Gaia ne vorbeşte – Cum să-i „auzim” pe ghizii noștrii

Atunci când ne deschidem noi înşine pentru a primi mesaje şi îndrumare de la Sinele nostru Superior, Sursa, Gaia, Mama Divină, Tatăl Divin, Ghizii şi Îngerii – ceea ce putem numi „anturajul nostru”, deseori devenim receptivi şi deschiși pentru a primi orice fel de informație care vine către noi. Dar apoi, atunci când acest lucru se întâmplă, pur și simplu o ratăm. O mulţime de oameni se întreabă cum și ce trebuie să facă pentru a putea „auzi” ceea ce este în jurul nostru, cum să discearnă dacă această informație vine dintr-o sursă pozitivă şi binevoitoare şi cum să înţeleagă ce înseamnă acestea.
Primul lucru este ca, aşa cum facem noi toţi dealtfel, să ne deschidem noi înşine complet pentru receptarea îndrumării şi informaţiei. În al doilea rând, învăţăm să discernem între ceea ce este „real” și ceea ce este ego-ul sau entităţi negative. Facem acest lucru prin reconectarea cu corpul nostru, şi prin a-l asculta cu mare atenţie. Ascultăm totul cu corpul nostru şi el ne va spune. De exemplu, un junghi în burtă atunci când ceva nu pare să fie chiar bine, după ce am vorbit despre acest lucru, sau gradul de deschidere a inimii pe măsură ce ne exprimăm dragostea şi fericirea.
În al treilea rând, avem nevoie să stabilim un limbaj care va fi înţeles de noi atunci când avem nevoie să primim informaţii. Oamenii nativi din diverse locuri din întreaga lume au făcut acest lucru de mii de ani. Limbajul pe care-l vom stabili este bazat foarte mult pe cultura locului, foarte subiectiv şi adesea neînţeles de alţii, dacă nu-l vom explica. De exemplu, cineva ar putea spune că o anumită persoană îl va vizita în acea zi, pentru că o frunză a căzut dintr-un anume copac, sau că o pasăre roşie a început să cânte exact la ora 11:11 în dimineaţa aceea. Şi, destul de sigur, fără a suna înainte, vizitatorul ajunge ceva mai târziu în acea zi.
Cu mulţi ani în urmă, am citit o carte scrisă de Paulo Coelho, unul dintre scriitorii mei preferaţi. În carte, el a menţionat că a decis să inventeze un semn pentru el despre scrierea unei cărţi. Nu scrisese încă nicio carte, dar vroia să o facă. Deci, s-a dus într-un pelerinaj (este un creştin) şi a spus:
„„Dacă văd o pană albă astăzi, acesta este un semn pe care Dumnezeu mi-l dă, că trebuie să scriu o nouă carte.” Şi apoi am văzut această pană albă în vitrina unui magazin. Şi de atunci, în fiecare al doilea an, în luna ianuarie, am nevoie să văd o pană albă. Şi, în ziua în care o văd, încep să scriu.”
Când am citit aceste cuvinte, am decis ca şi eu să folosesc o pană albă ca parte a limbajului meu de îndrumare. Am hotărât că acesta a fost predestinat ca un semn pozitiv, ceva care-mi va spune că sunt pe drumul cel bun, şi, sau că aveam nevoie să mi se atragă atenţia către ceva ce a fost trimis în calea mea.
Modul în care eu, personal, primesc penele albe este, de asemenea, foarte important. Într-o zi, una aştepta în faţa uşii de la intrarea în casa mea, alta a căzut în poala mea când m-am aşezat jos, afară. Şi, una din favoritele mele, a fost atunci când cel de-al patrulea copil al meu avea aproximativ 18 luni. Eram foarte, foarte obosită (fizic), aşa cum orice părinte cu normă întreagă al unui copil de 2 ani ştie prea bine. În plus, am primit informaţiile necesare pentru o carte, şi nu ştiam dacă ar trebui să încep să o scriu în starea de oboseală în care eram (energia pe care o avem atunci când scriem sau vorbim, este purtată în cuvinte şi ajunge la ceilalţi), sau să o las câţiva ani până când băiatul meu ar fi fost puţin mai măricel.
Ne-am dus în parc: eu, cufundată în adâncul gândurilor mele, rugându-mă pentru o pană albă dacă într-adevăr e bine să merg mai departe cu cartea, şi copilul meu, insistând ca nu are nevoie de un cărucior, şi începând să se clatine pe cărare. Dintr-o dată el îşi ia avânt către un copac. Este cald aici, în Sacramento, aşa că un copac este întotdeauna un loc de odihnă bine venit. Am luat căruciorul prin iarbă şi l-am urmat. A mers din ce în ce mai repede, căzând de mai multe ori, ridicându-se apoi singur şi alergând din nou; când a ajuns la copac, a început să facă toate acele mici jocuri încântătoare ale vocilor gângurite de copii atunci când găsesc ceva minunat.
Am lăsat căruciorul, am scos o pătură şi am aşezat-o pe iarbă. Băiatul meu a fugit înapoi, foarte încântat, pe măsură ce se apropia, m-am uitat mai bine şi am văzut ce găsise el. Era cea mai murdară, cea mai demnă de milă pană albă pe care o văzusem vreodată. Şi era imensă! Am izbucnit într-un râs plin de plăcere şi fericire.
Era o pană demnă de milă, dar mi-a adus o mare bucurie. Mesajul a fost clar, o pană albă este o pană albă, nu trebuie să fie perfectă pentru a putea aduce inspiraţie şi iubire.
Băieţelul meu a văzut încântarea şi fericirea mea, şi pentru următoarele câteva luni a căutat cu sârguinţă peste tot în jur alte pene, deoarece penele au făcut-o pe mama fericită.
Și de atunci, când Sursa îmi trimite pene albe, eu ascult!
Inelia

Sursa: Esența vieții … între adevăr și iluzie…