără sănătoasă ne umple minţile cu imagini clare şi cu inspiraţie şi ne oferă tăria de a ţine cont de visele noastre şi de a le urma. Atunci când ne alimentăm focul din interior, putem vedea cu foarte mare claritate şi putem acţiona fără să ne abatem din drum. O flacără puternică ne împinge spre stări de conştiinţă mai înalte, acolo unde sălăşluiesc iubirea de sine şi libertatea emoţională. 

Însă atunci când flăcările sunt mici, suntem vulnerabili, firavi şi slabi. Suntem temători, susceptibili si îngrijoraţi şi ne îndoim de propriile noastre puteri. Atunci când flăcările nu au fost îngrijite şi hrănite, căutăm cu disperare împlinire în lucru­rile din exteriorul nostru, încetăm să mai comunicăm cu 

ceilalţi, fiindu-ne teamă că nu merităm să fim iubiţi si fericiţi. Atunci când flăcările noastre sunt slabe, nu avem un sistem defensiv apt să lupte cu boala, îndoiala, grija, lipsa de apreciere faţă de propria persoană, dependenţa sau critica. Atunci când flacăra noastră este mică aşteptăm ca alţii să ne alimenteze focul, pentru că noi nu am făcut-o. Un foc mic este slab si cade pradă dialogurilor negative continue, care se infiltrează în minţile noastre. 

Acum o să vă spun ceva care o să vă trezească la realitate: alegerile ne influenţează comportamentul şi acţiunile. Fiecare alegere, ori pune lemne pe focul nostru interior, ori îl stropeşte cu apă, diminuându-i astfel forţele. Dacă vrem să strălucim în toată lumina noastră, dacă vrem să ne exprimăm în mod autentic şi dorim ca forţa să ne propulseze scopurile în lume, sarcina primordială trebuie să fie aceea de a ne menţine focul interior – forţa noastră vitală – cât mai puternic. 

Debbie Ford – Întrebãrile potrivite

Intrebari potrivite

Alegeri care vă micşorează lumina

Să staţi în preajma unor persoane care vă critică si nu vă pot vedea măreţia

Toate acţiunile pe care le faceţi pentru că „ar trebui să"

Toate acţiunile pe care le faceţi pentru că „trebuie să"

Tot ceea ce facem pentru că percepem o obligaţie

Încercarea de a fi „drăguţi" cu ceilalţi

Încercarea de a obţine aprobarea celorlalţi

Lipsa de comunicare

Să te minţi pe tine însuţi

Bârfa

Lipsa de punctualitate

Nepăsarea faţă de sentimentele celorlalţi

Actul de a vă compara cu alţii

Judecarea propriei persoane

Judecarea celorlalţi

Să nu vă bucuraţi de ceea ce aveţi

Să aşteptaţi ca ceilalţi să vă facă fericiţi

Să trăiţi cu teamă

Să nu aspiraţi către succes

Să vă gândiţi că alţii sunt mai buni decât voi

Să renunţaţi la puterea voastră în favoarea altora

Să vă ignoraţi dorinţele cele mai profunde

Să cheltuiţi peste posibilităţi

Să mâncaţi mult

Să fiţi prea indulgenţi cu voi înşivă

Să vă pierdeţi timpul

Să nu acceptaţi complimentele care vi se fac

Să încercaţi să păreţi ceea ce nu sunteţi

Să nu vă impuneţi prin stabilirea de limite clare

Să nu aveţi suficient timp pe care să-l petreceţi singur

cu voi înşivă.

Să nu vă manifestaţi iubirea pentru familia voastră

Să nu vă recunoaşteţi meritele

Să vă obosiţi până la epuizare

Să nu vă ascultaţi vocea interioară 

Alegeri care vă înteţesc focul

Să manifestaţi empatie faţă de ceilalţi

Să vă rezervaţi timp pentru propria persoană

Să petreceţi timp cu cei pe care îi iubiţi

Să vă observaţi reuşitele

Să vă odihniţi

Să vă distraţi

Să vă jucaţi

Să faceţi exerciţii fizice

Să mâncaţi bine

Să vă cheltuiţi banii într-un mod înţelept

Să faceţi planuri de viitor

Să staţi în preajma oamenilor care vă oferă inspiraţie

Să vă rezervaţi timp pentru a vă hrăni spiritual

Să acţionaţi în interesul vostru şi al comunităţii

Să vă apreciaţi ca persoană

Să fiţi cinstit cu voi înşivă şi cu ceilalţi

Să vă respectaţi cuvântul

Să vă plătiţi facturile la timp

Să daţi dovadă de compasiune

Să fiţi apropiat de cei pe care îi iubiţi

Să faceţi dragoste

Să faceţi opere de caritate

Să le spuneţi celorlalţi ce mult înseamnă ei pentru voi

Să faceţi ce vă place

Să perseveraţi în a vă împlini visele

Să faceţi alegeri care să corespundă cu ţelurile voastre

Să dansaţi

Să iertaţi

Să vă asumaţi responsabilitatea

Să căutaţi ceea ce este bun

Să căutaţi ceea ce este corect

Să vă faceţi treaba bine

Să fiţi aproape de copiii voştri

Să ţineţi la partenerul vostru

Să-i ascultaţi pe ceilalţi din inimă

Să primiţi dragostea ce vi se oferă

Să oferiţi putere celor din jurul vostru

Să permiteţi celorlalţi să colaboreze cu voi

Să creaţi un sistem de sprijin puternic

Să spuneţi adevărul

Să învăţaţi să spuneţi nu, atunci când este cazul

 Debbie Ford: Bio from Omega Institute on Vimeo.

surse

http://www.debbieford.com/ 

http://www.editura-foryou.ro/index.php?p=detalii&carte=50

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Debbie_Ford_Intrebari.htm

http://adevarul2012.blogspot.ro