“They think that they do not really die, but that when they depart this life they go to Zalmoxis”.
The ritual of sending a messenger to Zalmoxis (every five years) is explained by this belief.
“The messages are given while the man is still alive”.
The History of Herodotus by Herodotus, 440 BC. Translated by George Rawlinson
Daci si geti sunt doua denumiri pentru unul si acelasi popor.
Numele de geti apare in textele grecesti (incepand cu Istoria lui Herodot, secolul 5 i.Hr), iar cel de daci este folosit de romani. Probabil, acestea erau numele unor triburi mai importante, care au fost mai tarziu preluate de intregul popor, sau cel putin de parti semnificative ale acestuia. Istoricii moderni atribuie acestui popor numele de geto-daci. Scrierile antice, descoperirile arheologiice si denumirele locurilor (toponimia) dovedesc unitatea geto-dacilor. (In aceste articole, am folosit “geti”, cand m-am referit la perioada veche (secolele 9-2 i.Hr., perioada in care intreaga informatie scrisa vine de la greci; si “daci” pentru perioada care incepe in secolul 1 i.Hr.)
Teritoriul locuit de daci
Dacii locuiau un teritoriu delimitat de raurile Tisa, Nistru, Muntii Balcani si de Marea Neagra (acest teritoriu poarta denumirea de spatiul carpato-danubian, deoarece include cea mai mare parte a Muntiilor Carpati si intreg cursul inferior al Dunarii).
Migratia indo-europeana
Între 2500-2000 i.Hr. triburile indo-euuropene au migrat din stepele de la nordul Mariii Negre si au ocupat intreg teritoriul Europei. Nou-venitii au asimilat toate populatiile autohtone si au impus pretutindeni limba indo-europeana. Dupa un proces de separare si individualiizare, aceste populatii indo-europene au devenit popoarele vechi ale Europei: grecii, italicii, celtii, germanii, ilirii. Dacii au fost, de asemenea, un astfel de popor indo-european, care a fost complet individualizat in spatiul carpato-danubian la inceputul epocii fierului (secolul 9 i.Hr.)
Dacii si tracii
Dacii sunt adesea considerati drept ramura nordica a tracilor. Aceasta idee se bazeaza in mare parte pe cateva texte antice grecesti. Grecii, obisnuiti sa-i numeasca pe vecinii lor de la nord traci, cand i-au intalnit pe geti si au observat anumite asemanari in limba si obiceiuri, au vazut in acestia un trib al tracilor. Dar, istoria politica, descoperirile arheeologice si mai ales putinul din cele doua limbi care ne-a mai ramas, demonstreaza ca tracii si dacii erau doua popoare distincte, bine individualizate, care vorbeau doua limbi indo-europene diferite, si care erau doar intr-o anumita masura inrudite intre ele. Tracii, aceia care intotdeauna au fost numiti astfel, au locuit un teritoriu delimitat de raul Vardar, Muntii Balcani, Marea Egee, Marea Marmara si Marea Neagra, fiind vecinii sudici ai dacilor.
ScitiiÎn prima jumatate a mileniului 1 i.Hr. are loc invazia dinspre est, dinspre stepele de la nordul Marii Caspice, a scitilor. Pentru cateva secole, scitii au dominat politic teritoriile din stanga Dunãrii. Cea mai importantã influenta a scitilor asupra dacilor a fost metoda superioara de prelucrare a fierului si a altor metale. Alta consecintã a invaziei scitilor a fost expansiunea dacilor spre nord, vest si sud, care a avut loc intre 900-500 i.Hr. si care poate fi observata pe hartile lui Ptolemeu, unde dacii apar in-afara zonei lor traditionale.
Expeditia lui Darius I
Prima insemnare istorica despre daci ne-a ramas de la Herodot. Ea se refera la expeditia lui Darius I in 514 i.Hr. Darius, marele rege al persilor a organizat o campanie de pedepsire a scitilor. Darius trece cu o armata foarte mare stramtoarea Bosfor si inainteazã de-a lungul tãrmului Marii Negre. În drumul sãu intalneste mai multe neamuri tracice care i se supun fara lupta. Doar getii i se opun lui Darius, dar sunt usor infranti. Herodot face mentiunea: “getii care se cred nemuritori”.
Tara getilor
Tot de la Herodot ne-au ramas unele inforrmatii despre teritoriul de la nord de Dunare:
- prima se refera la canepa ce creste in aceasta tara, canepa care este folositã de locuitori la confectionarea imbracamintei.
- a doua ne vorbeste depre numarul mare de albine de la nordul fluviului, Dacia fiind o adevarata tara a mierii.
Coloniile grecesti de pe tãrmul Marii Negre
Scitii au fost primul popor care a avut legaturi cu geto-dacii; dupã ei urmeaza grecii.
- În secolul al VII-lea i.Hr. grecii de ppe coastele Asiei Mici si din Grecia incep o mare actiune de emigrare.
- Din cauza inmultirii populatiei si din dorinta de castig, grupuri intregi de oameni vin si se aseaza pe tarmul Marii Negre, intemeind o serie de orase. Pe coasta de apus a Mãrii Negre au fost intemeiate: Olbia, la varsarea Bugului, Tyras, la varsarea Nistrului, Histria, Tomis, Callatis (toate trei in Dobrogea, regiune a Romaniei de azi), Odessos, Apollonia, Dionysopolis (in Bulgaria de azi).
- Viata in aceste orase era aceeasi cu ceaa din marile metropole din care plecaserã colonistii.
- Principala ocupatie o constituia negotul cu populatiile autohtone. De la geto-daci cumparau grau, miere, cearã, piei, blanuri, sclavi. Grecii le vindeau obiecte de podoaba, ceramica, tesaturi fine, untdelenm, vin grecesc.
- Cateodata coloniile grecesti de pe tarmul Mãrii Negre trebuiau sa poarte razboaie cu populatiile autohtone. De multe ori orasele incheiau intelegeri cu regele scit sau get, prin care, contra unei anumite sume de bani, erau lasate in pace.
- Datorita comertului aceste orase au ajunss la o inflorire deosebita.
- Influenta grecilor asupra getilor, care a durat mai multe secole, se observa in:
- imitarea monedelor macedonene;
- ceramicã.
Alexandru cel Mare
În anul 335 i.Hr. Alexandru cel Mare organizeaza o incursiune impotriva getilor din stanga Dunarii. Alexandru a condus o campanie impotriva unui neam tracic despre care aflase ca vor sa se rascoale. Cu acest prilej, Alexandru trece cu o parte din oaste, intr-o noapte, Dunarea. S-au folosit de barcile localnicilor – trunchiuri de copaci scobite: monoxile – care erau in numar foarte mare. Pe malul stang al fluviului au intalnit lanuri inalte de grau. Getii i-au opus lui Alexandru o armata dee 4000 de calareti si 10000 de pedestrasi. Cu toate acestea getii nu au putut rezista in fata armatei lui Alexandru. Getii au fugit la orasul lor, care se afla la circa 6 km de Dunare. Pana la urma au parasit si orasul care nu era bine intarit. Au luat cu ei atatia copii si femei cat au putut duce pe cai, departandu-se cat mai mult de Dunãre. Alexandru prada, iar apoi, distruge orasul. Dupa aceasta se intoarce.
Din aceste intamplãri putem trage o serie de concluzii:
- tãrmul Dunãrii era foarte populat (trupele lui Alexandru au putut trece Dunãrea cu barcile localnicilor intr-o singurã noapte);
- getii au bogatii (Alexandru aduna o prada insemnata dupa cucerirea unui singur oras);
- lanurile de grau arata ca agricultura era o ocupatie importanta pentru geti.
Dromihete – regele getilor
Dromihete este primul mare rege al geto-dacilor. Stiri despre el avem in legatura cu conflictul pe care l-a avut cu Lisimah. Lisimah, genaral al lui Alexandru cel Mare, a devenit dupa moartea acestuia rege al Traciei. Cauzele conflictului au fost: Lisimah dorea sa-si extindã regatul si pe malul stang al Dunãrii; Dromihete voia inapoi niste cetati supusse de Lisimah, de pe malul drept al Dunarii, din Drobogea. Au fost mai multe lupte, in toate getii iesind invingãtori. Într-una din lupte (aprox 300 i.Hr.) a cãzut prizonier chiar fiul lui Lisimah, Agatocles. Dromihete s-a purtat foarte bine cu el si la trimis dupa catva timp inapoi la Lisimah cu daruri, sperand sã-si recapete astfel cetatile pierdute.
În schimb Lisimah pleaca in anul 292 i..Hr. cu o armatã foarte mare impotriva lui Dromihete. Armata macedonianã trece Dunãrea. Dupa scurt timp sufera de foame si de sete (getii pustiiserã totul in calea navalitorilor). Armata lui Lisimah este inconjurata si capturata. Dromihetes s-a purtat si de aceasta data frumos cu prizonierii. El il duce pe Lisimah in Helis, capitala getilor. Locuitorii cer uciderea lui Lisimah. Dromihetes ii convinge cã e mai bine sa-l lase in viatã, pentru ca astfel isi vor primi cetatile inapoi. Pe de alta parte, le spune cã dacã Lisimah va muri, se va ridica alt rege care va veni impotriva lor. Dromihete organizeazã apoi un mare ospãt in cinstea regelui macedonian. Lisimah a fagaduit ca va fi prietenul si aliatul getilor. Lisimah, eliberat, le-a redat getilor cetatile de pe malul drept al Dunarii. Se pare chiar ca Dromihete a luat de sotie pe una din fiicele regelul macedonian.
Celtii
Dupa 300 i.Hr. are loc patrunderea celtiilor pe teritoriul locuit de daci. Celtii au fost insotiti in navalirea loor si de bastarni. Geto-dacii au purtat numeroase lupte cu celtii si bastarnii. Alte dati i-au insotit in expeditiile lor de prada in Peninsula Balcanica.
Regi geto-daci
Alti regi geto-daci in aceasta perioada (secolul al III-lea i.Hr. – secolul al II-lea i.Hr.) au fost: Zalmodegicos si Rhemaxos (in Dobrogea), Oroles (in Transilvania).
Pericolul roman
În secolul al II-lea i.Hr. puterea romana avanseaza in Peninsula Balcanica. În anul 148 i.Hr., regatul macedonian este transformat in provincie romana.
Istoria geto – dacilor începe odata cu stabilirea grecilor pe ţărmul de vest al Mării Negre (Pontus Euxinus), unde au întemeiat coloniile Tomis, Histria, Callatis, Olbia şi Appolonia, când tracii au intrat în contact cu lumea greacă. Istoricul grec Herodot a fost primul care i-a menţionat pe geţi, la nord de Dunăre. Din secolul al VI-lea î.Hr. se păstrează numeroase mărturii despre geto-daci, o entitate etno-istorică desprinsă din marele neam al tracilor. Primele descoperiri arheologice legate de aceştia au scos la iveală cultura Basarabi din Dobrogea, care se remarcă prin morminte tumulare şi o ceramică deosebită. Geto-dacii ocupau un spaţiu care cuprindea regiunea dintre lanţul Carpaţilor nordici şi Munţii Balcani.
Societatea geto-dacică a cunoscut o perioadă de înflorire sub domnia regelui Burebista (cca. 82 – 44 î.Hr.), contemporan cu Cezar şi duşman al acestuia şi prieten al lui Pompei. In jurul anului 70 î.Hr., condiţiile externe fiind favorabile şi acţiunile politice şi militare ale lui Burebista încununate cu succes, geto – dacii au ajuns să aibă o conducere unică şi fermă, ca şi o puternică organizare. Ţara lui Burebista, păstrându-şi orânduirea social – politică, s-a întărit prin cucerirea de către aceştia a oraşelor greceşti Tomis, Histria şi Callatis de pe ţărmul Mării Negre, ca şi prin eliminarea pericolului invaziei celţilor. Astfel, Burebista a preluat conducerea întregului ţinut traco-geto-dacic, care se întindea de la Munţii Haemus (Balcani) până la Carpaţii Păduroşi şi de la Tyras (Nistru) până la Tisa.
Controlând ambele maluri ale Dunării, Burebista a fost “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii traci”, aşa cum este numit în scrierile lui Acornion din Dyionisopolis. Capitala statului geto-dacic se afla în zona munţilor Orăştie (Masivul şureanu). Acolo, Burebista şi-a dezvoltat un întreg sistem de fortificaţii, continuat de urmaşii săi Dicomes, Scoryllo şi Cotiso. Succesul strădaniilor sale de a asigura unitatea poporului geto-dacic, a limbii şi civilizaţiei sale, l-au făcut pe rege să se simtă tot mai puternic, ajungând să creadă că este capabil să-şi măsoare puterea cu romanii. Burebista era sprijinit de marele preot Deceneu. Profitând de războiul civil dintre Caesar şi Pompei, Burebista l-a sprijinit pe cel din urmă. Din nefericire, Cezar, care a câştigat războiul, s-a hotărât să se răzbune pe daci. Dar asasinarea sa, în anul 44. î.Hr., a dus la amânarea confruntării militare cu aproape 120 de ani. La scurt timp după moartea lui Cezar, Burebista a fost înlăturat, în urma unui complot al aristocraţiei, nemulţumită de puterea absolută a regelui. După căderea sa, statul a slăbit şi a pierdut din teritoriu.
Geto-dacii au cunoscut o noua perioadă de prosperitate culturală şi politică în timpul domniei lui Decebal (87-106 d.Hr.), când civilizaţia geto-dacă a atins apogeul. în secolul I î.Hr., odată cu extinderea Imperiului Roman, Dunărea a devenit frontiera dintre acesta şi statul geto-dacilor. Dobrogea se afla deja sub dominaţie romană începând cu domnia lui Augustus. Romanii au pornit război impotriva dacilor şi după o primă confruntare (87-89 d.Hr.), aceştia au purtat două războaie sângeroase în timpul împăratului Traian, în 101-102 şi respectiv 105-106. Geto-dacii au fost învinşi, iar Imperiul condus de Traian şi-a extins fruntariile peste Dunăre transformând o parte a Daciei în provincie imperială romană. Două monumente comemorează evenimentele unul este Columna lui Traian de la Roma, opera lui Apollodor din Damasc (113 d.Hr.), iar al doilea este Trophaeum Traiani de la Adamclisi (109 d.Hr.).
Geto – dacii sunt una si aceeasi populatie, considerata de lumea antica ramura nordica a marelui neam al tracilor, care locuia pe actualul teritoriu al României. Denumirea de geti, folosita cu predilectie de scriitorii greci, desemneaza în ansamblu populatia geto-dacilor, dar are în vedere mai ales triburile si uniunile de triburi de pe malurile Istrului, de la Carpati si pâna la Balcani.
Cealalta denumire, de daci, preferata de autorii latini, se refera la populatia din regiunile intracarpatice si de vest ale Daciei. Vorbind despre marea expeditie a lui Darius împotriva scitilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune ca regele persilor, înainte de a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geti. Acestia se cred nemuritori si sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci.
Pentru aceeasi perioada se mai întâlnesc unele stiri succinte si generale la Hecateu, Sofocle si Tucidide (Istoirii, II, 96, 1 ). Izvoarele îi pomenesc mai frecvent pe geto-daci începând cu a doua jumatate a sec.IV î.e.n.. Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeste de un rex histrianorum, probabil un conducator al getilor de la Dunarea de Jos.
În anul 335 î.e.n., Alexandru cel Mare, dupa cum ne povesteste istoricul grec Arrian (Expeditia lui Alexandru, I,5), ajungând la Dunare, întâmpina rezistenta getilor din stânga fluviului. O puternica forta getica avea sa distruga armata macedoneana si pe comandantul ei Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în zona gurilor Dunarii, la întoarcerea acesteia din expeditia contra scitilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip, XII, 2,16 si Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).
Pe la 300 î.e.n. îi întâlnim pe getii din câmpia munteana uniti într-o mare si puternica uniune de triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia (Biblioteca istorica, XXI, 11,12), relateaza ca getii condusi de regele Dromichete reusesc sa înfrânga cele doua expeditii ale lui Lysimach, întreprinse la nord de Dunare si sa faca prizonieri, mai intâi pe Agatocles, fiul acestuia, apoi pe însusi Lysimach, regele Traciei, care este dus în cetatea Helis, resedinta capeteniei gete, situata undeva în câmpia Dunarii. Plin de întelepciune si marinimie, Dromichete cruta viata lui Lysimach, dupa ce mai înainte l-a încarcat de daruri pe fiul acestuia, si-l elibereaza din captivitate. El primeste în schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate si chiar pe fiica acestuia de sotie.
Pentru a doua jumatate a sec.III si începutul sec.II î.e.n., doua documente epigrafice descoperite la Histria, atesta prezenta la Dunarea de Jos, mai precis prin partile de sud ale Moldovei si nord-estului Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getica, pe nume Zalmodegikos si Rhemaxos. Aproximativ în aceeasi vreme, dupa cum spune Trogus Pompeius (la Iustin , Istoria lui Fili, XXXII, 3, 16), regele geto-dac Oroles, ce stapânea prin partile Moldovei, poate si în estul Transilvaniei, pedepseste pe supusii sai, pentru motivul ca nu au luptat cu succes împotriva bastarnilor (neam germanic).
De la acelasi scriitor antic mai aflam ca puterea dacilor creste pe vremea regului Rubobostes. Secolele I î.e.n. înseamna, pe plan economic, politic si cultural, apogeul puterii geto-dacilor.
Aceasta perioada este dominata de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista si Decebal. Primul care domneste aproximativ între anii 80-44 î.e.n. este denumit într-o inscriptie greceasca din Dionysopolis (Balcic) cel dintâi si cel mai puternic dintre toti regii care au domnit vreodata peste Tracia. Din informatiile scriitorilor antici (Geografia, VII, 3, 11) -Strabon contemporan cu marele rege dac – si Iordanes (Getica) rezulta ca Burebista a realizat unificarea triburilor geto-dace ajutat de marele preot Deceneu. În jurul anului 60 î.e.n., el distruge puterea celtilor taurisci si a boiilor, pâna în Slovacia, apoi cucereste orasele grecesti de pe coasta de vest si de nord a Marii Negre, de la Apollonia si pâna la Olbia.
Într-un timp relativ scurt, cuprins aproximativ între anii 60-48 î.e.n., Burebista reusesete sa întemeieze un mare regat, care se întindea spre vest si nord-vest pâna la Dunarea de Mijloc si Morava spre nord pâna la Carpatii Padurosi si spre est pâna la Nistru si Marea Neagra iar spre sud, peste Dobrogra pâna la Balcani. Stapân pe o Dacie mare si puternica, Burebista intervine în politica Romei, luând partea lui Pompei în disputa acestuia cu Cezar. Toate acestea sunt confirmate de relatarile lui Strabon:
“Ajungând în fruntea neamului sau, getul Burebista l-a înaltat atât de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare fata de porunci încât în câtiva ani a facut un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba, înca a ajuns sa fie temut si de romani.”Dupa disparitia de pe arena politica a marelui rege geto-dac, pe la mijlocul celui de-al saselea deceniu al sec.I î.e.n. (45-44), izvoarele literare mentioneaza o serie de regi geto-daci, printre care se remarca Scorilo, Dicomes, Cotiso, Comosicus, Duras, si, în Dobrogea, Roles, Dapyx si Zyraxes.
Razboaiele daco-romane din anii 101-102 si 105-106, soldate cu înfrângerea si supunerea geto-dacilor, au însemnat si sfârsitul lui Decebal, o parte din tara fiind transformata în provincie romana. În toiul luptelor cu romanii, ca si de-a lungul întregii sale existente, Decebal s-a dovedit un mare conducator, priceput si abil în arta razboiului si în politica, ramânând un exemplu maret de daruire totala pentru binele si libertatea neamului sau. O imagine mai completa a ceea ce a însemnat istoria si civilizatia geto-dacilor în cadrul lumii antice rezulta din cercetarile arheologice.
Gratie acestor investigatii se cunosc acum numeroase asezari si cetati geto-dacice. Situate pe terasele râurilor, pe boturi de dealuri si coline subcarpatice, cele mai multe asezari apar ca centre întarite, prevazute cu santuri si valuri de aparare si cu pante abrupte. Uneori valurile sunt întarite cu ziduri de piatra (Cotnari-Moldova), alteori cu bârne si valatuci de chirpici ars (Popesti-Ilfov, Orbeasca de Sus – Teleorman, Margaritesti si Morungeav-Olt). Printre acestea au fost identificate si unele din davele lui Ptolomeu; Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Racatau si Zargidava-Brad (Moldova), Argedava-Popesti (Muntenia), Buridava-Ocnita (Oltenia) si Ziridava-Pecica (Banat). De la Burebista la Decebal geto-dacii au ridicat, în zonele de dealuri subcarpatice si pe coline de munte, cetati cu ziduri durate în piatra.
Asemenea cetati au fost identificate si cercetate în muntii din zona Orastiei, la Gradistea Muncelului, unde se afla Sarmizegetusa, capitala Daciei, Costesti, Blidaru si Piatra Rosie, la care se adauga Piatra Craivii (jud.Alba), Banita la vest de bazinul Jiului, Tilisca (Sibiu), Polovragi (Oltenia) si Bâtca Doamnei (Piatra Neamt). În multe din aceste cetati s-au ridicat, pe lânga locuinte si ateliere, sanctuarea marete asemanatoare templelor antice greco-romane.
Cultura geto-dacilor, corespunzatoare celei de-a doua vârste a fierului (epoca Latene), cunoaste o evolutie în timp ce poate fi urmarita începând cu a doua jumatate a sec.V î.e.n.. Având ca fond principal traditiile si mostenirile locale anterioare, ea s-a constituit cu contributia si a unor elemente de influenta reciproca celtica. În sec.III-I î.e.n. si sec.I e.n., cultura geto-dacilor se generalizeaza, devenind unitara pentru întreaga Dacie. Dintre componentele culturii geto-dacice, ceramica este elementul cel mai raspândit si cel mai caracteristic. Geto-dacii au utilizat ceramica lucrata atât cu mâna, cât si cu roata.
Getii din zona Dunarii se dovedesc a fi mesteri priceputi în prelucrarea argintului si în realizarea unor adevarate opere de arta. Tezaurele de obiecte de argint, uneori aurite, descoperite la Agighiol (Dobrogra), Peretu, Gavanu (Muntenia), Craiova (Oltenia), alcatuite din coifuri, vase, piese de harnasament etc., se remarca prin executia tehnica si prin ornamentatia lor deosebita. În sec.I. î.e.n., geto-dacii dovedesc o deosebita indeminare în confectionarea unor obiecte de podoaba si vase-cupe lucrate într-un stil propriu, cum sunt cupele ornamentate, lantisoare, fibule, bratari si alte podoabe din tezaurele de la Sâncraieni, Cerbal, Surcea, Seica Mica (Transilvania), Herastrau, Merii Goala, Coada Malului, Poiana Gorii si Tifesti din Dacia extracarpatica.
În mod cu totul deosebit , geto-dacii se evidentiaza prin monetariile lor proprii. Ei emit o gama variata de monede de argint si aur folosind tehnica greceasca si preluând unele prototipuri macedonene. Toate acestea sunt emisiuni ale unor triburi si uniuni de triburi din sec.III-î.e.n.. În vremea lui Burebista se trece la o monetarie unica de tipul denarilor romani republicani.
Numeroasele unelte de fier descoperite în asezarile si cetatile geto-dacilor sunt o dovada a nivelului la care se situa mestesugul prelucrarii fierului, tâmplaria, agricultura, cioplitul pietrei, constructia de locuinte s.a. Tezaurele de monede, obiecte de podoaba si diferite alte produse de factura, greco-romana, venite pe calea schimburilor indica raporturile permanente ale geto-dacilor cu lumea exterioara. O serie de elemente de cultura geto-dacica continua sa supravietuiasca mult timp dupa cucerirea Daciei de catre romani, atât în cadrul provinciei, cât si în afara acesteia.
Sursa: http://www.ipedia.ro/geto-dacii-934/
Poporul geto-dac a mostenit, folosit, pastrat si aparat,
artefactele culturii si civilizatiei megalitice.
Am reiterat aceasta istorie,
spre aducere aminte celor care vor sa mai stie!
Admin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu