Ruptura dintre cetatean si stat

Nu m-am asteptat ca politicienii nostri sa devina îngeri în campania electorala. Ratasera atâtea ocazii de a se arata normali în vremuri linistite, cum ar fi putut ca tocmai acum, când magnetul puterii îi atrage, sa se ispaseasca de pacate? Veleitarii iau din nou cu asalt Parlamentul. Nimic nu-i opreste. Ei candideaza la un post de senator sau de deputat. Si-l vor avea. Nici nu vor sa auda când li se spune ca Parlamentarul trebuie sa fie veriga între cetatean si stat. Pe ei îi intereseaza combinatiile pentru afaceri. Si le vor urzi, ca si pâna acum, în luxul saloanelor Parlamentului. Nu conteaza ca li se striga în fata: ,,hotilor!“, ei vor sa faca legi. Si le vor face dupa chipul si asemanarea lor. Pentru românul din România adevarata, cel care nu a luat calea bajeniei, devine tot mai greu de înteles, si înca si mai greu de acceptat, aceasta prabusire a ordinii în stat. În general, punem raul pe seama erorilor de guvernare, pe ,,exceptia româneasca“ venita din nefericita imixtiune a balcanismului în moravuri si de marea noastra abilitate de a ne descurca prin itele legilor.

Sa le retinem ca valabile si sa le completam cu un dat real, extern vointei sau felului nostru de a ne comporta, pe care ni-l ofera André Gunter Frank, profesor de economie la Universitatea din Amsterdam. El a studiat evolutiile din Estul Europei înca din primii ani de dupa prabusirea comunismului si a urmarit raporturile Est-Vest prin prisma politicilor economice. Constatarea lui: cea mai mare parte a schimbarilor care au survenit, favorabile sau nefavorabile, (în fostele state comuniste, n.n.), chiar si reactiile ideologice sau populare pe care acestea le suscita au cauzele lor profunde în fenomenele economice mondiale; în mod paradoxal, efectele esentiale ale acestora scapa puterii politicii, ideologiei sau culturii ,,Les ironies de l’économie: une interprétation des politiques Est-Ouest par référence à l’économie mondiale“, Eres, 1992).

Cu alte cuvinte, întelegem de la olandez ca pentru ceea ce ni se întâmpla nu suntem numai noi vinovati ci si calitatea mediului politic în care am intrat. Acest fin acord scapa interpretarilor politologilor români. Daca asa stau lucrurile, cum sa-l ,,simta“ un român din România profunda! Când ma prind, prietenii si fostii mei colegi de scoala ma întreaba: ce faceti voi acolo, în politica, adica, de ne merge atât de rau? Raspunsul meu de azi, ca si cel de ieri, anume ca nu am nimic cu politica, îi surprinde. Crescuti în universul lui Moromete, îsi framânta palmele lor ca scoarta de stejar si înjura. Îi vad cum cauta sa desluseasca semnele vremurilor. Nu le este la îndemâna. Liderii de opinie le-au slabit scoala, le-au furat religia si-i biciuie cu televiziunea. Atunci de ce ne fac, ma, pe noi hoti? Noi suntem hoti sau ei? Ce sa le raspund! Înregistrez cu mâhnire îndepartarea lor de ceea ce eu cred ca ar trebui sa fie Stat. Îi gasesc tot mai neîncrezatori, tot mai dusmanosi. Am impresia ca aud cum între ei si Putere, ei ca cetateni, Puterea ca stat, se rup încheieturile României. Un stat fara puterea unor oameni ca ei nu rezista mult. Fara credinta lor în ceea ce ei numesc tara, România se pravaleste. Ei nu cred în valori, altele decât cele care le recunosc pretul muncii lor. Si al demnitatii pe care o numesc cu o dezarmanta simplitate: omenie. Ma, nu mai avem oameni de omenie în tara asta? Ce sa le raspund! Lumea toata, nu numai a lor, a intrat într-o alta zodie. Asta a vrut sa spuna si André Gunter Frank.

Urmaresc, prin intermediul presei, ce se petrece în jurul nostru. Demonstratii violente la Atena, Varsovia, Budapesta, manifestatii de strada la Roma, Paris, Madrid. Iata, mi-am spus, sunt nemultumiri peste tot. Daca le-as fi dat acest raspuns prietenilor mei din acea Românie adevarata m-ar fi luat în serios? Nu cred. Suferinta lor este a lor. Cel mult, în numele omeniei, pot sa-i compatimeasca pe altii dar lor li se pare ca ziua de mâine li se întuneca ceva mai devreme decât a spaniolilor, francezilor, italienilor. Criza din Europa îi afecteaza, dar cea din tara îi doare. Conducatorii Europei cauta solutii, este drept, dar traiesc ratacirea de a crede ca raul vine de la risipa iar binele de la austeritate. Despre uriasa cacealma pe care le-a tras-o marea finanta mondiala evita sa discute. Asa cum evita sa recunoasca erorile politicii de birou a institutiilor comunitare de la Bruxelles. Într-un recent editorial din „L’Express“, economistul si omul politic francez Jacques Attali sustine ca o economie – a unui stat si, prin extrapolare, se întelege a Europei comunitare – trebuie sa tina cont nu numai de mediul natural ci si de cel uman. „Noi am suferit o criza a datoriilor pe care am tratat-o tot cu datorii, chiar mai mari, fara sa tratam problemele de structura… Desi au fost facute unele reforme, au fost puse în functiune unele instrumente, cum ar fi cel de stabilitate, sau au fost prevazute posibilitati de interventie nelimitata pe piata datoriilor statelor prin Banca Centrala Europeana, nu avem înca o idee clara asupra a ceea ce trebuie sa facem. O «economie pozitiva» trebuie sa aiba în vedere nu numai interesele celor care cer locuri de munca sau ale investitorilor care asigura aceste locuri, ci si interesul general pe termen lung al unei societati“. („L’Express“, 19-25 septembrie 2012).

Lumea se întreaba cum de si-a construit Germania puterea economica pe baza careia, astazi, pretinde sa fie ascultata în Europa. Raspunsul trebuie cautat în ceea ce nu ne-am fi asteptat la germani: mobilitatea. Într-un interviu dat unui ziarist francez, cancelarul Germaniei din perioada 1998-2005, Helmut Schmidt, considera ca ceea ce a schimbat soarta economiei germane a fost amploarea reformelor adoptate în deceniul sapte al secolului trecut. Atunci, spre surprinderea chiar a germanilor, situatia s-a îmbunatatit mai rapid decât în Italia sau Franta pentru ca politicienii germani au impus masuri curajoase. Atunci. Acum lucrurile s-au schimbat în întreaga Europa. Cauzele? Una dintre ele este prevalenta politicului asupra profesionalismului. ,,Problema este ca astazi nici un sef de stat si de guvern european nu este economist de formatie. Nici Hollande, nici Merkel, nici Cameron. Ei sunt politicieni. Sigur ca în anii 70 relatiile privilegiate dintre Bonn si Paris aveau la baza si o simpatie personala, dar ele erau construite cu mult mai mult pe prezenta în fruntea guvernelor a unor economisti de prima mâna. Giscard d’Estaing, Barre, noi nu eram ideologi, nici maniaci ai unui liberalism energic si în nici un caz socialisti. Eram pragmatici ghidati de bunul simt…“. Cea mai severa dintre judecatile acestui nonagenar – a împlinit 93 de ani – este cea privind constructia Europei unite. Ziaristul care i-a luat interviul îi reaminteste ca Angela Merkel cere ,,uniunea politica“ a Europei, în timp ce Parisul se face ca nu pricepe ce ar fi aceasta. ,,Nici eu nu înteleg. Nu împartasesc opiniile acestor politicieni cu discursuri frumoase care nu duc nicaieri… În institutiile europene sunt folosite 23 de limbi nationale oficiale si (exista) tot atâtea interpretari ale istoriei natiunilor. Francezii îsi aduc aminte de ceea ce le-au facut germanii, germanii nu uita suferintele provocate lor de francezi. Fiecare continua, mai mult sau mai putin, sa priveasca lumea prin prisma nationala. Este mult mai dificil sa construiesti o uniune a natiunilor europene decât Statele Unite ale Americii. Acesta este un proiect pentru multe generatii care trebuie, însa, facut. Astazi au disparut personalitati ca filosoful spaniol Ortega y Grasset, germanul Oswald Spengler, autor al unei carti despre declinul Occidentului în timpul Primului Razboi Mondial… care priveau departe. Nici Merkel, nici Hollande nu se compara cu ei. Orizontul lor de gândire nu trece de viitoarele alegeri“. („L’Express“, 31 octombrie – 6 noiembrie, 2012).

Europa, leaganul civilizatiei si al democratiei, este zguduita de forta tot mai mare pe care o capata coruptia guvernantilor. Cândva acest flagel era asociat automat cu metehnele conducatorilor africani: relatiile de clan, tribale, erau folosite în scopul îmbogatirii rapide. Acum coruptia nu mai are culoare, a devenit moneda curenta. Ruptura dintre cetatean si stat se adânceste. Grecii, spaniolii, irlandezii, portughezii si altii îsi plâng suferintele acuzând complicitatea politicienilor cu institutiile financiare mondiale pe care le considera spoliatoare. Iesirea la liman este departe, solutiile sunt diferite si discutabile. Grecii refuza planurile de austeritate prin manifestari violente de strada, nordicii, chiar si polonezii, mai nou, reiau drumul periculos al xenofobiei, ungurii se repliaza dramatic pe ideea nationala, recurgând la experiente extremiste. ,,Ungaria a devenit laboratorul unei noi drepte“ scrie filosoful G.M. Tamás, fost deputat. ,,Exista mai multe feluri de a corupe democratia. Suprimarea subventiilor pentru a schimba datele politicii unui stat constituie o forma de santaj. Oricât ai fi de liberal onest, acest adevar trebuie spus. De aceea, opozitia ungara se ridica nu numai împotriva politicii guvernamentale ci si împotriva presiunilor institutiilor europene si ale Fondului Monetar International“.

Criza a adus în viata noastra un nou pericol: ruptura dintre cetatean si stat. Cum sa gasim drumul cel bun?

Sursa: gandeste.org

Creştere economică?

De câte ori nu ai auzit în ultimii ani (de criză) cât de important este ca România să se reînscrie pe o traiectorie de creştere economică mai consistentă!? Dintr-un anumit punct de vedere, pe drept cuvânt: la noi este totul de (re)construit, sunt multe de făcut, o grămadă de lucruri de ameliorat sau îndreptat, iar nivelul nostru de trai este departe de cel atins în ţările dezvoltate. Din păcate, însă, dacă ne uităm la starea economiei pe termen scurt şi la structura ei, o concluzie se impune şi este reluată pe larg în opinia publică: România îşi va relua creşterea atunci când şi statele industrializate (în special Europa) se vor aşeza pe un traseu pozitiv.

Când se va termina criza? Când vor reporni din plin motoarele economiilor puternice? Sunt întrebări pe care şi le pun nu numai specialiştii, dar şi oamenii de rând din lumea occidentală care îşi doresc o viaţă precum cea de dinaintea crizei. Problematica “reluării creşterii” este centrală în dezbaterea pe teme economice, însă poate nu ar strica şi o optică diferită: nu cumva problema este tocmai creşterea?

Dacă ajungi într-o ţară vestică şi vezi bunăstarea, diversitatea tehnologică şi complexitatea societăţii chiar te întrebi ce s-ar putea îmbunătăţi substanţial, ce ar putea veni în cantităţi încă şi mai mari, astfel încât să fie de la sine înţeleasă o creştere economică mai mare de 3% pe an.

Zgârie-nori se înalţă pretutindeni în marile metropole ale lumii. Trotuarele şi pieţele sunt pavate cu piatră şlefuită acolo unde acum 200 de ani era pământ, iar magazinele au vitrine cu produse în toate culorile curcubeului. Jucării dintre cele mai complexe, electronice de toate felurile. Costume, cămăşi, pantofi şi pantofi sport. Pulovere, polare şi jachete din gore-tex. Schi, patine şi role. Pe mărimi diferite şi cu o varietate de modele de neînchipuit.

Distanţele nu ne mai sperie. Aeroporturile operează milioane de zboruri, iar lumea călătoreşte. Ca să muncească, ca să îşi vadă rudele, în calitate de turişti. Conferinţe, seminarii, mese rotunde şi reuniuni ştiinţifice adună laolaltă reprezentanţi ai diferitelor sectoare de pe toate continentele. Rezervările se fac în timp util şi totul funcţionează ceas. Avionul vine la timp, trenul vine la timp, hotelul îţi eliberează camera în timp util. Şi tot în timp util îi va face loc şi celui care vine imediat după tine.

Reţele de transport complexe în conglomeratele metropolitane te fac să te întrebi dacă trenul intră sub pământ sau dacă metroul este cel care iese din oraş. Automobile sofisticate circulă peste poduri uriaşe şi în tuneluri lungi săpate în stânci cu utilaje de mii de tone, aduse pe mare de nave cântărind zeci de mii de tone.

Transportul perfecţionat ajută la funcţionarea economiei în timp util aşa se face că oraşele sunt bine aprovizionate deşi nu pot stoca decât o cantitate de alimente echivalentă cu consumul pe câteva zile. Foametea pe scară largă este uitată. Nu numai că avem ce mânca, dar dieta este diversificată, iar bucătăria a depăşit graniţele. Britanicii pot mânca vânat franţuzesc, francezii pot accesa cu uşurinţă mâncarea de tip fast-food americană, americanii mănâncă “de la chinezi”, chinezii în oraşe pot găsi sushi japonez, niponii mănâncă pizza italiană, italienii au la dispoziţie cârnaţii şi cartofii germanilor, iar germanii mănâncă greceşte. Peste toate, toţi mănâncă mâncare arăbească.

Schimbăm relieful, mutăm plantele şi smulgem sălbăticiunile din habitatul lor. Când ne propunem, conservăm natura; când ne incomodează nimicim dobitoacele şi stârpim vegetaţia. Aruncăm tone de deşeuri acolo unde altădată refoloseam tot. Ce aveau ieri astronauţii în materie de telecomunicaţii, computere şi costumaţie, astăzi este la îndemâna omului cu salariu mediu din lumea occidentală.

Şcolile au dotări impresionante, iar sportul de masă se face la condiţii pe care altădată doar le visau performerii: echipamente moderne, terenuri sintetice, încălzite artificial şi cu instalaţie de nocturnă. Surplusul societăţii este într-atât de mare încât ne permite să ne gândim şi la cei mai defavorizaţi dintre noi. Nu numai că li se facilitează deplasarea persoanelor cu handicap, dar există o preocupare pentru ca acestea să fie puse în valoare. Nu este soluţia tehnică cea care este uimitoare aici, ci însăşi gradul de complexitate şi de conştientizare din societate care însoţeşte integrarea celor cu dizabilităţi.

Când am atins asemenea grade de complexitate - atât la nivel tehnologic, cât şi sub aspectul organizării sociale - şi consevarea în sine a actualului status-quo economic reprezintă un succes. Creşterea este deja un element excepţional. Privind însă în istorie, civilizaţiile au sucombat tocmai în momentul în care ar fi trebuit să treacă de la crearea avuţiei (”wealth creation”) la conservarea acesteia (”wealth preservation”). Lăcomia omului, pe fond de moralitate îndoielnică şi al sentimentului că totul i se cuvine, a împins adesea societăţi complexe către criza civilizaţională.

Societatea modernă occidentală se află în faţa unei provocări similare. Având un angrenaj economic proiectat să funcţioneze pe un model financiar al expansiunii continue şi exponenţiale, ţările industrializate s-ar putea confrunta cu un impas major, în absenţa mult-invocatei creşteri. Din acest punct de vedere, chiar dacă soluţiile tehnologice ar putea încă să nu se fi epuizat, resursele naturale relativ limitate ar putea pune sub semnul întrebării elementul creşterii. Mai cu seamă că am ajuns la aşa un grad de complexitate.

Chiar aşa, unde să mai creştem!? Investitorul britanic Jeremy Grantham spunea nu demult că ideea creşterii exponenţiale continue este pur şi simplu un non-sens. De aici pretenţia autorităţilor ca economia americană sau cea europeană să crească la ritmuri de 5% pe an apare ca total nerealistă. Cam cât de nerealistă? Tot Grantham vine cu un exemplu: dacă civilizaţia egipteană, cea mai îndelungată din istorie, cu o durată de 3000 de ani, ar fi avut asemenea ritmuri de creştere an de an, iar economia ei ar fi pornit de la un metru cub, cam cât de mare ar fi trebuit să fie economia egipteană la finele acestei civilizaţii? O gaură cât tot Egiptul îi răspund experimentatului investitor interlocutorii. Greşit! - răspunde Gratham. Ar fi până la Lună!

Când fiecare dintre noi simte că ar putea trăi mai bine, este total nepopular să spui că nu mai este loc de creştere. Fiecare speră ca avansul economic viitor va reprezenta mai mult ca nivel de trai pentru el însuşi. Am cucerit într-atât de mult încât nu mai putem dimensiona cât de important este să păstrăm.

Nivelul datoriilor acumulat în sistemul financiar ori ne spune că acest nivel de trai deja atins este nesustenabil pe termen lung, ori ne revelează faptul că actualul sistem financiar care pleacă de la proiecţia unor creşteri economice exponenţiale este prost alcătuit. Probabil puţin din amândouă. Oricum trebuie să fim atenţi să vedem cât de mult putem conserva din cât am cucerit la nivel tehnologic, economic şi de dezvoltare socială. Istoria ne arată că adesea civilizaţiile au pierdut abrupt din complexitatea la care ajunseseră, adică au intrat în colaps.

Adrian Panaite

sursa: curierulnational.ro

             gandeste.org

Europa: un eşec repetat pentru România

„Îndată ce un popor ţinut în jug îşi recapătă libertatea şi este recunoscut ca de sine stătător, iute aşa-numitul Concert European îi găseşte un principe, pe care-l cocoţă pe un tron nou, abia lustruit… Aşa imediat ce Belgia se separă de Olanda şi este recunoscută ca stat deosebit i se octroiază, ca dar de independenţă, un principe german… .” Polemica lui Gheorghe Panu de la sfârsitul secolului al 19-lea evidenţiază faptul că pentru suveranitatea şi autodeterminarea unei naţiuni s-a plătit mereu un preţ scump. Echivalentul în zilele noastre este nu doar libertatea recăpătată după căderea comunismului, dar şi un suveran impus de Berlin sau Bruxelles după o suspendare eşuată, părtaş în definiţia binelui naţional după aşteptările străinătăţii, care din adâncă supuşenie condamnă asocierea problemelor economice ale ţării cu sacrosancta Uniune Europeană.

Bugetul UE pentru anii 2014-2020 şi alocările pentru România sunt subiectele centrale din aceste zile. În ciuda unui grad de absorbţie extrem de limitat din fondurile disponibile, de aproape 10%, aşteptările Bucureştiului la suma alocată în următorul buget sunt mai mari decât la mărirea propriei capacităţi de absorbţie. Diferitele strategii de negociere şi jonglerii ale cifrelor însă ascund în mare parte o stare cronică a gradului şi modului de integrare a României în structurile europene, mai veche de un secol.

Patru decenii de comunism au şters din memoria colectivă încercările şi consecinţele integrării României în diferitele modele de colaborare europeană de dinainte de 1947. Realitatea unei Românii dezindustrializate pe urma integrării în UE nu este un termen neglijabil care să fie exclus din ecuaţie, aceasta fiind o problemă recurentă a ţării dezbătută pe larg chiar şi de Eminescu pe urma semnării unor acorduri comerciale cu Austro-Ungaria şi alte state în 1876 care au transformat ţara într-o piaţă de desfacere şi care au blocat dezvoltarea unei industrii proprii. În susţinerea acestei idei a exprimat şi Mihail Kogălniceanu opinia majoritară din acea epocă: „Dacă noi aveam un tarif autonom, când bunii noştri vecini unguri ar fi zis că închid graniţele pentru vitele noastre, atunci am fi zis şi noi: închidem graniţele pentru făinile şi vinurile ungureşti“.

Tocmai de aceea opţiunea pentru Bruxelles nu este doar în limitele unor negocieri într-o bandă îngustă de la veto la supuşenie totală; România împărtăşeşte soarta altor state est-europene care prin apartenenţa la UE şi-au sacrificat întreaga industrie, şi-au exportat forţa de muncă calificată, şi-au deschis frontierele transformându-se în pieţe de desfacere şi care într-un timp relativ scurt au revenit la frământările economice de la sfâriştul secolului al XIX-lea. În 1893 s-a produs în urma presiunilor financiare interne şi externe, datorită faptului că jumătate din datoria publică a ţării era faţă de Germania, semnarea unei convenţii comerciale cu Berlinul.

Efectele convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria şi cu Germania la cererea lui Bismarck au fost în privinţa distrugerii meşteşugului autohton şi a transformării ţării într-o piaţă de desfacere, similare cu efectele integrării României în UE. Acordurile vamale au stârnit un val de nemulţumire printre industriaşii români, care au protestat vehement, deoarece taxele vamale nu mai erau menite să protejeze dezvoltarea industriei autohtone. Marele economist român Constantin Băicoianu (1871-1945) a scos în evidenţă că „în 1885, când Europa lua drumul autonomiei, noi înclinam spre convenţionalism”. De acelaşi convenţionalism şi conformism au dat dovadă şi negocierile proaste ale României din cadrul aderării la UE, dar şi dorinţa de a fi printre membrii docili ai acestei uniuni.

În aceşti termeni poziţia ţării nu mai poate fi negociată doar în cifre şi procente, ci impune şi o discuţie mai largă pe preţul aderării şi sacrificiile necuantificate ale integrării ţării în UE. Astfel privind lucrurile, România nu este o ţară net beneficiară a sistemului, ci un net contribuabil care asigură printr-un consum bazat pe credite un excedent comercial şi locuri de muncă în centrul Europei.

Dar ce putem învăţa din istorie? România revine în final după eşecul politicii liber-schimbiste, similară cu cea a integrării în UE la o politică protecţionistă care după câţiva ani de aplicare a adus la o creştere a industriei româneşti fără precedent. Pentru economia României, perioada 1876-1916 a fost una de creştere economică, în care s-au pus bazele unei industrii naţionale competitive, ale cărei culmi vor fi reprezentate de anul 1938.

Nu în veto ar consta aşadar o replică a României, cât într-o poziţie totuşi demnă de a ne rezerva dreptul de a explica mai pe larg cetăţenilor ceea ce înseamnă integrarea europeană. Nici o sancţiune nu poate fi mai nemiloasă pentru neosovieticii de la Bruxelles decât demascarea unei iluzii. Ne întoarcem la manualele de istorie pentru o ultimă dată şi citim o altă paralelă istorică halucinantă a realităţii vazute de Justus în revista „Facla” (III, pp. 633-634) din 1912 cu zilele noastre: „România liberă, şi cu ea întreg neamul românesc, fost-a zălogită Germaniei industriale? Fost-a ucisă din punct de vedere economic, politic şi etnic de dragul marii industrii germane şi al Triplei Aliante?”.

La această întrebare Justus preciza cu exact un secol în urmă că nu poate să răspundă decât „trădătorul intereselor vitale ale neamului nostru”. Astăzi ne încadrăm şi politic pe aceeaşi traiectorie nefastă care, după cuvintele lui Gheorghe Panu cu referire la rolul sefului statului, acesta „domneşte, şi nu guvernează. Cu mult umor arată cum, la noi, întreg mecanismul constituţional complicat era stabilit… într-un singur scop: de a menţine şi a da viaţă unei instituţii încurcătoare, a cărei necesitate nimeni nu o simte…” - astăzi o preşedinţie loială Bruxelles-ului.

Radu Golban
sursA: cotidianul.ro

          gandeste.org

Absurdul şi anormalul "Trebuie"

Din copilărie, din fragedă pruncie, omul aude un cuvânt ce se înrădăcinează - Trebuie: trebuie să te îmbraci, să mănânci, să te speli, să ştergi praful, să munceşti, să vorbeşti frumos, să saluţi, să te comporţi într-un anume fel, să… să… să... şi lista poate continua la infinit, pentru că societatea, părinţii, bunicii, şcoala, apropiaţii, cunoscuţii şi necunoscuţii, îl învaţă că trebuie. De ce? Pentru că şi ei la rândul lor au învăţat că trebuie şi, au mai învăţat că de cumva nu se face ceea ce trebuie, se intră în mari probleme, se ajunge de râs, nu răzbeştă în viaţă, nu este în rând cu lumea şi tot aşa, astfel încât, acest trebuie devine deja o premiză pentru supravieţuire şi împlinire.

Astfel, ideea la care s-a ajuns este: trebuie a devenit una dintre premizele importante pentru supravieţuire şi împlinire! Dar câte zăbrele construieşte acest mod de a vedea lucrurile în jurul propriei vieţi, în jurul propriei experienţe, în ce colivie închide omul şi dreptul său la a exista?

Tirania lui trebuie plasează simţirile, vocea sufletului, care de multe ori contrastează cu obiectivele acestui tiran, se inhibă doar pentru că... trebuie!

Altfel spus, încă de mic, începe să se inhibe orice înseamnă intuiţie, orice dorinţă născută din vârtejul sufletului, orice pornire naturală, orice simţire pentru a se învăţa ceea ce apoi ajunge convingere că trebuie să se facă fapte, să se accepte idei care, la nivel intuitiv nu se simt conforme cu ceea ce este fiecare, dar care încep să fie inghiţite pornind motoraşul unui conflict interior între ceea ce trebuie şi ceea ce se simte, conflict launtric care va fi purtat întreaga viaţă, ducând spre tot felul de dezamăgiri, frustrări, diminuare sau chiar absenţă a bucuriei, povară a cotidianului, angoase şi pe listă se pot pune multe.

Doar la atât duce tirania lui trebuie. La asta duce lipsa de măsură şi echilibru între trebuie şi e bine sau îmi place sau simt că rezonez cu aceasta. Orice, în aceastăa lume, are un rol, motiv pentru care, probabil că şi trebuie are însemnătatea şi aplicabilitatea sa în anumite situaţii, dar, ca oricând se iese din zona de echilibru şi cade în zona de tiranie, prin exces, devine problematic şi extrem de limitator atunci când nu este folosit cu măsura cuvenită.

Din nefericire, excesivul trebuie nu este un concept ce se poate elimina brusc. Convieţuirea acceptată cu el de foarte multă vreme a dus la a fi inclus în toate, introdus în aproape orice colţişor şi aspect al vieţii iar o renunţare bruscă, fără a-l rezrădăcina, ar produce, în mod extrem de probabil, la dezordine. Multitudinea de alegeri în viaţă (cariera, locuinţa, şcoala, relaţiile...) au fost bazate în general pe ideea de trebuie, au generat foarte multe aspecte ale experienţei personale pentru cătrebuia, motiv pentru care o renuţare bruscă la această idee ar presupune foarte mult curaj şi putere, deoarece s-ar produce o schimbare foarte bruscă, cu implicaţii adeseori destul de mari şi chiar problematice cărora ar trebui să se facă faţă în mod asumat. O renunţare la trebuie ar schimba viaţa la 180 de grade, iar această schimbare ar afecta şi pe toţi cei din jur care, şi ei, şi-au bazat alegerile lor pe acelaşi trebuie şi nu ar avea cum să înţeleagă pasul şi decizia virajului brusc spre o nouă direcţie, definită de simt, e bine,  intuiesc, mă împlineşte sufleteşte, şi puţin, mult mai puţintrebuie.

Pe lângă toate acestea, decizia de renunţare la trebuie este bine să fie făcută cu un minim antrenament iniţiat în a lucra cu propria persoană, pentru ca să poată exista cu adevarat capabilitatea de a se auzi vocea propriului suflet, fara a risca o cădere în capcana unor porniri care nu vin din simţiri reale, care nu îşi au sursa în esenţa proprie, ci care se nasc dintr-o simplă răzvrătire de moment, împortiva lui trebuie. O schimbare în altfel de condiţii n-ar fi decât o cădere dintr-o extremă într-alta, un alt dezechilibru generator de alte probleme şi experienţe deloc necesare.

În consecinţă, pentru a reduce  aceasta putere exagerată a lui trebuie care a hipnotizat până în prezent mase întregi de oameni, colectivităţi, este necesar un exerciţiu de imaginaţie, pentru câteva momente, a modului în care ar arăta viaţa fără să trebuiască a se face ceva sau a fi într-un anume fel. Dacă se reuşeşte a se închipui acest scenariu, a se privi viaţa lipsită de trebuie, atunci se poate spune că este aceea calea spre echilibru. Dacă nu se reuşeşte nici macar a se imagina aşa ceva, dacă lipsa lui trebuie din viaţă ar duce la dezorientare şi debusolare, fără direcţie şi scop, atunci înseamnă că este mult de lucru cu propria persoană, înseamnă ca nu s-a stat niciodată a se asculta, nu se ştie cum sună vocea sufletului, că nu sunt cunoscute valorile personale şi autentice (în afara celor impuse).

Eliminarea sau utilizarea minima a lui trebuie din viaţă, aduce cu sine şi un imens grad de libertate dar şi de responsabilitate şi constientizare, şi nu toţi sunt gata să traiască şi să îşi asume acest nou mod de viaţă. Tirania lui trebuie anihilează sau umbreşte foarte mult autenticitatea şi esenţa, dar, dintr-un anumit punct de vedere, este comodă deoarece toată responsabilitatea pentru propria nefericire şi propriile nereuşite sunt aruncate asupra acestui cuvânt, asupra acestui concept, în virtutea căruia omul este absolvit de orice responsabilitate pentru că trebuie. Atunci când se ia o decizie sub convingerea că trebuie şi aceasta este total neconformă cu ceea ce sufletul simte, cu direcţia intuită la nivel de sine profund, iar această alegere făcută pentru că trebuie, contrară simţirilor aduce nefericire care, în unele cazuri, atinge cote maxime sau devine insuportabilă, daca apare cineva care spune „ştii, de fapt nu trebuia, tu singur ai ales, dar aveai încă alte zeci de opţiuni şi variante”, când apare o astfel de persoana care plezneşte în plin arătând iluzia lui trebuie, prima reacţie este aceea de a justifica şi mai asiduu prin ideea de trebuie, de apărare, refuzându-se acceptarea faptului că niciodată, de fapt, nu a trebuit să se facă ceva, că tot ceea ce face un om, absolut totul, reprezintă o alegere liberă şi această libertate este reală, deşi este greu s fi îmbrăţişată pentru că implică conştientizarea a ceea ce se face şi asumarea, la toate nivelurile, a consecinţelor şi a alegerii în sine.

Aşadar, odată ce se învaţă conştientizarea iluziei lui trebuie, odată ce se începe procesul de autocunoaştere şi deschidere, prin care se începe propria descoperire, a propriei autenticităţi, se începe cunoasterea valorilor care ţin într-adevar de sinele profund, dincolo de cele impuse artificial, odată ce se începe a se simţi, a se asculta vocea sufletului şi i se dă voie a ghida, odata ce se înţelege a se începe şirul de alegeri conştiente şi libere de impuneri, abia atunci se poate reintroduce, cu măsura cuvenita, ideea de trebuie în viaţă, în mod sănătos, abia atunci, poate să existe, ici colo, atunci când chiar este cazul, câte un trebuie moderat, dar sub o cu totul şi cu totul altă lumină…

Idealul este eliminarea totală a ideii de trebuie, dar această eliminare nu se poate produce decât treptat, prin conştientizarea legilor universului, prin deschiderea sufletului, prin limpezirea minţii, prin curăţirea societăţilor şi a comunităţilor, prin maturizarea tuturor la nivel de conştiinţă. Va veni şi acel moment şi este spre binele tuturor să se înceapă a se face paţi consecvenţi în acea direcţie şi, de ce nu, de a se începe să se folosirea cu moderaţie a cuvântului trebuie faţă de copii, pentru a evita ca şi aceştia să intre în jocul unei vieţi majoritar impuse şi construite artificial, în afara lor!

Sursa:  3d-realireal.blogspot.ro

Viata dupa moarte, explicata de oamenii de stiinta

In 1991, Pam Raynolds din Statele Unite a avut o experienta de viata dupa moarte. Reynolds a fost supusa unei interventii chirurgicale pentru un anevrism cerebral. Mai exact, Reynolds a fost tinuta in moarte clinica timp de 45 de minute. Dupa ce a fost resuscitata, femeia le-a povestit medicilor lucruri aproape de neimaginat. Desi era “moarta”, femeia le-a descris medicilor etape ale procedurii la care fusese supusa, de la indepartarea unei bucati din craniu si pana la descrierea ferastraului cu care s-a taiat osul.

Ceea ce Pam Reynolds a experimentat a fost o combinatie intre viata de dupa moarte si parasirea trupului. Iar cercetatorii nu contenesc in a cauta explicatii pentru ambele fenomene.

Potrivit statisticilor, aproximativ 18% dintre persoanele resuscitate dupa un atac de cord povestesc o experienta de viata dupa moarte. Constiinta umana si corpul sunt doua entitati diferite si independente. O persoana al carei creier nu functioneaza ar trebui sa nu aiba amintiri noi, sa nu fie constienta. Si, totusi, cum poate fi explicata viata dupa moarte?

Un studiu realizat la Universitatea din Kentucky s-a emis ipoteza potrivit careia aceste experiente au aceleasi principii ca si tulburarile somnul REM (rapid eye movement, primul faza a somnului). Pacientii care sufera de aceasta boala se trezesc inaintea corpului si au halucinatii ca se desprind fizic de corpul inert. Cercetatorii din Kentucky spun ca acelasi lucru se petrece si cu oamenii aflati in moarte clinica. Creierul traumatizat intra in somn REM si de aici confuzia si senzatia de stare de vis si totusi foarte reala.

Oamenii pot auzi sunete si pot vedea lucruri chiar daca sunt in moarte cerebrala. Si asta pentru ca trunchiul cerebral, poate functiona independent de restul creierului, cel putin pentru o perioada. Asa incat, chiar daca o parte din creier este nefunctionala, in trunchiul cerebral pot aparea tulburari ale somnului REM.

Dar cum poate o persoana aflata in moarte clinica sa experimenteze parasirea trupului? Desi experientele extracorporale se petrec de obicei in timpul mortii clinice, ele pot interveni si independent de acestea. Aceasta ipoteza a fost descoperita pur si simplu intamplator de un medic care cauta cauzele atacului de cord al unei paciente suferinde de epilepsie. Neurologul elvetian Olaf Blanke a efectuat mai multe teste cu electrozi plasati pe creierul pacientei sale in varsta de 43 de ani pentru a observa fiecare parte a creierului ce controleaza. Cand o anumita zona a creierului a fost stimulata, femeia a avut o experienta extracorporala subita. Ca urmare, Blanke si-a dat seama ca stimuland girusul angular (regiune a creierului din lobul parietal)  se induce starea de parasire a trupului.

Atat experimentul doctorului Blanke, cat si teoria cercetatorilor de la Universitatea din Kentucky explica in parte experientele de viata dupa moarte, precum si cele de parasire a trupului. S-a raspuns in parte la intrebarea “Cum” se intampla, dar intrebarea “De ce” a ramas inca fara raspuns. Cand se vor gasi si aceste explicatii oamenii de stiinta vor descuia usa catre lumea metafizicii.

Sursa: sfatulparintilor.ro

O elevă a fost suspendată pentru că a REFUZAT să poarte CIP

Un liceu din Texas a suspendat o elevă care a refuzat să poarte un ecuson dotat cu un cip RFID (radio-frequency identification – identificarea prin radiofrecvenţă).

O elevă a fost suspendat pentru că a REFUZAT să poarte CIP

Un district şcolar din San Antonio a decis la începutul acestui an şcolar să doteze toţi elevii cu un ecuson cu cip RFID. Ecusonul este dotat cu un cod de bare asociat numărului de identificare socială a fiecărui elev, iar cipul RFID monitorizează deplasarea elevilor în campusul şcolar din momentul în care aceştia sosesc până la plecare, scrie descopera.ro. 

Cipurile RFID a devenit un element obişnuit în această eră electronică – fiind inserate în paşapoarte, legitimaţii şi în cardurile de credit. În timp, experţii se aşteaptă ca aceste cipuri să ia locul codurilor de bare de pe produsele din comerţ. În SUA, şcolile au început să adopte la rândul lor această tehnologie.

Andrea Hernandez, eleva care a refuzat să poarte ecusonul dotat cu cip, a fost anunţată de oficialii Northside Independent School District că nu va putea să continue să studieze la Liceul John Jay decât dacă va accepta să poarte ecusonul în jurul gâtului. Fata refuză să poarte ecusonul din motive de religie şi de intimitate. Oficialii districtului şcolar au anunţat că eleva va trebui să aleagă, începând de luni, alt liceu dintr-un district în care nu sunt folosite aceste cipuri. Momentan, decizia districtului şcolar a fost suspendată temporar de un judecător din Texas în urma deschiderii unui proces pe această temă de Institutul Rutherford.

Sursa:  REALITATEA.NET

21 DECEMBRIE 2012 | Ce spune CARMEN HARRA despre "ZIUA APOCALIPSEI"

Carmen Harra - românca recunoscută în America pentru calităţile de clarvăzătoare - a spus la ce trebuie să ne aşteptăm la 21 decembrie 2012. Şi nu sună rău deloc.

"La 21 decembrie 2012 se încheie o eră de întuneric şi se intră într-o eră de lumină. E sfârşitul unei ere de războaie, de conflicte, de tensiuni. Nu APOCALIPSA a fost semnificaţia pe care civilizaţia mayaşă a vrut să o lase pentru omenire. Au vrut să lase un mesaj pozitiv: dacă noi suntem împreună, putem schimba viaţa pe Pământ", a spus Carmen Harra într-o intervenţie prin videotelefon la "Drept la ţintă" de la Kanal D. 

La 21 decembrie 2012 se termină calendarul mayaş. Mulţi oameni din lume se declară extrem de speriaţi de zvonurile privind sfârşitul lumii. În ţările în care mass-media este foarte puternică, cum se întâmplă în SUA, procentul celor panicaţi este foarte ridicat. Ziua Apocalipsei va aduce profituri uriaşe şarlatanilor, care încearcă să profite de acest moment vânzând diverse obiecte "aducătoare de noroc".

Sursa: Libertatea.ro