Jean Prieur ne relatează o întâmplare extraordinară din timpul celui de-al doilea război mondial, în 1943, sub ocupaţia germană. Iată câteva extrase din declaraţia scrisă a abatelui Paul Labrette:„Sunt vicar în una din parohiile mari din Nantes… Într-o seară, în cursul lunii trecute, eram zdrobit de oboseală… Pe la miezul nopţii, tocmai când îmi terminasem rugăciunea, la uşa presbiteriului a răsunat soneria cu o violenţă care m-a făcut să tresar. Am auzit-o pe servitoare deschizând fereastra să vadă cine vine la ora aceea. Neîndoindu-mă că a venit cineva pentru un bolnav, am coborât eu însumi să deschid.
În prag, o femeie de vreo patruzeci de ani şi-a împreunat mâinile văzându-mă:
- Domnule abate, veniţi repede, e vorba de un tânăr care o să moară.
- Doamnă, o să mă duc mâine, înainte de slujba de la ora şase.
- O să fie prea târziu! Vă implor, domnule abate, nu mai întârziaţi…
- Bine, scrieţi-mi în agendă strada, numărul şi etajul.
A intrat în hol şi am văzut-o în plină lumină, avea un chip îndurerat. A scris: strada Descartes 37, etajul al doilea.
- Contaţi pe mine, doamnă, voi fi acolo în douăzeci de minute.
Femeia mi-a spus în şoaptă:
- Dumnezeu să-şi aducă aminte de bunătatea dumneavoastră, fiindcă sunteţi foarte ostenit, şi să vă ocrotească la ceas de primejdie! Apoi s-a făcut nevăzută în noapte.
Mi-am luat pardesiul, sfântul mir trebuincios şi am plecat pe străzile pustii şi întunecate. O patrulă a aţintit asupră-mi lumina unei lanterne, i-am arătat permisul de trecere permanent şi mi-am urmat drumul grăbind pasul… Am găsit, nu prea lesne, numărul 37 de pe strada Descartes: un bloc mare, cu cinci etaje, cu ferestre bine camuflate. Dintr-un apartament se auzea un zgomot înăbuşit de radio. Uşa de la intrare, din fericire nu era încuiată.
Am urcat scara la lumina lanternei mele şi, ajuns la etajul al doilea, am sunat hotărât, ca un om aşteptat. Un zgomot de paşi, apoi al unui comutator, o dâră de lumină, scârţâitul unui zăvor de siguranţă şi uşa s-a deschis. Un tânăr de douăzeci de ani mă priveşte cu o mirare respectuoasă.
- Vin, îi spun, pentru un bolnav în primejdie de moarte. Aici este?
- Nu, domnule abate, e o greşeală. Aici e într-adevăr strada Descartes, numărul 37, etajul al doilea. E şi un tânăr aici, eu sunt (zâmbeşte), dar nu sunt deloc pe moarte. E, desigur, o greşeală, femeia a vrut să scrie „Despartes”. Dar intraţi, vă rog, câteva clipe. Sunteţi îngheţat, vă pregătesc un grog… Ascultam, a continuat el, muzică ungurească, retransmisă de la Viena. A închis brusc aparatul.
- Domnule abate, de doi ani vreau să vorbesc cu dumneavoastră, să-mi deschid sufletul. Nu îndrăzneam să vă caut. Vizita asta întâmplătoare e cu adevărat providenţială. Sunt un fiu rătăcitor. Stând lângă mine pe divan, mi-a povestit întreaga viaţă. Plecând, l-am lăsat împăcat cu Dumnezeu. M-am grăbit să ajung în strada Despartes, gândindu-mă la vizita extraordinară pe care o făcusem… La toate clopotniţele din oraş bătea ora unu şi un sfert. Deodată, sirenele au mugit lugubru: alarmă de noapte. Am grăbit pasul. Pe strada Despartes, numărul 37 nu exista, strada se oprea la numărul 16. Nu mai înţelegeam nimic. Dar n-am mai avut răgaz de comentarii: primele bombe cădeau în partea de nord a oraşului, iar zgomotul infernal se apropia: abia am mai avut timp să mă adăpostesc în prima pivniţă întâlnită. Am trăit trei sferturi de oră de adevărată groază.
Când am ieşit, acoperişurile oraşului erau luminate. Se vedeau cel puţin două sute de focare de incendiu. Peste tot, faţade spintecate parcă de cuţit, blocuri prăbuşite în mijlocul şoselei, nori de fum, de praf, ţipete de disperare nebună. M-am dus la postul de prim-ajutor cel mai apropiat. Acolo, mai multe sute de morţi şi de răniţi erau aşezaţi în curte. Veneau întruna alţii: femei, copii în cea mai mare parte. Pe front nu văzusem măcel la fel de cumplit ca acesta… Mergeam de la unul la altul dând iertarea păcatelor sau miruind în grabă frunţile fără viaţă.
Deodată, a trebuit să mă sprijin de zid, trebuie să fi fost livid.- Ce s-a întâmplat, domnule abate? M-a întrebat unul dintre doctori. E poate vreo rudă a dumneavoastră?
- Nu, un enoriaş!
Tocmai lovisem cu piciorul cadavrul tânărului de pe strada Descartes numărul 37. Abia cu o oră în urmă îl lăsasem plin de viaţă, foarte bucuros că i se iertaseră păcatele. Şi îmi aduceam aminte de cuvintele lui: „E o greşeală domnule abate, nu e nimeni pe moarte aici, sunt sănătos”. Şi râdea! Era în pragul veşniciei şi nu ştia. Bunătatea lui Dumnezeu îi lăsase timp să se spovedească înainte de alarmă. I-am luat portvizitul; avea în el actul de identitate: „R.N., douăzeci şi unu de ani”, bonuri de alimente, o scrisoare îngălbenită şi fotografii; una dintre ele înfăţişa o femeie de patruzeci de ani. Am tresărit. Era, fără îndoială, portretul celei care venise să mă roage să merg în strada Descartes, la numărul 37 să văd un tânăr în primejdie de moarte. Pe spatele fotografiei am citit doar cuvântul acesta: „Mama”. Altă fotografie o înfăţişa pe patul morţii, cu mâinile îmbrăţişate pe piept ţinând rozariul şi avea înscrise datele acestea: 7 mai 1898 – 8 aprilie 1939.
Am privit scrisoarea îngălbenită… Scrisul semăna cu cel al necunoscutei ce notase adresa în agenda mea, în presbiteriu.
http://www.yogaesoteric.net
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu