Bancherul care s-a călugărit
Fost director de bancă, Dan Ion spune că monahismul înseamnă în primul rând renunţare totală de sine
Directorul de bancă Dan Ion a devenit părintele Ilarion de la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea, judeţul Tulcea. Părintele Ilarion din Tulcea povesteşte despre sine că a „gustat pe lumea aceasta tot ce se putea gusta“. Acum, duce o luptă grea, cea cu sine însuşi.
La 55 de ani, directorul de bancă Ion Dan a ales să-şi pună costumul scump de manager în cui şi să îmbrace austera haină monahală. Îşi pierduse soţia, avea doi copii mari şi de 17 ani era în fruntea unor filiale de bănci ca Bancorex, Banca Turco-Română sau OTP Bank. Ion Dan a absolvit, în 1980, Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale la ASE Bucureşti. Primul loc de muncă a fost la ONT Litoral Mamaia, apoi a urmat Direcţia Generală a Vămilor. În 1990 a intrat în mediul bancar: Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank.
„Mi-a plăcut ce-am făcut. M-am implicat chiar mai mult decât ar fi trebuit. Este un sector unde îţi asumi riscuri. Eram voluntar, nu-mi era frică. Am avut şi de suportat, dar nu-mi pare rău. Învăţăm din erori, mai rău este când le repeţi. Eu am ales o cale în care nu mai pot face erori”, este de părere monahul.
Cu acordul copiilor
Iniţial, nu a fost un gând foarte clar. Recunoaşte că în ceea ce-l priveşte a avut o înclinaţie pentru monahism de tânăr. Îşi aminteşte că la 34 de ani a simţit atracţia pentru viaţa de călugăr. Copiii, fata şi băiatul, erau atunci foarte mici, nici nu se punea problema să-i lase fără el. Trebuia să-i crească. Ar fi trebuit să se bucure de viaţă când viaţa l-a încercat greu: soţia lui a încetat din viaţă, după o suferinţă.
A fost declicul care l-a făcut să ia o decizie definitivă în ceea ce-l priveşte. „Soţia mea a decedat în 1999 şi abia atunci am început să mă gândesc mai serios la Biserică şi la monahism. Eu am căutat nişte răspunsuri: cine sunt, de unde vin şi unde mă duc? Fiecare se întreabă asta dacă este conştient de sine. Intervin acele lucruri şi aspecte din viaţa fiecăruia, lucruri prin care treci aşa cum mi s-a întâmplat mie cu pierderea soţiei”, mărturiseşte părintele Ilarion Dan.
A fost sprijinul pentru copiii săi în durerea ce cuprinsese familia. Spune că i-a lăsat mereu să aleagă în viaţă, cu grija să nu o ia pe calea greşită. Când ei au trecut de adolescenţă, a simţit nevoia să le ceară permisiunea pentru pasul care avea să-l facă. „Copiii ştiau, oarecum, preocupările mele. Când le-am spus intenţia mea erau deja mari. Puteau să judece. Au fost puţin tulburaţi. Mi-au cerut timp să se obişnuiască cu ideea. În final, am primit cel mai frumos răspuns: «Tata ne-a lăsat pe noi să facem ce vrem, este dreptul lui să-l lăsăm să facă ce vrea el», a spus fiica mea, care locuieşte în Bucureşti. Băiatul meu este la Paris, studiază Artele”, zâmbeşte părintele.
Marea trecere
În 2008 a făcut pasul spre monahism. În februarie 2009 a intrat în călugărie. A devenit fratele Ilarion, iar două luni mai târziu a fost hirotonisit la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea. Trecerea a fost treptată. „Am avut timp să mă gândesc! Eram familiarizat cu viaţa monahală, cu părintele Iustin de la Mănăstirea Ioan Casian. Nu a fost un şoc de acomodare, dar este totuşi o trecere să-ţi asumi lucrurile altfel. Am avut posibilitatea să fac ce mi-am dorit, fără să fiu constrâns în vreun fel. Cu adevărat, sunt liber abia acum!”, spune părintele Ilarion.
Îi place să se refugieze la schitul românesc de la Muntele Athos şi se simte foarte apropiat de părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. „O iei de la început, asta este clar! Şi trebuie să ţi-o asumi ca pe o renunţare de sine totală. Dacă nu pleci cu gândul acesta, este aproape imposibil să reuşeşti. În primul rând, este vorba despre lupta cu sine, care nu este una tocmai confortabilă”, mărturiseşte părintele Ilarion.
„Am fost în vârf, dar nu am nostalgii”
După 1990 a existat o întoarcere a românilor spre religie, chiar o atracţie în rândul tinerilor pentru ortodoxie. Cu timpul s-au atenuat aceste porniri. „Tinerii nu sunt conştienţi de valoarea lor. Văd o lipsă de înţelegere a esenţei persoanei umane, fără un interes pentru lucrurile profunde. Materialismul usucă sufletul. Omul se mulţumeşte cu o viaţă. «Enjoy», «Savurează», este lozinca din ziua de azi. Ori aici unde mai are loc sufletul?”, se întreabă părintele.
Spune că nu i se face deloc dor de viaţa pe care a dus-o înainte. Încă păstrează legătura cu foştii colegi de serviciu. „Am crescut pe malul mării şi sunt înnebunit după mare. Nu mai vreau să conduc maşina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraş mă simt alienat, deşi cunosc fiecare străduţă. Mă simt de parcă aş fi din alt spaţiu. Nu le simt aproape”, îşi explică el trăirile. Dacă îi lipseşte ceva? „Nu am nostalgii. Am fost în vârf, am condus Bancorex, Banca Turco-Română, am trecut şi prin falimente, am trăit toate lucrurile din plin. Acum, singurul loc de care mă simt apropiat este Muntele Athos din Grecia”, se confesează părintele Ilarion.
Pelerinaje de la muntele Athos
Vocea părintelui Ilarion e blândă, iar când vorbeşte despre Muntele Athos ai impresia că asculţi o poveste din altă lume. „E linişte acolo, foarte multă linişte”, şopteşte părintele. Pentru el, pelerinajul la Muntele Athos este o călătorie în afara timpului. „Nu este vorba despre geografia locului, unde găseşti doar munte şi mare. Este o linişte deosebită. Călătoreşti în afara timpului”, spune părintele, iar dacă ai închide ochii, ai porni cu el într-o călătorie imaginară. Aproape că poţi vedea muntele, iar marea e parcă la picioarele tale. „Muntele este un muzeu al ortodoxiei. Unul în aer liber”, susţine părintele. Rememorează cu ochii minţii fiecare dintre cele cinci pelerinaje pe care le-a făcut pe munte, începând cu anul 1999. Pentru că Athos are un statut juridic aparte în Constituţia Greciei, cei care vor să ajungă la lăcaşele de cult trebuie să obţină un permis special.
Muntele şi duhul lumii
Permisul este eliberat doar după ce un birou special, format din reprezentanţii celor 20 de mănăstiri de la Athos, se întruneşte şi hotărăşte cine poate urca pe munte. Formalităţile cărora a trebuit să se supună sunt nesemnificative, în comparaţie cu sentimentele greu de descris pe care le-a trăit pe munte, atât de diferită de tumultul pe care l-a simţit zi de zi în anii în care a fost director de bancă. „Toată viaţa morală din Sfântul Athos se bucură de o anumită izolare. Acolo se poate păstra o viaţă mănăstirească mai puţin atinsă de duhul lumii”, este de părere părintele. El spune că, din păcate, chiar şi în Athos, mondenităţile încep să-şi facă apariţia pe Muntele Sfânt.
Pelerinajul la Muntele atinge ceva din sufletul fiecărui om care urcă pe munte. În călătoria imaginară, părintele te poartă şi la prima mănăstire construită pe Munte, în secolul X. „Cea mai veche şi ce mai sfântă”, dă asigurări părintele Ilarion. Fostul director de bancă a mers pe Munte însoţit de prieteni şi vechi cunoştinţe. „Oameni care nu erau foarte apropiaţi de Dumnezeu s-au simţit minunat. Este extraordinar!”, exclamă părintele Ilarion, şi vocea lui răzbate până la cerul care veghează Mănăstirea Sfânta Cruce.
“Nu mai vreau să conduc maşina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraş mă simt alienat, deşi cunosc fiecare străduţă. Mă simt de parcă aş fi din alt spaţiu.”
Ilarion
călugăr, fost bancher
Românii nu au uitat de Dumnezeu
Grija zilei de mâine îi apasă şi în jur văd doar disperare, însă românii nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu. „Credinţa românilor nu este constantă. Poporul se apropie şi se depărtează de Dumnezeu”, este de părere părintele.
Trei întrebări pentru mântuire
În primii ani după Revoluţie, mulţi tineri au ales să trăiască în mănăstiri. „În ultimii 10-15 ani, fluxul s-a redus, aproape a încetat. Viaţa de zi cu zi este un obstacol în calea spre Dumnezeu. Suntem invadaţi de informaţii şi pseudocultură”, crede fostul director de bancă. Timp de 17 ani, a luptat zi de zi cu problemele vieţii lumeşti, cu responsabilităţile uriaşe pe care le avea ca director al unor unităţi bancare cu renume. S-a retras la mănăstire şi încearcă să răspundă celor trei întrebări pe care, spune părintele, ar trebui să şi le pună omul: Cine sunt? De unde sunt? Unde mă duc? „Omul este prea ocupat să fugă după plăceri, să recupereze lipsurile materiale pe care le-a îndurat din cauza regimului comunist”, spune părintele şi oftează.
Mărturisirea pe care urmează să o facă îi sugrumă glasul, însă continuă: „Am un prieten foarte bun. Locuieşte de foarte mulţi ani în Olanda. Are cancer”, spune monahul. „Este un om de afaceri de succes, a beneficiat de toate avantajele vieţii moderne. Dar nu poate avea capacitatea de a înţelege că dincolo de lumea asta este şi altceva, că viaţa nu se sfârşeşte aici”, opinează părintele Ilarion.
Răspunsuri
El spune că răspunsul la întrebări poate fi găsit, chiar şi în lumea haotică de astăzi. „Singurul răspuns este Hristos, o susţin cu toată tăria. Cine mă aude, ori mă crede, ori încearcă să descopere singur. Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui”, explică monahul.
Îşi aminteşte de prietenul său. „Tehnologia medicală este uluitoare, însă toată tehnica din lume nu-l mai poate vindeca acum. Suntem călători pe acest pământ, patria noastră este cerul.”
“Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui.”
Ilarion
călugăr, fost bancher
Sursa: LUPTA PENTRU ORTODOXIE
Fost director de bancă, Dan Ion spune că monahismul înseamnă în primul rând renunţare totală de sine
Directorul de bancă Dan Ion a devenit părintele Ilarion de la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea, judeţul Tulcea. Părintele Ilarion din Tulcea povesteşte despre sine că a „gustat pe lumea aceasta tot ce se putea gusta“. Acum, duce o luptă grea, cea cu sine însuşi.
La 55 de ani, directorul de bancă Ion Dan a ales să-şi pună costumul scump de manager în cui şi să îmbrace austera haină monahală. Îşi pierduse soţia, avea doi copii mari şi de 17 ani era în fruntea unor filiale de bănci ca Bancorex, Banca Turco-Română sau OTP Bank. Ion Dan a absolvit, în 1980, Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale la ASE Bucureşti. Primul loc de muncă a fost la ONT Litoral Mamaia, apoi a urmat Direcţia Generală a Vămilor. În 1990 a intrat în mediul bancar: Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank.
„Mi-a plăcut ce-am făcut. M-am implicat chiar mai mult decât ar fi trebuit. Este un sector unde îţi asumi riscuri. Eram voluntar, nu-mi era frică. Am avut şi de suportat, dar nu-mi pare rău. Învăţăm din erori, mai rău este când le repeţi. Eu am ales o cale în care nu mai pot face erori”, este de părere monahul.
Cu acordul copiilor
Iniţial, nu a fost un gând foarte clar. Recunoaşte că în ceea ce-l priveşte a avut o înclinaţie pentru monahism de tânăr. Îşi aminteşte că la 34 de ani a simţit atracţia pentru viaţa de călugăr. Copiii, fata şi băiatul, erau atunci foarte mici, nici nu se punea problema să-i lase fără el. Trebuia să-i crească. Ar fi trebuit să se bucure de viaţă când viaţa l-a încercat greu: soţia lui a încetat din viaţă, după o suferinţă.
A fost declicul care l-a făcut să ia o decizie definitivă în ceea ce-l priveşte. „Soţia mea a decedat în 1999 şi abia atunci am început să mă gândesc mai serios la Biserică şi la monahism. Eu am căutat nişte răspunsuri: cine sunt, de unde vin şi unde mă duc? Fiecare se întreabă asta dacă este conştient de sine. Intervin acele lucruri şi aspecte din viaţa fiecăruia, lucruri prin care treci aşa cum mi s-a întâmplat mie cu pierderea soţiei”, mărturiseşte părintele Ilarion Dan.
A fost sprijinul pentru copiii săi în durerea ce cuprinsese familia. Spune că i-a lăsat mereu să aleagă în viaţă, cu grija să nu o ia pe calea greşită. Când ei au trecut de adolescenţă, a simţit nevoia să le ceară permisiunea pentru pasul care avea să-l facă. „Copiii ştiau, oarecum, preocupările mele. Când le-am spus intenţia mea erau deja mari. Puteau să judece. Au fost puţin tulburaţi. Mi-au cerut timp să se obişnuiască cu ideea. În final, am primit cel mai frumos răspuns: «Tata ne-a lăsat pe noi să facem ce vrem, este dreptul lui să-l lăsăm să facă ce vrea el», a spus fiica mea, care locuieşte în Bucureşti. Băiatul meu este la Paris, studiază Artele”, zâmbeşte părintele.
Marea trecere
În 2008 a făcut pasul spre monahism. În februarie 2009 a intrat în călugărie. A devenit fratele Ilarion, iar două luni mai târziu a fost hirotonisit la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea. Trecerea a fost treptată. „Am avut timp să mă gândesc! Eram familiarizat cu viaţa monahală, cu părintele Iustin de la Mănăstirea Ioan Casian. Nu a fost un şoc de acomodare, dar este totuşi o trecere să-ţi asumi lucrurile altfel. Am avut posibilitatea să fac ce mi-am dorit, fără să fiu constrâns în vreun fel. Cu adevărat, sunt liber abia acum!”, spune părintele Ilarion.
Îi place să se refugieze la schitul românesc de la Muntele Athos şi se simte foarte apropiat de părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. „O iei de la început, asta este clar! Şi trebuie să ţi-o asumi ca pe o renunţare de sine totală. Dacă nu pleci cu gândul acesta, este aproape imposibil să reuşeşti. În primul rând, este vorba despre lupta cu sine, care nu este una tocmai confortabilă”, mărturiseşte părintele Ilarion.
„Am fost în vârf, dar nu am nostalgii”
După 1990 a existat o întoarcere a românilor spre religie, chiar o atracţie în rândul tinerilor pentru ortodoxie. Cu timpul s-au atenuat aceste porniri. „Tinerii nu sunt conştienţi de valoarea lor. Văd o lipsă de înţelegere a esenţei persoanei umane, fără un interes pentru lucrurile profunde. Materialismul usucă sufletul. Omul se mulţumeşte cu o viaţă. «Enjoy», «Savurează», este lozinca din ziua de azi. Ori aici unde mai are loc sufletul?”, se întreabă părintele.
Spune că nu i se face deloc dor de viaţa pe care a dus-o înainte. Încă păstrează legătura cu foştii colegi de serviciu. „Am crescut pe malul mării şi sunt înnebunit după mare. Nu mai vreau să conduc maşina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraş mă simt alienat, deşi cunosc fiecare străduţă. Mă simt de parcă aş fi din alt spaţiu. Nu le simt aproape”, îşi explică el trăirile. Dacă îi lipseşte ceva? „Nu am nostalgii. Am fost în vârf, am condus Bancorex, Banca Turco-Română, am trecut şi prin falimente, am trăit toate lucrurile din plin. Acum, singurul loc de care mă simt apropiat este Muntele Athos din Grecia”, se confesează părintele Ilarion.
Pelerinaje de la muntele Athos
Vocea părintelui Ilarion e blândă, iar când vorbeşte despre Muntele Athos ai impresia că asculţi o poveste din altă lume. „E linişte acolo, foarte multă linişte”, şopteşte părintele. Pentru el, pelerinajul la Muntele Athos este o călătorie în afara timpului. „Nu este vorba despre geografia locului, unde găseşti doar munte şi mare. Este o linişte deosebită. Călătoreşti în afara timpului”, spune părintele, iar dacă ai închide ochii, ai porni cu el într-o călătorie imaginară. Aproape că poţi vedea muntele, iar marea e parcă la picioarele tale. „Muntele este un muzeu al ortodoxiei. Unul în aer liber”, susţine părintele. Rememorează cu ochii minţii fiecare dintre cele cinci pelerinaje pe care le-a făcut pe munte, începând cu anul 1999. Pentru că Athos are un statut juridic aparte în Constituţia Greciei, cei care vor să ajungă la lăcaşele de cult trebuie să obţină un permis special.
Muntele şi duhul lumii
Permisul este eliberat doar după ce un birou special, format din reprezentanţii celor 20 de mănăstiri de la Athos, se întruneşte şi hotărăşte cine poate urca pe munte. Formalităţile cărora a trebuit să se supună sunt nesemnificative, în comparaţie cu sentimentele greu de descris pe care le-a trăit pe munte, atât de diferită de tumultul pe care l-a simţit zi de zi în anii în care a fost director de bancă. „Toată viaţa morală din Sfântul Athos se bucură de o anumită izolare. Acolo se poate păstra o viaţă mănăstirească mai puţin atinsă de duhul lumii”, este de părere părintele. El spune că, din păcate, chiar şi în Athos, mondenităţile încep să-şi facă apariţia pe Muntele Sfânt.
Pelerinajul la Muntele atinge ceva din sufletul fiecărui om care urcă pe munte. În călătoria imaginară, părintele te poartă şi la prima mănăstire construită pe Munte, în secolul X. „Cea mai veche şi ce mai sfântă”, dă asigurări părintele Ilarion. Fostul director de bancă a mers pe Munte însoţit de prieteni şi vechi cunoştinţe. „Oameni care nu erau foarte apropiaţi de Dumnezeu s-au simţit minunat. Este extraordinar!”, exclamă părintele Ilarion, şi vocea lui răzbate până la cerul care veghează Mănăstirea Sfânta Cruce.
“Nu mai vreau să conduc maşina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraş mă simt alienat, deşi cunosc fiecare străduţă. Mă simt de parcă aş fi din alt spaţiu.”
Ilarion
călugăr, fost bancher
Românii nu au uitat de Dumnezeu
Grija zilei de mâine îi apasă şi în jur văd doar disperare, însă românii nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu. „Credinţa românilor nu este constantă. Poporul se apropie şi se depărtează de Dumnezeu”, este de părere părintele.
Trei întrebări pentru mântuire
În primii ani după Revoluţie, mulţi tineri au ales să trăiască în mănăstiri. „În ultimii 10-15 ani, fluxul s-a redus, aproape a încetat. Viaţa de zi cu zi este un obstacol în calea spre Dumnezeu. Suntem invadaţi de informaţii şi pseudocultură”, crede fostul director de bancă. Timp de 17 ani, a luptat zi de zi cu problemele vieţii lumeşti, cu responsabilităţile uriaşe pe care le avea ca director al unor unităţi bancare cu renume. S-a retras la mănăstire şi încearcă să răspundă celor trei întrebări pe care, spune părintele, ar trebui să şi le pună omul: Cine sunt? De unde sunt? Unde mă duc? „Omul este prea ocupat să fugă după plăceri, să recupereze lipsurile materiale pe care le-a îndurat din cauza regimului comunist”, spune părintele şi oftează.
Mărturisirea pe care urmează să o facă îi sugrumă glasul, însă continuă: „Am un prieten foarte bun. Locuieşte de foarte mulţi ani în Olanda. Are cancer”, spune monahul. „Este un om de afaceri de succes, a beneficiat de toate avantajele vieţii moderne. Dar nu poate avea capacitatea de a înţelege că dincolo de lumea asta este şi altceva, că viaţa nu se sfârşeşte aici”, opinează părintele Ilarion.
Răspunsuri
El spune că răspunsul la întrebări poate fi găsit, chiar şi în lumea haotică de astăzi. „Singurul răspuns este Hristos, o susţin cu toată tăria. Cine mă aude, ori mă crede, ori încearcă să descopere singur. Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui”, explică monahul.
Îşi aminteşte de prietenul său. „Tehnologia medicală este uluitoare, însă toată tehnica din lume nu-l mai poate vindeca acum. Suntem călători pe acest pământ, patria noastră este cerul.”
“Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui.”
Ilarion
călugăr, fost bancher
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu