Moto;
Moldova a produs multe proiecte, de aici au pornit multe idei, preluate de alte spatii din România.
Gloria schimbãrii este egoistã si prea doritã pentru a putea fi împãrtitã cu fratii de la Iasi.
MIHAI DORIN – istoric
Sursa: Identitate Nationala
Moldova a produs multe proiecte, de aici au pornit multe idei, preluate de alte spatii din România.
Gloria schimbãrii este egoistã si prea doritã pentru a putea fi împãrtitã cu fratii de la Iasi.
MIHAI DORIN – istoric
Întîmplãrile de la Iasi din ziua de 14 decembrie 1989 sunt de regulã amintite în treacãt, ca o revoltã care a fost înãbusitã în fasã, sau sunt complet ignorate atunci cînd este deschisã cronologia
revolutiei. Unele articole, studii si volume, desi pledeazã pentru o implicare a Uniunii Sovietice în
schimbarea de regim din România, uitã sã analizeze tentativa de revoltã din orasul aflat doar la
cîtiva kilometri de URSS. Altele, cu toate cã îsi construiesc argumentatia pe alegerea orasuluiTimisoara drept loc al scînteii revolutionare, pentru cã acolo fusese activist Ion Iliescu, uitã cã
acesta fusese si prim-secretar la Iasi. în sfîrsit, importanta acordatã orasului Timisoara, ca început al
evenimentelor violente ce au caracterizat revolutia românã, face din Iasi un episod neînsemnat, în
primul rînd pentru cã miscarea de acolo a esuat. Este nedrept. Solutia pentru stabilirea rolului jucat
de orasul Iasi în afara sau la începutul revolutiei este, din punct de vedere logic, foarte simplã:
trebuie gãsitã, dacã existã, legãtura între evenimentele din capitala Moldovei 51 cele din capitala
Banatului. Au existat anumite fenomene care sunt comune evenimentelor din cele douã orase?
Putem identifica date care sã lãmureascã faptul cã tentativa de revoltã de la Iasi a fost o încercare a
cuiva – poporul român, un grup de conspiratori, sovieticii sau americanii – care a reusit apoi sã o
ducã la final abia la Timisoara? Vorn încerca sã descifram pas cu pas misterul începutului
revolutiei.
Teama lui Ceausescu de invazie
Timp de mai multe luni din anul 1989, Nicolae Ceausescu a fost preocupat de posibilitatea
ca statele Tratatului de la Varsovia sau numai URSS sã invadeze România. De fiecare datã, pe toate
canalele a primit acelasi rãspuns — URSS a renuntat definitiv la doctrina interventiei militare în
statele comuniste europene, atitudine care constituie o garantie pentru dorinta sa de a se întelege cu
Statele Unite, în ce priveste celelalte membre ale Tratatului de la Varsovia, Ceausescu a fost
informat de DIA cã acestea nu mai sunt în stare sã organizeze si sã sustinã logistic o actiune de tipul
celei din Cehoslovacia din 1968, fortele lor militare fiind în proces de dezorganizare si de pierdere a
capacitãtii operationale, în particular, fortele armate ale Ungariei trecuserã la desfiintarea publicã a
unor unitãti de tancuri si notificaserã Statelor Unite si Uniunii Sovietice disponibilitatea de a se
conforma proiectului „Cer deschis”, care ar fi permis monitorizarea miscãrilor de trupe si tehnicã
din regiune. Aceste gesturi aveau însã o anumitã relativitate, în ce priveste cazul România, deoarece
informatia despre nivelul întelegerilor sovieto-ameri-cane venise de mult, si miza pe o eventualã
contradictie între cele douã Mari Puteri nu putea fi luatã în calcul. Dimpotrivã, în ciuda
disproportiei numerice între forte, strategii statelor Tratatului de la Varsovia stiau cã o eventualã
invazie în România va ridica cel putin douã tipuri de rezistentã: l. Confruntare armatã cu trupele
române, care, desi slãbite si prost înzestrate, îsi pãstrau comanda centralizatã si unitatea de actiune
(ceea ce începuse deja sã se degradeze în armatele statelor vecine) si 2. Solidarizarea populatiei în
jurul lui Nicolae Ceausescu, în loc sã-1 înlãture. De aceea, orice interventie fr România trebuia fie
sã ia caracterul unei lovituri de palat, date de oamenii Moscovei, fie sã actioneze prin subversiune
cu ajutorul utior unitãti ale fortelor speciale, fie sã provoace o revolta popularã. în vedere situatia
specialã a Puterii în tara noastrã, combinatã cu inactivitatea massei, URSS era nevoitã sã încerce de
la una la toate cele trei metode.
Marele semn de întrebare care persistã asupra felului în care a reactionat regimul comunist
din România la primele tentative de interventie, atît la Iasi cît si la Timisoara, este desenat de
contradictia între convingerea autorului cã Nicolae Ceausescu stia ce se întîmplã în Europa de Est,cã era informat asupra deciziei de a fi înlãturat, si mãsurile pe care orice om normal în fata unui
pericol iminent si cu atît mai mult un dictator cramponat de scaunul sãu le-ar fi luat pentru a se
apãra. Or, aparenta de surprizã a incidentelor din Timisoara, care justificã deruta si improvizatia
dictatorului român în fata producerii incidentelor, conduce spre imaginea unei inconstiente sau a
unei ruperi bruste de realitate din partea lui Nicolae Ceausescu. Sã încercãm, fiecare dintre noi, sã
ne punem în situatia lui. Aflãm cã Statele Unite si URSS s-au înteles sã ne înlãture, vedem cum au
fost înlãturati ceilalti lideri comunisti prin lovituri de palat sau lovituri de stat, suntem informati
despre manevrele militare desfãsurate de trupele URSS si ale Tratatului de la Varsovia la granitele
noastre. O minimã prevedere ne obligã sã luãm anumite mãsuri, cum ar fi trecerea Armatei,
Securitãtii si Militiei în stare de alarmã, informarea amplã a cetãtenilor prin intermediul presei,
îmbunãtãtirea aprovizionãrii populatiei cu alimente, cresterea activitãtii diplomatice pentru a
preveni si împiedica interventia, negocierea unei solutii. Ceausescu nu face nimic din toate astea.
Majoritatea trupelor unitãtilor de infanterie, dar si subunitãti de Militie sunt în continuare dislocate
la centrele judetene de strîn-gere a recoltei (peste 80 000 de militari în termen, o treime din
efective); instruirea efectivelor si mai ales tragerile cu armamentul din dotare sunt suspendate de
mult si nu se reiau; planurile de reparatii si de aprovizionare cu combustibil pentru tehnica de luptã
nu se respectã; organele de ordine interioarã intrã în alarmã pe timpul congresului din noiembrie,
apoi sunt scoase din misiuni, singura actiune fiind constituirea patrulelor mixte, subofiter plus
militari în termen înarmati, dar fãrã munitie, care bîntuie noaptea pe strãzile marilor orase;
subunitãtile de cercetare ale Armatei rãmîn în cazãrmi, în loc sã treacã la operatii de verificare a
terenului si scotocire; populatia nu primeste alimente si nu se face nimic pentru aprovizionarea cu
benzinã a benzinãriilor; încãlzirea locuintelor lasã în continuare de dorit; la televizor programul este
redus la douã ore, acoperite cu propagandã de cea mai proastã facturã, reluatã din procedeele anilor
‘50.
Ce se întîmpla cu Puterea în România? Ea pare dominatã de inconstientã. Nu avem alt
rãspuns decît acela dat si în cazul dictatorilor anteriori, Carol al II-lea si Ion Antonescu:
concentrarea Puterii la vîrf în mîna unui om a condus la blocajul total al statului, reprezentat de
ansamblul mecanismelor sale decizionale, actionale si administrative, astfel încît orice miscare pe
harta politicã si administrativã a statului ajunsese sã depindã de capacitatea organizatoricã, de
viziunile personale, de fondul cultural si nu în ultimã instantã de starea de sãnãtate a liderului
absolut. Situatia a fost si mai mult adîncitã de faptul cã indivizii aflati în aparatul de vîrf al statului,
în imediata apropiere a lui Ceausescu sau în structurile cu care el lucra direct, deveniserã cu totii
constienti de evolutia evenimentelor din Europa, dar si de situatia internã a tãrii, si asteptau
paralizati sã se întîmple ceva, foarte greu de înteles ce anume. Sã plece Ceausescu singur? Sã arate
cu degetul spre unul dintre ei pentru a-1 desemna ca succesor? Sã facã un infarct sau o comotie
cerebralã? Sã-1 împuste careva din Securitate sau din Armatã si ei sã rãsufle usurati? La acest
tablou suprarealist nu exista atunci decît alternativa interventiei sovietice. Sã fi fost vreunul din
anturajul lui Ceausescu atît de nebun încît sã creadã cã o interventie strãinã, conventionalã sau
neconventionalã, odatã petrecutã ca expresie a inactivitãtii IOT, a inutilitãtilor lor pentru o
schimbare, i-ar mai fi pãstrat în functii? Este absurd, în fata acestei situatii absurde nu ne rãmîne
decît sã ne continuãm investigatia, în efortul de a întelege ceva din mecanismele care au facilitat si
provocat revolutia din decembrie, încercînd sâ dãm rãspunsuri pe rînd la întrebãrile de mai sus.
Teama de invazie a lui Ceausescu era realã si avem informatii cã era preocupat de acest
subiect, însã, de la început, Ceausescu nu a vãzut mai departe de imaginea unei invazii de tip
Cehoslovacia *968, fãrã sã înteleagã faptul cã existau deja metode mult mai moderne, evoluate de
actiune. El a pus loviturile de stat din celelalte tãri comuniste pe seama infiltrãrii superioare si
controlului sovietic din acele partide, lucru pe care îl considera prea putin avansat în România. Pe
de altã parte, în acea perioadã criticã s-a derulat un fenomen dintre cele mai curioase si suspecte: pe
de o parte veneau informatii alarmante de la grãniceri si Securitate, inclusiv de la retelele românesti
care operau în Basarabia, despre miscãrile de trupe sovietice pe întreaga linie a granitei, de la siret
la Galati, iar DIA rãspundea cã sunt miscãri nesemnificative, iar Milea îi transmitea asta mai
departe lui Ceausescu. Acesta a rãmas în alertã, însã cel putin pînã la 21 decembrie 1989 nu a crezut posibilã o invazie sovieticã, nu din considerente militare, ci din convingerea lui cã „poporul român
se va ridica la unison”. Asta nu 1-a împiedicat sa foloseascã argumentul pericolului de invazie
pentru a-1 determina pe ministrul Vasile Milea sã actioneze împotriva revoltelor populare de la
Timisoara si Bucuresti.
schimbarea de regim din România, uitã sã analizeze tentativa de revoltã din orasul aflat doar la
cîtiva kilometri de URSS. Altele, cu toate cã îsi construiesc argumentatia pe alegerea orasuluiTimisoara drept loc al scînteii revolutionare, pentru cã acolo fusese activist Ion Iliescu, uitã cã
acesta fusese si prim-secretar la Iasi. în sfîrsit, importanta acordatã orasului Timisoara, ca început al
evenimentelor violente ce au caracterizat revolutia românã, face din Iasi un episod neînsemnat, în
primul rînd pentru cã miscarea de acolo a esuat. Este nedrept. Solutia pentru stabilirea rolului jucat
de orasul Iasi în afara sau la începutul revolutiei este, din punct de vedere logic, foarte simplã:
trebuie gãsitã, dacã existã, legãtura între evenimentele din capitala Moldovei 51 cele din capitala
Banatului. Au existat anumite fenomene care sunt comune evenimentelor din cele douã orase?
Putem identifica date care sã lãmureascã faptul cã tentativa de revoltã de la Iasi a fost o încercare a
cuiva – poporul român, un grup de conspiratori, sovieticii sau americanii – care a reusit apoi sã o
ducã la final abia la Timisoara? Vorn încerca sã descifram pas cu pas misterul începutului
revolutiei.
Teama lui Ceausescu de invazie
Timp de mai multe luni din anul 1989, Nicolae Ceausescu a fost preocupat de posibilitatea
ca statele Tratatului de la Varsovia sau numai URSS sã invadeze România. De fiecare datã, pe toate
canalele a primit acelasi rãspuns — URSS a renuntat definitiv la doctrina interventiei militare în
statele comuniste europene, atitudine care constituie o garantie pentru dorinta sa de a se întelege cu
Statele Unite, în ce priveste celelalte membre ale Tratatului de la Varsovia, Ceausescu a fost
informat de DIA cã acestea nu mai sunt în stare sã organizeze si sã sustinã logistic o actiune de tipul
celei din Cehoslovacia din 1968, fortele lor militare fiind în proces de dezorganizare si de pierdere a
capacitãtii operationale, în particular, fortele armate ale Ungariei trecuserã la desfiintarea publicã a
unor unitãti de tancuri si notificaserã Statelor Unite si Uniunii Sovietice disponibilitatea de a se
conforma proiectului „Cer deschis”, care ar fi permis monitorizarea miscãrilor de trupe si tehnicã
din regiune. Aceste gesturi aveau însã o anumitã relativitate, în ce priveste cazul România, deoarece
informatia despre nivelul întelegerilor sovieto-ameri-cane venise de mult, si miza pe o eventualã
contradictie între cele douã Mari Puteri nu putea fi luatã în calcul. Dimpotrivã, în ciuda
disproportiei numerice între forte, strategii statelor Tratatului de la Varsovia stiau cã o eventualã
invazie în România va ridica cel putin douã tipuri de rezistentã: l. Confruntare armatã cu trupele
române, care, desi slãbite si prost înzestrate, îsi pãstrau comanda centralizatã si unitatea de actiune
(ceea ce începuse deja sã se degradeze în armatele statelor vecine) si 2. Solidarizarea populatiei în
jurul lui Nicolae Ceausescu, în loc sã-1 înlãture. De aceea, orice interventie fr România trebuia fie
sã ia caracterul unei lovituri de palat, date de oamenii Moscovei, fie sã actioneze prin subversiune
cu ajutorul utior unitãti ale fortelor speciale, fie sã provoace o revolta popularã. în vedere situatia
specialã a Puterii în tara noastrã, combinatã cu inactivitatea massei, URSS era nevoitã sã încerce de
la una la toate cele trei metode.
Marele semn de întrebare care persistã asupra felului în care a reactionat regimul comunist
din România la primele tentative de interventie, atît la Iasi cît si la Timisoara, este desenat de
contradictia între convingerea autorului cã Nicolae Ceausescu stia ce se întîmplã în Europa de Est,cã era informat asupra deciziei de a fi înlãturat, si mãsurile pe care orice om normal în fata unui
pericol iminent si cu atît mai mult un dictator cramponat de scaunul sãu le-ar fi luat pentru a se
apãra. Or, aparenta de surprizã a incidentelor din Timisoara, care justificã deruta si improvizatia
dictatorului român în fata producerii incidentelor, conduce spre imaginea unei inconstiente sau a
unei ruperi bruste de realitate din partea lui Nicolae Ceausescu. Sã încercãm, fiecare dintre noi, sã
ne punem în situatia lui. Aflãm cã Statele Unite si URSS s-au înteles sã ne înlãture, vedem cum au
fost înlãturati ceilalti lideri comunisti prin lovituri de palat sau lovituri de stat, suntem informati
despre manevrele militare desfãsurate de trupele URSS si ale Tratatului de la Varsovia la granitele
noastre. O minimã prevedere ne obligã sã luãm anumite mãsuri, cum ar fi trecerea Armatei,
Securitãtii si Militiei în stare de alarmã, informarea amplã a cetãtenilor prin intermediul presei,
îmbunãtãtirea aprovizionãrii populatiei cu alimente, cresterea activitãtii diplomatice pentru a
preveni si împiedica interventia, negocierea unei solutii. Ceausescu nu face nimic din toate astea.
Majoritatea trupelor unitãtilor de infanterie, dar si subunitãti de Militie sunt în continuare dislocate
la centrele judetene de strîn-gere a recoltei (peste 80 000 de militari în termen, o treime din
efective); instruirea efectivelor si mai ales tragerile cu armamentul din dotare sunt suspendate de
mult si nu se reiau; planurile de reparatii si de aprovizionare cu combustibil pentru tehnica de luptã
nu se respectã; organele de ordine interioarã intrã în alarmã pe timpul congresului din noiembrie,
apoi sunt scoase din misiuni, singura actiune fiind constituirea patrulelor mixte, subofiter plus
militari în termen înarmati, dar fãrã munitie, care bîntuie noaptea pe strãzile marilor orase;
subunitãtile de cercetare ale Armatei rãmîn în cazãrmi, în loc sã treacã la operatii de verificare a
terenului si scotocire; populatia nu primeste alimente si nu se face nimic pentru aprovizionarea cu
benzinã a benzinãriilor; încãlzirea locuintelor lasã în continuare de dorit; la televizor programul este
redus la douã ore, acoperite cu propagandã de cea mai proastã facturã, reluatã din procedeele anilor
‘50.
Ce se întîmpla cu Puterea în România? Ea pare dominatã de inconstientã. Nu avem alt
rãspuns decît acela dat si în cazul dictatorilor anteriori, Carol al II-lea si Ion Antonescu:
concentrarea Puterii la vîrf în mîna unui om a condus la blocajul total al statului, reprezentat de
ansamblul mecanismelor sale decizionale, actionale si administrative, astfel încît orice miscare pe
harta politicã si administrativã a statului ajunsese sã depindã de capacitatea organizatoricã, de
viziunile personale, de fondul cultural si nu în ultimã instantã de starea de sãnãtate a liderului
absolut. Situatia a fost si mai mult adîncitã de faptul cã indivizii aflati în aparatul de vîrf al statului,
în imediata apropiere a lui Ceausescu sau în structurile cu care el lucra direct, deveniserã cu totii
constienti de evolutia evenimentelor din Europa, dar si de situatia internã a tãrii, si asteptau
paralizati sã se întîmple ceva, foarte greu de înteles ce anume. Sã plece Ceausescu singur? Sã arate
cu degetul spre unul dintre ei pentru a-1 desemna ca succesor? Sã facã un infarct sau o comotie
cerebralã? Sã-1 împuste careva din Securitate sau din Armatã si ei sã rãsufle usurati? La acest
tablou suprarealist nu exista atunci decît alternativa interventiei sovietice. Sã fi fost vreunul din
anturajul lui Ceausescu atît de nebun încît sã creadã cã o interventie strãinã, conventionalã sau
neconventionalã, odatã petrecutã ca expresie a inactivitãtii IOT, a inutilitãtilor lor pentru o
schimbare, i-ar mai fi pãstrat în functii? Este absurd, în fata acestei situatii absurde nu ne rãmîne
decît sã ne continuãm investigatia, în efortul de a întelege ceva din mecanismele care au facilitat si
provocat revolutia din decembrie, încercînd sâ dãm rãspunsuri pe rînd la întrebãrile de mai sus.
Teama de invazie a lui Ceausescu era realã si avem informatii cã era preocupat de acest
subiect, însã, de la început, Ceausescu nu a vãzut mai departe de imaginea unei invazii de tip
Cehoslovacia *968, fãrã sã înteleagã faptul cã existau deja metode mult mai moderne, evoluate de
actiune. El a pus loviturile de stat din celelalte tãri comuniste pe seama infiltrãrii superioare si
controlului sovietic din acele partide, lucru pe care îl considera prea putin avansat în România. Pe
de altã parte, în acea perioadã criticã s-a derulat un fenomen dintre cele mai curioase si suspecte: pe
de o parte veneau informatii alarmante de la grãniceri si Securitate, inclusiv de la retelele românesti
care operau în Basarabia, despre miscãrile de trupe sovietice pe întreaga linie a granitei, de la siret
la Galati, iar DIA rãspundea cã sunt miscãri nesemnificative, iar Milea îi transmitea asta mai
departe lui Ceausescu. Acesta a rãmas în alertã, însã cel putin pînã la 21 decembrie 1989 nu a crezut posibilã o invazie sovieticã, nu din considerente militare, ci din convingerea lui cã „poporul român
se va ridica la unison”. Asta nu 1-a împiedicat sa foloseascã argumentul pericolului de invazie
pentru a-1 determina pe ministrul Vasile Milea sã actioneze împotriva revoltelor populare de la
Timisoara si Bucuresti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu