PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI

PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI I
CAPITOLUL I
Dreptul e în forţă. Libertatea e o idee. Liberalismul. Aurul. Credinţa. Autonomia. Despo­tismul capitalului. Duşmanul din lăuntru. Mulţi­mea. Anarhia. Politica şi Morala. Dreptul celui mai tare. Puterea jidovească francmasonică nu poate fi învinsă. Scopul scuză mijloacele. Mulţimea e oarbă. Alfabetul politic. Neînţelegerile dintre partide. Forma de guvernământ care vă conduce mai bine la ţelul vostru, e autocraţia. Băuturile. Clasicismul. Desfrânarea. Principiul şi regulile de guvernământ jidoveşti şi francmasonice. Teroarea. Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea. Principiul guvernământu­lui dinastic. Privilegiile nimicite ale aristocraţiei creştinilor. Noua aristocraţie. Calcul psihologic. Abstracţia libertăţii. Amovibilitatea reprezentanţi­lor poporului.
Să lăsăm la o parte vorbele goale; să cercetăm fiecare idee în sine, să luminăm situaţia prin comparaţii şi deducţii. Eu vă voi arăta deci sistemul nostru, din punctul vostru de vedere şi din acela al creştinilor.
Trebuie să avem în vedere, că oamenii care au instincte şi porniri rele, sunt mai numeroşi decât aceia care au instincte bune. De aceea, cele mai bune rezultate se ating guvernân­du-i pe oameni prin violenţă şi teroare, nu prin discuţii academice. Fiecare om e însetat de putere, fiecare ar voi să se facă dictator, dacă ar putea; în acelaşi timp sunt puţini cei care n-ar fi gata să jertfească bunurile tuturora, pentru a-şi atinge propriul lor bine.
Ce lucru a ţinut în frâu fiarele sălbatice care se numesc oameni? Ce i-a călăuzit până acum? La începutul orânduirii sociale ei s-au supus puterii oarbe a pumnului, apoi, mai târziu, s-au supus legii, care nu e decât aceeaşi putere, dar mascată. De aici ajungem la concluzia că, după legea naturii, dreptul e în forţă, în putere.
Libertatea politică e o idee, un gând, iar nu un fapt. Trebuie ştiut cum să se aplice această idee, când e nevoie să fie atrase masele populare, prin cursa unei idei, în jurul unui anumit partid, dacă acest partid are de gând să zdrobească pe cel care e la putere. Problema aceasta devine uşoară dacă potrivnicul îşi deţine puterea de la ideea de libertate – de la ceea ce se numeşte liberalism -şi dacă îşi jertfeşte ceva din putere pentru această idee. Şi atunci, iată în ce va consta izbânda teoriei noastre: frânele slobozite ale puterii sunt îndată luate în mână de către alţii, în puterea legii de viaţă (deoarece forţa oarbă a poporului nu poate rămânea o singură zi fără călăuză, iar noul guvern nu face altceva decât să ocupe locul celui vechi, slăbit de liberalism).
În zilele noastre puterea aurului a înlocuit-o pe aceea a guvernelor liberale. A fost o vreme când domnea credinţa. Ideea de libertate e irealizabilă, deoarece nimeni nu ştie să se folosească de ea într-o măsură dreaptă. E îndeajuns să fie lăsat poporul să se guverneze câtva timp singur, pentru ca această autonomie să se transforme îndată în destrăbă­lare. Iar din clipa aceea se nasc dezbinări care se transfor­mă foarte repede în lupte sociale, în care statele se mistuie şi unde mărimea lor se preface în cenuşă.
Fie că statul se istoveşte în propriile lui frământări, fie că certurile sale lăuntrice îl aduc în starea de a fi la bunul plac al duşmanilor din afară, din acel moment el poate fi socotit ca pierdut şi fără scăpare: el e în stăpânirea noas­tră. Despotismul (puterea) capitalului, care e în întregime în mâinile noastre, îi apare atunci acestui stat ca o luntre de scăpare, de care e silit, vrând-nevrând, să se agaţe, pentru a nu se îneca.
Pe aceia, pe care sufletul lor simţitor i-ar face să consi­dere de netrebnice aceste gânduri, i-aş întreba: dacă un stat are doi duşmani -şi dacă îi este îngăduit să întrebuin­ţeze împotriva unuia dintre ei, duşmanul din afară, toate mijloacele de luptă, ca de pildă: de a nu-i aduce la cunoştinţă planurile de atac şi de apărare, de a-l surprinde noaptea sau cu puteri mai mari, fără ca toate acestea să fie privite ca imorale – de ce, aceleaşi măsuri, întrebuinţate îm­potriva unui duşman şi mai rău, care ar dărâma ordinea socialăşi proprietatea, ar fi privite ca neîngăduite şi imorale?
O minte bine cumpănită poate oare nădăjdui să câr­muiască cu folos gloatele prin îndemnuri cuminţi sau prin convingere, atunci când calea e deschisă contrazicerii, fie ea chiar nesocotită, dar totuşi ademenitoare pentru poporul care înţelege totul numai uşurel, la suprafaţă? Oamenii, fie că fac parte din pătura de jos, fie că nu, sunt cârmuiţi numai de micile lor patimi, de credinţele deşarte, de obiceiurile, de tradiţiile şi teoriile lor sentimentale: sunt robi ai împărţirii în partide care se împotrivesc înţelegerii celei mai cuminţi. Orice hotărâre a mulţimii atârnă de o majoritate întâmplătoare, sau, cel puţin, superficială; fără a cunoaşte tainele politice, mulţimea ia hotărâri fără rost; un fel de anarhie sapă pe dedesubt guvernământul.
Politica n-are nici o legătură cu morala. Guvernul care se lasă condus de morală, nu e politic şi prin urmare pute­rea lui e şubredă. Acela care vrea să domnească, trebuie să se folosească de viclenie şi făţărnicie. Marile însuşiri ale poporului – sinceritatea şi cinstea – sunt defecte pentru politică, pentru că ele doboară regi şi tronuri mai uşor decât duşmanul cel mai puternic. Aceste însuşiri trebuie să le lăsăm regatelor creştine, noi nu trebuie în nici un caz să le luăm de călăuză.
Scopul nostru e să avem în mână puterea. Cuvântul „drept” e o idee abstractă pe care nimic n-o îndreptăţeşte. Acest cuvânt nu înseninează decât atâta: „Dă-mi ceea ce vreau, pentru ca să pot dovedi că sunt mai tare decât tine”. Unde începe şi unde se sfârşeşte dreptul?
Într-un stat unde puterea e rău organizată, unde legile de guvernare au devenit vagi şi uşor de ocolit, în urma drepturilor nenumărate întemeiate de liberalism, eu soco­tesc că e un nou drept al meu să mă arunc, pe baza legii celui mai tare, asupra tuturor orânduielilor şi a tuturor regulilor stabilite, şi să le răstorn; să pun mâna pe legi, să clădesc din nou toate aşezămintele şi să mă fac stăpânul celor ce mi-au predat mie drepturile pe care le dăduse forţa lor şi de care s-au lepădat de bună voie, din liberalism…
Din pricina slăbiciunii de astăzi a tuturor puterilor, stăpânirea noastră va fi mai trainică decât oricare alta, pentru că ea nu va putea fi înfrântă, până în clipa când se va fi înrădăcinat atât de bine, încât nici un şiretlic nu o va mai putea dărâma…
Din răul trecător pe care suntem siliţi să-l facem acum, se va naşte binele unui guvern neclintit, care va restabili mersul regulat al mecanismului existenţei naţionale, tulburat de liberalism. Rezultatul îndreptăţeşte mijloacele. Să ne îndreptăm luarea aminte, în planurile noastre, mai puţin asupra celor bune şi morale, decât asupra celor trebuincioase şi folositoare.
Avem înaintea noastră un plan, în care e trasă în mod strategic linia de care nu ne putem îndepărta, fără a primejdui opera mai multor veacuri.
Pentru a găsi mijloacele care duc la acest scop, trebuie săţinem seamă de laşitatea, de nemernicia, nestatornicia mulţimii, de neputinţa ei de a înţelege şi a cumpăni împre­jurările propriei sale vieţi şi ale bunăstării sale. Trebuie să înţelegem că puterea mulţimii e oarbă, nesăbuită, şi nu gândeşte, ci ascultă la dreapta şi la stânga. Un orb nu poate călăuzi pe un alt orb fără ca să-l ducă la prăpastie; tot astfel membrii mulţimii ieşiţi din popor, oricât li-ar fi spiritul de genial – nu pot pretinde să conducă poporul, fără a-l pierde în întregime, din pricină că nu înţeleg nimic din politică.
Numai un individ pregătit încă din copilărie pentru autocraţie, poate cunoaşte graiul politicii şi realitatea ei. Un popor lăsat pe seama lui proprie, adică pe seama celor ridicaţi din sânul său, se ruinează prin certurile partidelor aţâţate de setea de putere şi prin dezordinile care se nasc de aci. E oare cu putinţă ca gloatele populare să judece liniştit, fără duşmănii lăuntrice, să conducă afacerile ţării, care nu pot fi amestecate cu interesele personale? Se pot ele apăra împotriva duşmanilor din afară?
Nu, e cu neputinţă! Un plan împărţit în atâtea capete câte are mulţimea, îşi pierde unitatea; devine neînţeles şi fără putinţa de a fi înfăptuit.
Numai un autocrat (un singur stăpân atotputernic) poate alcătui planuri mari şi limpezi, poate aşeza la locul său fiecare lucru, în mecanismul maşinei guvernamentale. Să recunoaştem deci, că un guvern folositor ţării şi în stare să-şi atingă scopul propus, trebuie să fie strâns în mâinile unui singur individ responsabil. În despotismul absolut civilizaţia nu poate exista; ea nu e opera gloatelor, ci a conducătorului lor, oricare ar fi el. Mulţimea e un barbar, care îşi arată barbaria la orice prilej, îndată ce gloata apucă în mâini libertatea, ea o transformă foarte repede în anarhie, care e treapta cea mai înaltă a barbariei.
Închipuiţi-vă dobitoacele acelea îmbătate cu alcool, năucite de vin, cărora li s-ar da dreptul de a bea fără măsură, în acelaşi timp în care li s-ar da libertatea… Noi nu putem îngădui ca ai noştri să decadă până la o asemenea treaptă. Popoarele creştine sunt îndobitocite de băutură; tinereţea le e înjosită de studiile clasice şi de desfrânarea precoce la care i-au împins agenţii noştri – profesorii, oamenii de serviciu, guvernantele din casele bogate, apoi negustorii noştri şi femeile noastre din localurile de petrecere ale creştinilor. În rândurile acestor din urmă eu număr şi pe aşa zisele „femei din lumea bună”, care imită de bunăvoie luxul şi desfrânarea celor dintâi.
Cuvântul nostru de ordine e: puterea şi făţărnicia. Sin­gură puterea poate învinge în politică, mai ales când e ascunsă în talentele trebuincioase oamenilor de stat. Violenţa trebuie să fie un principiu, viclenia şi făţărnicia o regulă, pentru guvernele care nu vor să-şi predea coroana în mâinile agenţilor unei noi puteri. Acest rău e singurul mijloc de a ajunge la scop, la bine. De aceea, noi nu trebuie să ne oprim înaintea mituirii, înşelătoriei şi a trădării, ori de câte ori ne pot ele servi atingerea scopului nostru. În politică trebuie să te pricepi să iei proprietatea altuia fără a şovăi, dacă poţi obţine cu acest mijloc supunerea şi puterea.
Statul nostru, în această cucerire paşnică, are dreptul să înlocuiască grozăviile războiului prin condamnări la moarte mai puţin văzute şi mai folositoare, necesare pentru a întreţinea teroarea aceasta care face popoarele să asculte orbeşte. O neînduplecare dreaptă dar straşnică, e cel mai mare susţinător al puterii unui stat; prin urmare nu e numai în folosul nostru, dar e chiar de datoria noastră, să ne ţinem de acest program al violenţei şi făţărniciei. O asemenea doctrină bazată pe calcul, e tot atât de folositoa­re cât şi mijloacele pe care le întrebuinţează. Prin urmare, nu numai prin aceste mijloace, dar şi prin această doctrină a neînduplecării, vom învinge şi vom robi guvernului nostru suprem toate celelalte guverne. Va fi îndeajuns să se ştie că suntem neînduplecaţi, pentru ca orice nesupunere să înceteze. Noi, cei dintâi, şi încă din vechime, am aruncat poporului cuvintele: Libertate, Egalitate, Fraternitate, cuvinte repetate pe urmă de atâtea ori de către papagali inconştienţi, care, atraşi din toate părţile de această momeală, nu s-au folosit de ea decât pentru a nimici prosperitatea lumii şi adevărata libertate individuală, altădată atât de bine asigurată prin constrângerea mulţi­mii. Oameni care s-au crezut inteligenţi, nu au ştiut să descurce înţelesul ascuns al acestor cuvinte, nu au văzut că se contraziceau, nu au văzut că nu există egalitate în natură, că nu poate să existe libertate, că natura ea însăşi a creat inegalitatea spiritelor, a caracterelor şi a inteligen­ţelor, atât de mult supuse legilor ei; aceşti oameni nu au înţeles că mulţimea e o putere oarbă; că parveniţii pe care şi-i alege pentru a o guverna, nu sunt mai puţin orbi în politică decât ea însăşi; că iniţiatul, cel introdus în tainele politicii, fie el chiar un prost, poate guverna, în vreme ce mulţimea neiniţiaţilor, fie chiar plini de geniu, nu înţeleg nimic din politică. Toate aceste gânduri nu le-au venit în minte creştinilor; totuşi pe aceasta se întemeia principiul guvernământului dinastic; tatăl, Domnitorul, transmitea fiului său secretele politicii, necunoscute în afară de membrii familiei domnitoare, pentru ca nimeni să nu le poată trăda. Mai târziu, obiceiul transmiterii adevăratelor principii ale politicii, se pierdu. Izbânda operei noastre se mări prin aceasta.
Totuşi, în largul lumii, cuvintele Libertate, Egalitate, Frăţietate, adauseră la rândurile noastre, prin mijlocirea agenţilor noştri orbi, legiuni întregi de creştini care ne purtară cu însufleţire steagurile. Şi totuşi aceste cuvinte erau nişte viermi care rodeau bunăstarea tuturor nejidani­lor, spulberând pretutindeni pacea, liniştea, solidaritatea, săpând pe dedesubt toate aşezămintele statelor. Veţi vedea din cele ce urmează că aceasta ne-a folosit numai nouă; acest lucru ne dădu, între altele, putinţa de a obţine cheia cea mai importantă, sau mai bine zis de a desfiinţa privile­giile pe care era întemeiată aristocraţia creştinilor şi singu­rul mijloc de apărare ce-l au împotriva noastră popoarele şi naţiunile. Pe dărâmăturile aristocraţiei naturale şi ereditare, noi ne-am ridicat aristocraţia noastră, a inteligenţii şi a banului. Am luat drept bază a acestei noi aristocraţii, bogăţia, care depinde de noi, şi ştiinţa, care e îndrumată de înţelepţii noştri.
Izbânda noastră mai fu încă uşurată prin faptul că, în legăturile noastre cu oamenii de care aveam nevoie, am ştiut întotdeauna să atingem corzile cele mai simţitoare ale sufletului omenesc: socoteala13, lăcomia, neîndestularea lipsurilor materiale, fiecare dintre aceste slăbiciuni ome­neşti, luată aparte, fiind în stare să înăbuşe neatârnarea gândului, punând voinţa oamenilor în slujba celor ce le cumpără sufletul.
Ideea abstractă a libertăţii ne-a dat putinţa de a face mulţimea să înţeleagă, că un guvern nu e altceva decât un locţiitor al proprietarului ţării, adică al poporului, şi că poale fi schimbat aşa cum se schimbă mănuşile învechite.
Amovibilitatea reprezentanţilor poporului ni-i puse la dispoziţia noastră – ei depindeau de alegerea noastră.

CAPITOLUL II
Războaiele economice sunt izvorul atotputerniciei jidăneşti. Administraţia vizibilăşi „consilierii secreţi”. Succesul doctrinelor distruc­tive. Asimilaţia în politică. Însemnătatea presei. Preţul aurului şi valoarea victimelor jidăneşti.
E în interesul nostru ca războaiele să nu urmărească -întrucât se poate – câştiguri teritoriale. Războiul fiind astfel transpus pe terenul economic, naţiunile vor simţi puterea stăpânirii noastre şi această situaţie va pune pe cei doi vrăjmaşi la dispoziţia agenţilor noştri internaţionali, care au mii de ochi pe care nici o graniţă nu-i poate opri. Atunci drepturile noastre internaţionale vor covârşi drepturile naţionale, în adevăratul înţeles al cuvântului şi vor guverna popoarele tot astfel cum reglementează dreptul civil al statelor legăturile dintre supuşii lor.
Administratorii, aleşi din public de către noi, dintre creştinii cei mai slugarnici, nu vor fi oameni pregătiţi pentru administraţia ţării. În acest chip vor deveni uşor nişte păpuşi trase de aţă de către înţelepţii şi genialii noştri sfetnici de către specialiştii noştri, crescuţi încă din copilărie în vederea administrării afacerilor lumii întregi.
Voi ştiţi că specialiştii noştri şi-au câştigat cunoştinţele trebuincioase administrării, din planurile noastre politice, din experienţa istoriei, din studiul tuturor evenimentelor însemnate.
Creştinii nu se orientează după practica observaţiilor imparţiale culese din istorie, ci după o rutină teoretică, incapabilă de a ajunge la vreun rezultat real. De aceea noi n-avem să ne orientăm după ei; lasă-i să-şi mai petreacă încă câtva timp, să se mai hrănească cu nădejdi şi cu noi petreceri, sau cu amintirea plăcerilor trecute. Să-i lăsăm să creadă în însemnătatea pe care le-am inspirat-o, relativ la legile ştiinţei, la teorii. În vederea acestui scop propagăm în continuu, prin presa noastră, încrederea lor oarbă în aceste legi. Clasa inteligentă a creştinilor va fi mândră de cunoştinţele sale şi, fără a le examina în mod logic, ea va pune în aplicare toate învăţămintele ştiinţei, născocite de către agenţii noştri pentru a le călăuzi spiritele în direcţia care ne e trebuincioasă nouă.
Să nu credeţi că afirmaţiile acestea sunt fără bază seri­oasă; gândiţi-vă la succesul pe care l-am ştiut a-l făuri Darwinismului, Marxismului, Nietzscheismului. Însă nouă, înrâurirea stricăcioasă a acestor tendinţe, trebuie să ne fie cunoscută.
Trebuie săţinem socoteală de ideile, caracterele, ten­dinţele moderne ale popoarelor, pentru a nu face greşeli în politicăşi în administrarea afacerilor. Sistemul nostru, ale cărui părţi pot fi alcătuite în mod deosebit, după popoarele pe care le întâlnim în drumul nostru, nu poate reuşi dacă aplicaţia sa practică  nu e bazată pe confruntarea rezultate­lor trecutului cu prezentul.
Statele de astăzi au o mare putere creatoare: presa. Rolul presei e de a arăta nemulţumirile aşa zise intolera­bile, de a aduce la cunoştinţă plângerile poporului, de a crea nemulţumiţi şi de a le da un glas.
Presa întrupează libertatea cuvântului. Dar statele nu au ştiut întrebuinţa această putere şi ea a căzut în mâinile noastre. Prin ea am obţinut o mare trecere, cu toate că am stat în umbră, mulţumită ei am îngrămădit în mâinile noastre aurul, în ciuda valurilor de sânge şi de lacrimi în mijlocul cărora am fost siliţi să ni-l agonisim. Dar acestea le-am răscumpărat, jertfind pe mulţi dintre ai noştri.
Fiecare din jertfele noastre, preţuieşte cât mii de creştini înaintea lui Dumnezeu.
CAPITOLUL III
Şarpele simbolic şi înţelesul lui. Balanţa constituţională nu e stabilă. Teroarea din palate. Puterea şi ambiţia. Maşinile de vorbit parla­mentare. Pamfletele. Abuzurile puterii. Sclavia economică. „Dreptatea poporului”. Acaparatorii şi aristocraţia. Armata francmasonilor jidani. Degene­rescenţa creştinilor. Foamea şi dreptul capitalului. Venirea şi încoronarea „Stăpânitorului Lumii”. Obiectul fundamental al programului viitoarelor şcoli populare ale francmasonilor. Taina ştiinţei ordinii sociale. Criza economică generală. Punerea la adăpost a „alor noştri”. Despotismul francmaso­nilor e domnia raţiunii. Pierderea unui conducător. Francmasoneria şi „marea” Revoluţie franceză. Regele despot e din sângele Sionului. Cauzele atot­puterniciei francmasoneriei, însemnătatea agenţilor secreţi ai francmasoneriei. Libertatea.
Vă pot anunţa astăzi că suntem deja aproape de ţintă. Încă puţină cale, şi cercul Şarpelui simbolic (care repre­zintă poporul nostru) se va închide. Când cercul va fi închis, toate Statele Europei vor fi încleştate în el, ca în nişte cătuşe puternice.
Balanţa constituţională va fi în curând răsturnată, deoarece am falsificat-o aşa, ca să se aplece când într-o parte, când într-alta, până ce în sfârşit se va dărăpăna. Creştinii credeau că au făurit-o destul de puternicăşi aşteptau totdeauna ca cele două talere să se pună în echilibru. Dar, persoanele domnitoare sunt puse la adăpost de către reprezentanţii lor, care fac neghiobii, şi se lasă târâţi de către puterea lor fără control şi fără responsa­bilitate. Aceşti reprezentanţi îşi datorează puterea teroarei de care sunt stăpânite Palatele. Persoanele domnitoare ne mai având legătură cu poporul lor, nu se mai pot înţelege cu el şi nu se pot întări împotriva persoanelor lacome după putere. Puterea clarvăzătoare a persoanelor domnitoare şi puterea oarbă a poporului, fiind despărţite deolaltă de către noi, şi-au pierdut toată însemnătatea; separate, sunt tot atât de neputincioase ca orbul fără toiag.
Pentru a hotărî pe ambiţioşi să abuzeze de putere, noi am pus faţă-n faţă toate forţele, desfăşurându-le toate tendinţele liberale către independenţă. În acest scop am încurajat orice întreprindere, am înarmat toate partidele, am făcut din putere ţinta tuturor ambiţiilor. Am transfor­mat în arene statele unde se desfăşoară tulburările… încă puţină vreme şi dezordinile, falimentele, vor apărea pretutindeni.
Nesecaţii limbuţi au transformat şedinţele Parlamen­telor şi adunările administrative, în lupte oratorice. Ziarişti îndrăzneţi, pamfletari fără ruşine, atacă zilnic personalul administrativ. Abuzurile puterii vor prepara în sfârşit căderea tuturor aşezămintelor şi totul va fi răsturnat sub loviturile mulţimii înnebunite.
Popoarele sunt înlănţuite de munca grea cu mai multă tărie decât au fost înlănţuite de sclavie şi robie. Din sclavia antică ori din robia evului mediu mai puteai scăpa într-un fel sau altul. Puteai fi răscumpărat, în vreme ce astăzi nu poţi scăpa din mizerie. Drepturile pe care le-am înscris în constituţii, sunt o închipuire pentru mulţime şi neadevă­rate. Toate aceste aşa zise „drepturi ale poporului” nu pot exista decât în închipuire, ele nu pot fi înfăptuite niciodată. Pentru muncitorul proletar, încovoiat la munca lui grea, zdrobit de soartă, ce preţ are dreptul dat flecarilor de a flecari, dreptul dat ziariştilor de a scrie tot soiul de nerozii alături de lucruri serioase, din moment ce proletariatul nu trage alte foloase din constituţie decât nenorocitele fărâmi­turi pe care i le aruncăm de la masa noastră, în schimbul unui vot favorabil planurilor, complicilor şi agenţilor noştri? Drepturile republicane sunt o amară amăgire pentru bietul om: nevoia unei munci aproape zilnice, nu-i îngăduie să se folosească de ele; în schimb îi iau şi garanţia unui câştig statornic şi sigur, punându-l la bunul plac al grevelor patronilor sau camarazilor.
La îndrumarea noastră, poporul a nimicit aristocraţia (nobilimea) care-i era ocrotitoarea şi mama hrănitoare naturală, şi de a cărei înflorire atârna şi bunăstarea popo­rului. Acum când aristocraţia e zdrobită, poporul a căzut sub jugul hrăpăreţilor şi al speculanţilor îmbogăţiţi, care îl apasă într-un chip nemilos.
Noi vom apărea muncitorului ca eliberatorii de acest jug, când îi vom propune să intre în rândurile acestei armate de socialişti, de anarhişti, de comunişti, pe care, sub pretext de solidaritate, o susţinem totdeauna printre membrii francmasoneriei noastre sociale. Aristocraţia care se folosea, cu deplin drept, de munca lucrătorilor, avea interes ca muncitorii să fie sătui, sănătoşi şi puternici. Interesul nostru e, dimpotrivă, ca toţi creştinii să degene­reze. Puterea noastră izvorăşte din foamea cronică, din slăbiciunea muncitorului, deoarece toate acestea îl robesc voinţei noastre şi îl fac să-şi piardăşi puterea şi hotărârea de a se împotrivi acestei voinţe. Foamea dă capitalului mai multe drepturi asupra muncitorului, decât căpătase aristocraţia de la puterea regilor şi a legilor.
Prin mizerie şi prin ura pizmuitoare pe care o produce ea, noi îndrumăm mulţimile, ne folosim de mâinile lor pentru a zdrobi pe cei ce se împotrivesc planurilor noastre.
Atunci, când va veni vremea, ca regele nostru universal să fie încoronat, tot aceste mâini vor mătura din cale tot ceea ce i-ai putea alcătui o piedică.
Creştinii au pierdut obişnuinţa de a gândi fără ajutorul sfaturilor noastre ştiinţifice, iată de ce nu văd ei trebuinţa grabnică de a face ceea ce vom face noi atunci când ne va fi sosit domnia, şi anume de a propovădui în şcolile primare singura ştiinţă adevărată, care e cea dintâi dintre toate ştiinţele ordinii sociale, ale vieţii omeneşti şi ale existenţii sociale, ştiinţa care arată diviziunea (împărţirea) muncii şi prin urmare împărţirea oamenilor în clase şi stări deosebite.
Trebuie ca fiecare săştie, că nu poate exista egalitate, în urma deosebitelor feluri de muncă cărora sunt supuşi oamenii; că toţi nu pot fi deopotrivă de răspunzători înaintea legii; că, de pildă, răspunderea nu e aceeaşi pentru acela care, prin faptele sale, necinsteşte o întreagă clasă, şi pentru acela care nu aduce atingere decât cinstei lui proprii. Adevărata ştiinţă a ordinii sociale, în taina căreia nu lăsăm să pătrundă creştinii, ar arăta tuturor că locul şi munca fiecăruia trebuie să fie deosebite, pentru a nu fi un izvor de încurcături în urma lipsei de potrivire dintre educaţie şi muncă. Învăţând aceastăştiinţă (şi încă din şcolile primare) popoarele se vor supune de bună voie puterilor şi ordinii sociale stabilite de către ei în stat. Dimpotrivă însă, în starea de azi a ştiinţei, aşa cum am făurit-o noi, poporul, încrezându-se orbeşte în cuvântul tipărit, nutreşte, în urma neadevărurilor cu care îi nutrim prostia lui, o ură împotriva tuturor poziţiilor pe care le crede a fi deasupra lui, deoarece nu înţelege însemnătatea fiecărei poziţii.
Această duşmănie va creşte încă în urma crizei econo­mice, care se va sfârşi prin încetarea operaţiunilor de Bursă şi a mersului industriei.
Când vom fi dat naştere (cu ajutorul tuturor mijloace­lor ascunse de care dispunem prin aurul care e în întregime în mâinile noastre) unei crize economice generale, atunci vom arunca în stradă gloatele întregi de muncitori, în aceeaşi zi, în toate ţările Europei.
Aceste gloate vor vărsa cu sete sângele acelora pe care, în simplicitatea neştiinţei lor, îi pizmuiesc încă din copilărie, şi ale căror bunuri le vor putea atunci jefui.
Ele însă nu se vor atinge de ai noştri deoarece momen­tul atacului ne va fi cunoscut dinainte şi vom fi luat măsuri pentru a ne pune la adăpost.
Am spus că progresul ar supune pe toţi creştinii domni­ei raţiunii. Astfel va fi despotismul nostru: va şti să liniş­tească toate frământările prin măsuri straşnice şi drepte, va şti să gonească liberalismul din toate aşezămintele.
Când poporul a văzut că i se făceau, în numele libertă­ţii, atâtea concesii şi îndatoriri, îşi închipui că el e stăpânul şi se aruncă asupra puterii, dar, bine înţeles, se izbi de o mulţime de piedici; atunci nu se gândi să se întoarcă de unde a plecat, ci se puse să-şi caute un nou conducător şi astfel îşi depuse toate puterile la picioarele noastre. Aduceţi-vă aminte de Revoluţia franceză, căreia i-am dat numele de „mare”; tainele pregătirii ei ne sunt bine cunoscute, deoarece ea fu în întregime făcută de noi.
De atunci noi ducem poporul de la o dezamăgire la alta, cu scopul ca să se lipsească chiar şi de noi, în folosul rege­lui-despot din sângele Sionului, pe care-l pregătim lumii.
Astăzi suntem atotputernici ca putere internaţională, căci când suntem atacaţi într-un stat, suntem apăraţi de celelalte. Laşitatea nesfârşită a popoarelor creştine, care se târăsc înaintea puterii; care sunt nemiloase faţă de mici slăbiciuni şi greşeli, dar iertătoare faţă de nelegiuirile cele mari, care nu vor să recunoască contrazicerea din ideea libertăţii, care sunt răbdătoare până la jertfă înaintea puterii brutale a unui despotism îndrăzneţ – iată ce ne înlesneşte neatârnarea noastră. Aceste popoare creştine suferăşi rabdă de la prim-miniştrii lor nedreptăţi, pentru care ar fi tăiat capetele la douăzeci de regi.
Cum se poate explica un asemenea fenomen, o aseme­nea inconsecvenţă a maselor populare, în faţa unor stări de lucruri care par a fi de aceeaşi natură?
Fenomenul acesta se explică prin faptul că aceşti dicta-tori – primii-miniştri -lasă să se spună la urechea poporu­lui, prin agenţii lor, că dacă pricinuiesc ei neajunsuri statelor, aceasta o fac numai cu scopul final de a înfăptui fericirea popoarelor, înfrăţirea lor internaţională, solidari­tatea, drepturile egale pentru toţi. Bineînţeles, nu li se spune că această înfrăţire nu trebuie să se facă decât sub stăpânirea noastră.
Şi iată cum poporul osândeşte pe cei drepţi şi iartă pe cei vinovaţi, încrezându-se din ce în ce mai mult că poate face tot ceea ce-i place. În asemenea împrejurări poporul nimiceşte orice orânduire liniştităşi dă naştere la neorân­duieli la fiecare pas.
Cuvântul „libertate” împinge la luptă societăţile ome­neşti împotriva oricărei puteri, fie ea chiar a lui Dumnezeu şi a firii. Iată pentru ce la ridicarea noastră la domnie, va trebui să scoatem acest cuvânt din vocabularul omenesc, ca fiind principiul brutalităţii, care schimbă gloatele în fiare sălbatice. E adevărat că aceste fiare adorm totdeauna după ce s-au adăpat cu sânge, şi că atunci e uşor să le prinzi în lanţuri. Dar dacă nu li se dă sânge, atunci nu dorm, ci luptă.
CAPITOLUL IV
Deosebitele stadii ale unei republici. Francmasoneria exterioară. Libertatea şi credinţa. Concurenţa internaţională a comerţului şi a indus­triei. însemnătatea speculaţiei. Setea după aur.
Fiecare Republică trece prin deosebite trepte de dezvoltare, prin deosebite stadii.
Primul cuprinde cele dintâi zile de nebunie ale unui orb care se aruncă în dreapta şi în stânga.
Al doilea e acela al demagogiei, din care se naşte anar­hia; apoi vine în mod inevitabil despotismul; nu un despotism legal şi pe faţă -şi prin urmare răspunzător – ci un despotism nevăzut şi necunoscut, dar totuşi foarte simţit: despotismul desfăşurat de o organizaţie secretă care lucrează cu scrupule cu atât mai puţine, cu cât operează sub scutul mai multor agenţi, a căror înlăturare nu numai că nu-i face nici un rău acestei organizaţii, dar o ajută chiar, scutind-o de a cheltui mijloacele sale cu răsplătirea unor servicii prea îndelungate.
Cine ar putea răsturna o putere nevăzută? Căci puterea noastră e una de felul acesta. Francmasoneria exterioară, de la suprafaţă, nu serveşte decât pentru acoperirea planu­rilor noastre; planul acţiunii acestei puteri, ba chiar şi locul organizaţiilor sale, vor rămâne totdeauna necunoscute poporului.
Libertatea în sine ar putea fi nevătămătoare şi ar putea exista într-un stat, fără a aduce vreun rău bunăstării popoa­relor, dacă ea s-ar sprijini pe legile credinţei în Dumnezeu şi ale frăţiei omeneşti, străină de acea egalitate care e dezminţită chiar de legile firii, care au statornicit înfrâna­rea şi supunerea. Având o asemenea credinţă, poporul s-ar lăsa guvernat de către autoritatea parohiilor şi ar merge înainte, umil şi paşnic, sub conducerea păstorului său sufletesc, împăcat cu împărţirea, făcută de Dumnezeu, a bunurilor acestei lumi. Iată de ce trebuie să dărâmăm credinţa, şi să smulgem din sufletul creştinilor însuşi gândul Dumnezeirii şi al sufletului, pentru a le înlocui cu socoteli şi lipsuri materiale.
Pentru ca cele mai alese suflete ale creştinilor să nu aibă timp să cugete şi să observe, trebuie să-i abatem de la aceste preocupări, împingându-i către grijile industriei şi ale comerţului. În acest chip toate naţiunile îşi vor căuta câştigurile lor şi luptând fiecare pentru propriile foloase, nu vor băga în seamă pe duşmanul lor comun. Însă, pentru ca libertatea să poată astfel dezbina şi nimici în întregime societatea creştinilor, trebuie să facem din speculaţie baza industriei; astfel nici una din bogăţiile pe care industria le va scoate din pământ, nu va rămânea în mâinile industria­şilor, ci toate se vor spulbera în speculaţie, adică vor cădea în pungile noastre.
Lupta înfierbântată pentru mărire şi loviturile vieţii economice vor crea şi au creat deja societăţi dezamăgite, reci şi fără suflet. Aceste societăţi vor avea o deosebită groază de politica superioarăşi de religie. Singura lor călăuză va fi calculul, adică aurul, pentru care vor avea un adevărat cult din pricina bunurilor materiale pe care le poate procura. Atunci clasele de jos ale popoarelor ne vor urma în lupta noastră împotriva clasei inteligente a creşti­nilor de la putere, care sunt potrivnicii noştri, şi o vor face aceasta nu de dragul binelui şi nici chiar pentru a pune mâ­na pe bogăţii, ci numai din ura ce o poartă celor sus-puşi.
CAPITOLUL V
Crearea unei puternice centralizări a guvernământului. Mijloacele Francmasoneriei pen­tru a pune mâna pe putere. De ce nu se pot înţelege statele. „Preselecţia” jidanilor. Aurul e motorul mecanismelor în state. Monopolurile în negoţşi industrie. Însemnătatea criticii. Instituţiile „aşa cum par a fi”. Oboselile pricinuite de cuvântări. Cum se câştigă opinia publică? Însemnătatea iniţiativei private. Guvernământul Suprem.
Ce formă de administraţie se poate da unor state în care stricăciunea şi corupţia a străbătut pretutindeni, unde nu poţi ajunge la bogăţie decât printr-un fel de surprinderi meşteşugite foarte asemănătoare cu înşelătoria de la jocurile de noroc; unde domneşte neînfrânarea moravu­rilor; unde moralitatea şi cinstea nu se susţine decât cu pedepse şi legi aspre, iar nu pentru că ar fi primite de bună voie; unde simţămintele de patrie şi de religie sunt înăbuşite de credinţe cosmopolite? Ce altă formă de guvernământ să se dea acestor societăţi, decât forma despotică pe care o voi descrie mai departe? Noi vom călăuzi în mod mecanic toate acţiunile vieţii politice a supuşilor noştri prin legi noi. Aceste legi vor lua înapoi una câte una toate avantajele şi prea marile libertăţi care au fost împărţite de către creştini, iar domnia noastră va pune temeliile unui despotism atât de măreţ, încât va fi în stare, oricând şi oriunde, să impună tăcerea creştinilor care vor voi să ni se împotriveascăşi care vor fi nemulţumiţi.
Ni se va spune că despotismul despre care vorbesc nu ţine seamă de progresele moderne. Voi dovedi contrariul.
Atunci când popoarele considerau persoanele domni­toare ca o întruchipare a Voinţei Dumnezeieşti, ele se supuneau fără murmur absolutismului regilor, dar din ziua în care le-am picurat în suflet gândul propriilor lor drepturi, au considerat persoanele domnitoare ca pe nişte simpli muri­tori de rând. Ungerea Sfântă n-a mai împodobit capetele regilor, deoarece i-am luat poporului credinţa în Dumne­zeu; autoritatea a fost târâtă în stradă, adică într-un loc de proprietate publică, iar noi am pus îndată mâna pe ea.
Mai mult încă, arta de a guverna masele şi pe indivizi cu ajutorul unei teorii şi a unor jocuri de cuvinte meşteşu­git alcătuite, prin regulamentari ale vieţii sociale şi prin tot felul de alte mijloace dibace – pe care creştinii nu le înţeleg deloc – face şi ea parte din geniul nostru administrativ, crescut în spiritul de analiză, de observaţie şi de o aşa fineţe de concepţii, cum până acum nimeni n-a mai avut şi nu ni se poate asemăna, tot după cum nu ni se poate compara nimeni în alcătuirea planurilor de acţiune politică şi de solidaritate. Numai iezuiţii ar putea să stea alături de noi în această privinţă, dar am reuşit să-i discredităm în faţa mulţimii stupide, din pricină că ei formau o organiza­ţie vizibilă, neascunsă, în timp ce noi rămâneam în umbră cu organizaţia noastră secretă. De altfel, ce-i pasă lumii ce stăpân are? Ce însemnătate are că acesta ar fi şeful catolicismului sau despotul nostru din sângele Sionului? Însă pentru noi, care suntem poporul ales, lucrul acesta are o deosebită însemnătate.
O întovărăşire între toţi creştinii din lume ne-ar putea subjuga pentru câtva timp, dar suntem scutiţi de această primejdie prin rădăcinile adânci de neînţelegere pe care nu le mai poate nimeni smulge din inima lor.
Noi am pus faţă în faţă calculele individuale şi naţiona­le ale creştinilor, urile religioase şi etnice pe care le-am ţinut aprinse de douăzeci de veacuri. De aceea nici un guvern nu va găsi ajutor nicăiri: fiecare va socoti că o înţelegere împotriva noastră e dăunătoare propriilor sale interese. Noi suntem atotputernici, de noi trebuie să se ţină socoteală. Puterile nu pot încheia nici cea mai neînsemnată înţelegere fără ca noi să nu luăm îndată parte la ea.
Per me reges regnanl -„prin mine domnesc regii”. Profeţii noştri au spus că noi suntem aleşi de însuşi Dumnezeu pentru a stăpâni întregul Pământ. Dumnezeu ne-a dat geniul, minţile mari, pentru ca să putem duce la bun sfârşit această sarcină. Dacă s-ar găsi vreun geniu în tabăra duşmană ar putea lupta împotriva noastră, dar totuşi acest nou ostaş nu preţuieşte mai mult decât unul vechi; dar cu toate acestea vom lua lupta cu el, şi lupta va fi cruntă, aşa cum omenirea n-a mai văzut până acum. Dar altfel de oameni vor veni prea târziu. Toate rotiţele meca­nismului guvernamental depind de un motor care e în mâinile noastre şi acest motor e aurul. Ştiinţa economiei politice, întemeiată de către înţelepţii noştri, ne dovedeşte de multă vreme puterea regească a aurului.
Capitalul, pentru a avea mâinile libere, trebuie să obţi­nă monopolul industriei şi al negoţului; o mână nevăzută e pe cale de a înfăptui aceasta în toate părţile lumii. Această libertate va da puterea politică industriaşilor. Poporul le va fi supus. Trebuie mai degrabă să dezarmăm astăzi popoare­le decât să le împingem la război, să le deşteptăm patimile fierbinţi în folosul nostru decât să-i liniştim şi mai degrabă să punem stăpânire pe ideile lor şi să le tălmăcim, decât să ne prefacem că nu le luăm în seamă.
Ţinta de căpetenie a guvernământului nostru e să slăbim spiritul public al creştinilor prin critică; să-i facem să-şi piardă obişnuinţa de a cugeta, deoarece gândirea dă naşte­re împotrivirii; să obosim puterile gândului în hărţuieli oratorice.
În toate vremurile, popoarele, ca şi orice om, au luat cuvintele drept fapte, deoarece ele se mulţumesc cu aparenţa lucrurilor şi îşi dau foarte rar silinţa de a cerceta dacă promisiunile în legătură cu viaţa socială au fost îndeplinite. Iată de ce aşezămintele noastre vor avea o frumoasă înfăţişare la suprafaţă, care va dovedi poporului îndeajuns binefacerile lor în ceea ce priveşte progresul.
Noi vom împrumuta haina tuturor partidelor, a tuturor tendinţelor, şi vom îmbrăca cu ele pe oratorii noştri, care vor vorbi atât de mult, încât toată lumea va fi obosită de a-i mai auzi.
Pentru a câştiga opinia publică, trebuie să o buimăcim, răspândind din diferite părţi şi vreme îndelungată atâtea păreri care se bat cap în cap, încât creştinii vor sfârşi prin a se pierde în labirintul acesta şi prin a înţelege că e cu mult mai bine să n-ai nici o părere în politică. Vor recunoaşte că acestea sunt chestiuni care nu privesc societatea, şi că ele nu sunt menite a fi cunoscute decât de acela care o conduce. Acesta e întâiul secret.
Al doilea secret, necesar pentru a guverna cu succes, constă în a înmulţi în aşa măsură greşelile poporului, apoi obiceiurile, patimile şi regulile vieţii în comun, încât nimeni să nu mai fie în stare să descurce acest haos şi oamenii să ajungă să nu se mai înţeleagă unii pe alţii. Această tactică va mai avea ca urmare de a semăna neînţelegerea în toate partidele, de a risipi toate forţele colective care nu vor încă să ni se supună; ea va descuraja orice iniţiativă personală oricât de genialăşi va fi mai puternică decât milioanele de oameni printre care a împrăştiat neînţelegerea. Trebuie să îndrumăm educaţia societăţilor creştine în aşa fel încât mâinile lor să cadă în jos ostenite, într-o neputinţă deznă­dăjduită, în faţa oricărui lucru care va cere iniţiativăşi voinţă.
Sforţările, eforturile care sub regimul libertăţii se desfăşoară nestânjenite şi neîngrădite sunt neputincioase în acest caz, deoarece se izbesc de eforturile libere şi contrarii ale altora. De aici se nasc apoi dureroase conflicte morale, dezamăgiri şi înfrângeri. Noi îi vom obosi atât de mult pe creştini de această libertate, încât îi vom sili să ne ofere o stăpânire internaţională, a cărei natură va fi aşa, încât va putea îngloba fără a le distruge forţele tuturor statelor lumii, pentru a forma Guvernământul Suprem.
În locul guvernelor de astăzi noi vom pune câte o spe­rietoare care se va chema Administraţia Guvernământului Suprem. Mâinile sale vor fi întinse în toate părţile ca nişte cleşti, iar organizaţia sa va fi atât de uriaşă, încât nici un popor nu se va putea feri de a i se supune.
CAPITOLUL VI
Monopolurile; bogăţiile creştinilor depind de aceste monopoluri. Aristocraţia dezmoş­tenită de averile fondare. Negoţul, industria şi speculaţia. Luxul. Sporirea salariilor şi scumpirea obiectelor de primă necesitate. Anarhia şi beţia. Înţelesul secret al propagandei teoriilor economice.
În curând vom întemeia uriaşe monopoluri, izvoare de bogăţii colosale şi de care vor depinde chiar şi marile averi ale creştinilor într-aşa măsură, încât vor fi înghiţite de ele, cum se întâmplă cu creditul statelor a doua zi după o prăbuşire politică… Domnii economişti care sunt de faţă vor şti a preţui însemnătatea acestei combinaţii!…
Trebuie să mărim prin toate mijloacele cu putinţă în­semnătatea guvernământului nostru suprem, înfăţişându-l ca pe ocrotitorul şi răsplătitorul tuturor celor ce i se supun de bună voie. Nobilimea creştinilor, în ceea ce priveşte puterea ei politică, a pierit, nu mai avem să ne temem de ea; dar ca proprietară de bunuri teritoriale, ea ne poate dăuna în măsura în care izvoarele ei de câştig pot fi în neatârnare de noi. Trebuie deci, cu orice preţ, să-i luăm din stăpânire pământurile. Cel mai bun mijloc pentru acest scop e de a mări impozitele pe proprietatea funciară, pentru a îndatora pământul. Aceste măsuri vor ţine proprietatea funciară într-o stare de supunere desăvârşită.
Aristocraţii creştinilor, din tată în fiu, neştiind să se mulţumească cu puţin, vor fi uşor ruinaţi.
În acelaşi timp trebuie să ocrotim negoţul şi industria cu multă putere -şi mai ales speculaţia – al cărei rol serveş­te de contragreutate industriei; fără speculaţie industria ar înmulţi capitalurile particulare, ar îmbunătăţi agricultura, eliberând pământurile de datoriile create prin împrumu­turile băncilor funciare.
Trebuie ca industria să răpească pământului roadele muncii sale ca şi ale capitalului şi, prin speculaţie, să ne dea nouă banii lumii întregi. Fiind astfel aruncaţi în rându­rile proletarilor, toţi creştinii se vor pleca înaintea noastră pentru a obţine cel puţin dreptul de a trăi.
Pentru a nimici industria creştinilor, vom mări specu­laţia, gustul luxului, al acestui lux care înghite totul. Vom face să se mărească salariile, care totuşi nu vor aduce nici un folos muncitorilor, deoarece vom da naştere în acelaşi timp unei scumpiri a obiectelor de primă necesitate, datorită (vom zice noi) decadenţei agriculturii şi a crescă­toriilor de vite; mai mult chiar, vom submina de-a dreptul şi adânc izvoarele producţiei, obişnuindu-i pe muncitori cu anarhia şi cu băuturile spirtoase, în vreme ce vom lua toate măsurile cu putinţă pentru a îndepărta de pe pământurile lor pe creştinii inteligenţi.
Pentru ca situaţia să nu fie văzută prea din vreme sub adevărata ei lumină, vom acoperi adevăratele noastre intenţii sub masca pretinsei dorinţe de a răspândi marile principii economice pe care le învăţăm astăzi lumii.
CAPITOLUL VII
Pentru ce trebuiesc mărite înarmă­rile? Fierberi, neînţelegeri şi ură în toată lumea. Înfrânarea opoziţiei creştinilor, prin războiul univer­sal. Secretul e cheia izbânzii în politică. Presa şi opinia publică. Tunurile americane, japoneze şi chinezeşti.
Înmulţirea înarmărilor şi a personalului poliţienesc e o întregire necesară a planului ce l-am expus. În toate statele trebuie ca, în afară de noi, să nu se găsească decât mase de proletari, câţiva milionari devotaţi nouă, poliţişti şi soldaţi.
În Europa întreagă, ca şi în celelalte continente, trebuie să întreţinem fierberea, neînţelegerea şi ura. Câştigul ne e îndoit. Pe de o parte, prin aceasta ţinem în respect toate ţările, care vor şti că noi putem, după bunul nostru plac, să provocăm dezordinea sau să restabilim ordinea: toate aceste ţări se vor obişnui astfel să ne considere ca o sarcină trebuincioasă. Pe de altă parte, uneltirile noastre ascunse vor încurca toate corzile pe care le vom fi întins în cabine­tele de stat, şi aceasta cu ajutorul politicii, a contractelor economice şi a îndatoririlor financiare. Pentru a ne atinge scopul, va trebui să dăm dovadă de o mare viclenie în cursul tratativelor şi a negocierilor; dar în ceea ce se cheamă „limba (atitudinea) oficială” – noi vom urmări o tactică opusăşi vom părea a fi cinstiţi şi împăciuitori. În acest fel, popoarele şi guvernele creştinilor, pe care le-am obişnuit să nu privească decât acea faţă a lucrurilor pe care li-o arătăm noi, ne vor lua încă odată drept binefăcătorii şi mântuitorii neamului omenesc. La orice împotrivire, va trebui să fim în stare să facem pe vecini să declare război ţării care ar îndrăzni să ne stea în cale; iar dacăşi aceşti vecini s-ar gândi să se întovărăşească împotriva noastră, va trebui să-i înfrângem pe toţi printr-un război universal, al lumii întregi.
Cea mai sigură cale spre izbândă în politică, e secretul, tăinuirea întreprinderilor: cuvântul diplomatului nu trebuie să se potrivească cu fapta lui.
Va trebui să silim guvernele creştine să lucreze după planul nostru larg alcătuit, şi care e deja aproape de ţel. La aceasta ne va ajuta opinia publică, această opinie publică pe care „marea putere”, presa, a pus-o deja pe ascuns în mâinile noastre, într-adevăr, afară de puţine excepţii de care e inutil săţinem seamă, presa e astăzi întreagă în stăpânirea noastră. Într-un cuvânt, pentru a rezuma siste­mul nostru de constrângere a guvernelor creştine ale Europei, îi vom dovedi unuia dintre ele puterea noastră prin atentate, adică prin teroare; iar tuturora, dacă toate s-ar revolta împotriva noastră, le vom răspunde prin glasul tunurilor americane, chinezeşti ori japoneze.
CAPITOLUL VIII
Întrebuinţarea echivocă a Dreptului juridic. Colaboratorii regimului francmason. Şcoli particulare, educaţie superioară de asemenea particu­lară. Economişti şi milionari. Cui trebuiesc încredin­ţate posturile cu răspundere din guvern.
Trebuie să ne însuşim toate armele pe care le-ar putea întrebuinţa duşmanii împotriva noastră. Va trebui să găsim în subtilităţile şi fineţele limbii juridice o îndreptăţire pentru cazul când vom fi siliţi să dăm pedepse care ar putea părea prea îndrăzneţe şi nedrepte, deoarece e nevoie ca acestea să fie exprimate în termeni care să aibă aerul că sunt nişte maxime morale foarte înalte, având totodatăşi o înfăţişare legală. Stăpânirea noastră trebuie să se încon­joare de toate puterile civilizaţiei, în mijlocul cărora va trebui să lucreze. Va aduna în jurul său publicişti, juriscon­sulţi experimentaţi, administratori, diplomaţi, în sfârşit oameni pregătiţi printr-o educaţie superioară specială în şcoli speciale. Aceşti oameni vor cunoaşte toate tainele vie­ţii sociale, vor cunoaşte toate felurile de a vorbi întrebuin­ţând litere şi cuvinte politice, vor avea cunoştinţă despre toate dedesubturile firii omeneşti, despre toate corzile simţitoare, pe care vor trebui săştie cânta. Asemenea corzi sunt de pildă înfăţişarea spiritului creştinilor, tendinţele lor, lipsurile, viciile şi calităţile, apoi particularităţile lor de clasăşi de condiţii. E de la sine înţeles că aceşti sprijinitori geniali ai guvernământului nostru nu vor fi aleşi dintre creştini, care sunt obişnuiţi să-şi facă munca administrati­vă fără a se îngriji de utilitatea ei. Administratorii creştini­lor semnează hârtiile fără a le citi; ei servesc din interes ori din ambiţie.
Vom încunjura guvernul nostru cu o întreagă lume de economişti. Iată de ce trebuie jidanii să înveţe în primul rând ştiinţele economice. Vom fi încunjuraţi de o ceată întreagă de bancheri, de industriaşi, de capitalişti şi mai ales de milionari, deoarece în fond totul va fi hotărât cu ajutorul cifrelor.
Pentru câtva timp, până ce va sosi momentul când nu va fi primejdios să încredinţăm posturile de răspundere ale statelor fraţilor noştri jidani, – le vom încredinţa unor indi­vizi al căror trecut şi caracter vor fi de asemenea natură încât să existe o prăpastie între ei şi popor, unor astfel de oameni cărora în caz de abatere de la ordinele noastre să nu le rămână altceva de aşteptat decât condamnarea ori surghiunul – pentru ca să fie siliţi să ne apere interesele până la ultima lor suflare.
CAPITOLUL IX
Aplicarea principiilor francmasonice la refacerea educaţiei popoarelor. Cuvântul de ordine francmason. Însemnătatea antisemitismului. Dictatura francmasoneriei. Cei care servesc franc­masoneria. Puterea „inteligentă” şi puterea „oarbă” a regatelor creştine. Comunitatea de vederi dintre putere şi popor. Arbitrariul liberal. Stăpânirea învăţământului şi a educaţiei. Interpretarea legilor. „Metropolitanele”.
Aplicând principiile noastre, fiţi cu luare aminte la caracterul poporului în mijlocul căruia vă veţi găsi şi veţi lucra; o aplicare generală, uniformă, a acestor principii, înainte de a fi refăcut educaţia poporului, nu poate avea succes. Dar, punându-le în practică, n-o să treacă zece ani fără ca să se fi schimbat chiar şi caracterul cel mai îndărăt­nic şi fără ca să avem cu un popor mai mult supus nouă.
Când va veni stăpânirea noastră, vom înlocui liberalul nostru cuvânt de ordine – „Libertate, Egalitate, Frăţietate” – nu cu un alt cuvânt de ordine, ci cu aceleaşi cuvinte reduse la rangul lor de idei; vom zice: „dreptul la libertate, datoria egalităţii, idealul frăţietăţi”… Vom apuca taurul de coarne… De fapt, am distrus deja toate guvernele afară de al nostru, deşi de drept există încă multe. Dacă astăzi câteva state îşi ridică cuvântul împotriva noastră, aceasta o fac numai de formă, la dorinţa şi ordinul nostru, deoarece ne e folositor antisemitismul lor pentru a guverna pe fraţii noştri mai mici. N-o să vă explic aceasta mai clar, deoarece acest lucru a fost deja dezbătut în numeroase rânduri în consfătuirile noastre.
În realitate nu mai avem nici o piedecă înaintea noastră.
Guvernământul nostru Suprem constă în condiţii extra­legale, care de obicei sunt cuprinse în cuvântul puternic şi energic: dictatură. Pot spune cu deplină conştiinţă că astăzi noi suntem legislatori; noi dăm hotărâri judecătoreşti, noi osândim la moarte şi noi graţiem; suntem comandanţii tuturor trupelor noastre, încălecaţi pe calul generalului şef. Vom guverna cu o mână oţelită, deoarece ţinem în mâini rămăşiţele unui partid altădată puternic, astăzi subjugat nouă. Ţinem în mâini pofte nemăsurate, lăcomii arzătoare, răzbunări nemiloase, uri neîmblânzite.
De la noi porneşte teroarea care a cotropit totul. Avem în slujba noastră oameni de toate părerile, de toate doctrinele: restauratori de monarhii, demagogi, socialişti, comunişti şi tot felul de utopişti; am înhămat toată lumea la lucru: fiecare sapă la locul lui ultimele rămăşiţe ale puterii, se sileşte să dărâme tot ce mai stă în picioare. Toate statele suferă în urma acestor uneltiri, cer liniştea, sunt gata să jertfească totul pentru pace; dar noi nu le vom da pacea atâta timp cât nu vor recunoaşte pe faţă şi cu umilinţă Guvernământul nostru Suprem.
Poporul a început deja să strige că trebuie să se rezolve chestiunea socială cu ajutorul unei înţelegeri internaţio­nale. Împărţirea poporului în partide i-a pus pe toţi la dispoziţia noastră, deoarece, pentru a susţine o luptă pentru putere, trebuiesc bani, iar banii sunt toţi ai noştri.
Ne-am putea teme de înţelegerea dintre puterea înţe­leaptă a persoanelor domnitoare şi puterea oarbă a popo­rului, dar am luat toate măsurile cu putinţă împotriva unei asemenea eventualităţi: între aceste două puteri am ridicat un zid, adică o teroare reciprocă. În acest chip puterea oarbă a poporului rămâne sprijinul nostru iar noi îi vom fi singurii călăuzitori; vom şti s-o îndreptăm cu precizie spre ţelul nostru.
Pentru ca mâna orbului să nu se poată lepăda de con­ducerea noastră, trebuie ca din când în când să intrăm în legătură directă cu el, dacă nu personal, cel puţin prin fraţii noştri cei mai credincioşi. Când vom fi putere recu­noscută, vom vorbi noi în persoană cu poporul, pe pieţile publice şi-i vom da învăţături despre afacerile politice în înţelesul care ne va fi folositor nouă.
Cum ar putea ei verifica ceea ce îi vom învăţa noi în şcolile de la sate? Iar ceea ce va spune trimisul guvernului sau persoana domnitoare ea însăşi, nu va întârzia să fie cunoscut îndată de statul întreg, deoarece se va răspândi repede prin gura poporului. Pentru a nu nimici înainte de vreme aşezămintele creştinilor, noi ne-am atins de ele cu o mână prevăzătoare, am luat în mâini resorturile mecanis­melor lor. Aceste resorturi erau aşezate într-o ordine neclintită, dreaptă; noi am înlocuit-o cu o dezordine arbitrară. Ne-am atins de jurisdicţie, de alegeri, de presă, de libertatea individuală şi mai ales de învăţământ şi educaţie, care sunt reazămul vieţii libere.
Am înşelat, am năucit şi am corupt tineretul creştin printr-o educaţie bazată pe învăţăminte şi teorii pe care noi le ştim că sunt false, şi care sunt răspândite de către noi.
Rămânând deasupra legilor existente, fără a le schimba în esenţa lor, dar desfigurându-le numai, prin interpretări contradictorii, am obţinut rezultate minunate. Aceste rezultate au constat mai întâi în aceea că comentariile au mascat legile, şi mai târziu le-au ascuns în întregime dinaintea ochilor guvernelor incapabile de a se orienta într-o legislaţie atât de încurcată.
De aici s-a născut teoria tribunalului conştiinţei. Voi spuneţi că lumea se va răscula împotriva noastră cu armele în mâini, dacă va descoperi prea repede despre ce e vorba; pentru acest caz noi avem, în ţările din Occident, o armă atât de îngrozitoare, încât cele mai îndrăzneţe suflete vor tremura înaintea ei: metropolitanele (trenurile subpămân­tene din oraşe) se vor fi introdus până atunci în toate capitalele, pe care le vom azvârli astfel în aer, cu toate organizaţiile şi toate documentele ţărilor.
PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI II
CAPITOLUL X
Forţa lucrurilor în politică. „Genia­litatea” mulţimii de jos. Ce promite lovitura de stat francmasonă. Votul obştesc. Stima de sine însuşi. Conducătorii francmasonilor. Călăuza genială a francmasoneriei. Otrava liberalismului. Constituţia e şcoala neînţelegerilor dintre partide. Epoca repu­blicană. Preşedinţii sunt creaturile francmasone­riei. Responsabilitatea preşedinţilor. „Panamaua”. Rolul camerei deputaţilor şi al preşedintelui. Franc­masoneria e o putere legiuitoare. Noua constituţie republicană. Trecerea la „autocraţia” francmasonă. Momentul proclamării „regelui universal”. Inocula­rea bolilor şi a altor nenorociri ale francmasoneriei.
Încep astăzi repetându-vă ceea ce v-am mai spus altă­dată, şi vă rog să vă aduceţi aminte că guvernele şi popoa­rele nu văd decât aparenţa, înfăţişarea de la suprafaţă a lucrurilor. Cum ar putea ele să le descurce înţelesul ascuns, când reprezentanţii lor se gândesc la petreceri înainte de orice? E de mare însemnătate pentru politica noastră să cunoaştem acest amănunt: ne va fi în ajutor când vom trece la discuţia diviziunii puterii, a libertăţii cuvântului, a pre­sei, a libertăţii de conştiinţă, a dreptului de asociaţie, a egalităţii înaintea legii, a inviolabilităţii proprietăţii, a locuinţei, a impozitului şi în sfârşit la discuţia puterii retrospective a legilor. Toate aceste chestiuni sunt de aşa natură încât nu trebuie să te atingi de ele de-a dreptul şi pe faţă, înaintea poporului. În cazul când eşti silit să iei contact cu ele, nu trebuiesc înşirate una câte una, ci trebuie să declarăm în bloc că principiile dreptului modern sunt recunoscute de către noi. Însemnătatea acestei omiteri constă în aceea, că un principiu căruia nu i-ai spus pe nume, îţi lasă libertatea de a exclude din el câte ceva fără ca aceasta să se observe, pe când dacă le-am enumera, ar trebui să le primim fără rezervă.
Poporul are o dragoste deosebităşi o mare stimă pen­tru geniile politice şi răspunde tuturor actelor de violenţă ale acestora prin cuvintele: „…E ticălos, grozav de ticălos, dar cât e de dibaci!… e numai un joc abil, dar cât e de bine jucat, cât e de obraznic!…”
Noi socotim să atragem toate naţiunile la zidirea unui nou edificiu fundamental, al cărui plan îl avem gata. Iată de ce trebuie ca, înainte de toate, să dăm dovadă de această îndrăznealăşi de această putere de spirit care, prin persoa­na actorilor noştri, va sfărâma toate piedicile din calea noastră. Când vom fi dat lovitura noastră de stat, vom spune popoarelor: „Totul mergea îngrozitor de rău, toţi au suferit mai mult decât poate îndura un om. Noi vom îndepărta pricinile suferinţelor voastre, adică naţionalită­ţile, graniţele şi diversitatea banilor. Bine înţeles că sunteţi liberi de a ne jura sau nu credinţă, însă puteţi voi oare face aceasta cu bună dreptate, dacă o faceţi înainte de a fi văzut ceea ce vă dăm noi?…” Atunci ne vor slăvi şi ne vor purta în triumf într-o însufleţire înnebunită de nădejdi. Votul obştesc, din care am făcut arma ridicării noastre la putere, şi cu care am obişnuit, prin diferite reuniuni şi tovărăşii, pânăşi unităţile cele mai mici ale membrilor omenirii -îşi va juca o ultimă dată rolul, pentru a exprima dorinţa întregii omeniri de a ne cunoaşte mai deaproape înainte de a ne judeca.
Iată de ce trebuie să împingem toată lumea spre votul obştesc, fără deosebire de clasăşi de cens electoral, pentru a putea întrona absolutismul majorităţii, pe care nu-l poţi obţine de la clasele censitare inteligente. După ce vom fi obişnuit în acest chip toată lumea cu ideea propriei sale valori, vom nimici însemnătatea familiei creştine şi valoa­rea ei educatoare, nu vom lăsa să se ridice individualităţile, cărora mulţimea, călăuzită de noi, nu le va îngădui să se scoată la ivealăşi nici chiar să vorbească: ea e obişnuită să nu ne asculte decât pe noi, care îi plătim supunerea şi atenţia. În acest fel vom face din popor o forţă atât de oarbă, încât nu va fi în stare să se mişte în nici o parte, fără a fi călăuzit de agenţii noştri, puşi în locul conducătorilor săi. El se va supune acestui regim, deoarece va şti că de aceşti noi conducători vor depinde câştigurile sale, darurile gratuite şi toate felurile de bunătăţi.
Un plan de guvernământ trebuie să iese gata dintr-un singur cap, deoarece ar fi incoerent, fără legătură, dacă mai multe minţi şi-ar împărţi sarcina de al stabili. De aceea, noi putem cunoaşte un plan de acţiune, dar nu trebuie să-l discutăm, pentru a nu-i distruge caracterul genial, legătura dintre părţile sale, puterea practicăşi înţelesul tainic al fiecăruia din punctele sale. Dacă e discutat şi schimbat prin votul obştesc, atunci planul va păstra urma tuturor concep­ţiilor false ale spiritelor care nu vor fi pătruns adâncimea şi legătura scopurilor urmărite. Planurile noastre trebuie să fie puternice şi bine concepute. De aceea noi nu trebuie să aruncăm munca genială a conducătorului nostru în picioarele mulţimii şi nu trebuie s-o încredinţăm nici chiar unei societăţi restrânse.
Aceste planuri nu urmăresc deocamdată răsturnarea aşezămintelor moderne. Ele le vor schimba numai econo­mia şi prin urmare toată dezvoltarea lor, care se va îndru­ma astfel potrivit planurilor noastre.
Lucruri aproape identice există, sub numiri diferite, în toate ţările: Reprezentanţa, Ministerele, Senatul, Consiliul de stat, Corpul Legislativ şi Corpul Executiv. Nu trebuie să vă explic mecanismul legăturilor dintre aceste aşezăminte, deoarece îl cunoaşteţi prea bine; observaţi numai că fiecare din aceste aşezăminte corespunde unei anumite funcţii importante a statului şi vă rog să mai observaţi că ceea ce e important nu e aşezământul, ci funcţia; aşadar funcţiile iar nu instituţiile sunt importante. Instituţiile, aşezămintele, şi-au împărţit toate funcţiile guvernământului: funcţii administrative, legislative, executive. De aceea lucrează ele în organismul statului ca şi organele în corpul omenesc. Dacă stricăm vreo parte a maşinei statului, acesta va cădea bolnav, ca şi corpul omenesc, şi va muri.
Când am introdus în organismul statului otrava libera­lismului, toată constituţia sa politică s-a schimbat: statele au căzut bolnave de o boală mortală: descompunerea sângelui, nu ne mai rămâne decât să aşteptăm sfârşitul agoniei lor.
Din liberalism s-au născut guvernele constituţionale care au înlocuit, pe seama creştinilor, autocraţia salvatoare cu Constituţia, care, după cum o ştiţi bine, nu e altceva decât o şcoală de discordii, de neînţelegeri, de discuţii, de deosebiri de vederi şi de frământări sterpe ale partidelor; într-un cuvânt, e şcoala a tot ce face ca un stat să-şi piardă individualitatea şi personalitatea. Atât tribuna cât şi presa, i-a condamnat pe conducători la inacţiune şi slăbiciune; ea a făcut astfel din ei nişte elemente puţin necesare, nefolositoare; prin aceasta se explică răsturnarea lor. Epoca republicană a devenit atunci posibilă, am înlocuit pe guvernator cu o caricatură a guvernului, cu un preşedinte luat din mulţime, din mijlocul creaturilor noastre, al sclavilor noştri. Aici zăcea fundamentul minei săpate de către noi sub poporul creştinilor sau, mai bine zis, sub popoarele creştinilor.
Într-un viitor apropiat vom întemeia responsabilitatea preşedinţilor de republică.
Atunci vom putea introduce fără teamă anumite schimbări, de care nu va răspunde decât această creatură a noastră. Ce ne pasă nouă dacă rândurile celor ce aleargă după putere vor deveni mai rare, dacă se vor produce, în lipsă de preşedinţi, încurcături capabile de a dezorganiza în întregime ţara?…
Pentru a ajunge la acest rezultat, vom unelti alegerea de preşedinţi care au în trecutul lor o pată ascunsă, vreo „panama” oarecare. Teama de descoperire, dorinţa proprie fiecărui om ajuns la putere de a-şi menţine privilegiile, foloasele şi onorurile legate de condiţia lor, vor face din ei servitori credincioşi ai poruncilor noastre. Camera deputa­ţilor va acoperi, va apăra, va alege preşedinţi, dar îi vom retrage dreptul de a propune legi, de a le schimba; acest drept va fi dat preşedintelui responsabil, care va fi o jucărie în mâinile noastre.
Puterea Guvernului va deveni fără îndoialăţinta tutu­ror atacurilor. Noi îi vom da, pentru a se apăra, dreptul de a apela la hotărârea poporului, fără de a trece prin inter­mediarul reprezentanţilor săi, adică dreptul de a recurge la servitorul nostru orb, la majoritate. Afară de acestea, vom da preşedintelui dreptul de a declara război. Vom motiva acest drept spunând că preşedintele, ca şef al întregii armate a ţării, trebuie s-o aibă la dispoziţia sa, pentru a apăra noua Constituţie republicană, al cărei reprezentant răspunzător va fi.
În aceste împrejurări, şeful sanctuarului va fi în mâini­le noastre şi nimeni, afară de noi, nu va mai conduce puterea legiuitoare.
Vom mai retrage Camerei, introducând noua Constitu­ţie Republicană, dreptul de interpelaţie, sub pretextul de a apăra secretul politic. Vom restrânge prin noua Constituţie numărul reprezentanţilor la minimum, lucru care va avea urmarea de a micşora cu atât mai mult pasiunile politice şi pasiunea pentru politică. Dacă, în contra oricăror aşteptări, ele se trezesc chiar în acest mic număr de reprezentanţi, le vom reduce la nimic, printr-un apel la majoritatea poporu­lui…
De preşedintele republicii va depinde numirea preşe­dinţilor şi a vice-preşedinţilor Camerei şi ai Senatului. În locul sesiunilor parlamentare constante, vom mărgini şedinţele parlamentelor la câteva luni. Mai departe, preşedintele, ca şef al puterii executive, va avea dreptul de a convoca sau a dizolva Parlamentul, şi, în cazul dizolvării, de a amâna momentul unei noi convocări. Dar pentru ca urmările tuturor acestor acţiuni, în realitate ilegale, să nu cadă asupra responsabilităţii, stabilite de către noi, a pre­şedintelui (lucru, care ar fi dăunător planurilor noastre), vom îndemna pe miniştri şi pe ceilalţi funcţionari care înconjoară pe preşedinte, să treacă peste hotărârile acestu­ia, prin măsuri luate pe răspundere proprie; în acest chip, ei vor fi vinovaţi şi răspunzători în locul său… Dăm sfatul de a încredinţa acest rol mai ales Senatului, Consiliului Miniştrilor, mai bine decât unui singur individ.
Preşedintele va interpreta după dorinţa noastră legile existente, care pot fi interpretate în mai multe feluri; el le va anula când îi vom spune noi că trebuie; va avea dreptul de a propune legi provizorii şi chiar o nouă schimbare a Constituţiei, sub pretextul binelui suprem al Statului.
Aceste măsuri ne vor da putinţa de a nimici încetul cu încetul, pas cu pas, tot ceea ce vom fi fost siliţi să intro­ducem în Constituţiile statelor, înainte de a apuca frânelor puterii; vom trece astfel pe nesimţite la suprimarea oricărei Constituţii, când va fi sosit timpul de a grupa toate guvernele sub autocraţia noastră.
Recunoaşterea autocraţiei noastre poate sosi şi înainte de suprimarea Constituţiei, dacă popoarele, obosite de neorânduielile şi caracterul uşuratic al conducătorilor lor, vor ajunge să strige: „Alungaţi-i şi daţi-ne un rege univer­sal, care să ne poată uni împreunăşi să distrugă cauzele neînţelegerilor noastre: graniţele naţiunilor, religiile, calculele statelor; un rege care să ne dea acea pace şi acea odihnă pe care n-o putem obţine de la conducătorii şi reprezentanţii noştri”.
Ştiţi foarte bine că pentru a face posibile asemenea dorinţe, trebuie să tulburăm în mod neîntrerupt, în toate ţările, legăturile dintre popor şi guvern, pentru a ajunge să obosim întreaga lume prin dezbinare, duşmănie, urăşi chiar prin martiriu, foame, răspândirea bolilor, mizerie, -pentru ca creştinii să nu vadă altă scăpare decât de a recurge la suveranitatea noastră absolutăşi întreagă.
Dacă dăm popoarelor timp să răsufle, momentul priel­nic nu va sosi poate niciodată.
CAPITOLUL XI
Programul noii Constituţii. Câteva amănunte în legătură cu lovitura de stat plănuită. Creştinii sunt nişte oi. Francmasoneria secretăşi reşedinţele sale de la suprafaţă.
Consiliul de stat va fi menit să sprijine puterea guver­nului. Sub înfăţişarea unui corp legiuitor el nu va fi în realitate decât un comitet de redacţie a legilor şi decretelor guvernatorului.
Iată care e programul noii Constituţii pe care o pregă­tim: vom crea Legea, Dreptul şi Tribunalul:
1) sub forma de propuneri corpului legislativ;
2) prin decrete ale Preşedintelui (republicii) sub formă de ordine generale; prin acte ale Senatului şi prin decizii al Consiliului de stat, sub forma de ordine ministeriale;
3) în cazul când am găsi că e folositor, sub forma de lovitură de stat. Acum, după ce am stabilit în mod aproxi­mativ acest modus agendi, să ne ocupăm cu amănuntele măsurilor care ne vor servi să terminăm transformarea statului în înţelesul pe care l-am spus. Vreau să zic că ne vom ocupa de libertatea presei, de dreptul de asociaţie, de libertatea conştiinţei, de principiul electiv şi de multe alte lucruri care vor trebui să dispară din repertoriul omenirii, sau să fie cu desăvârşire schimbate de îndată ce noua Constituţie va fi proclamată. Numai în acest moment vom putea publica toate ordinele noastre, deodată. Mai târziu, orice schimbare simţitoare va fi primejdioasăşi iată pentru ce: dacă această schimbare se face în înţelesul unei asprimi neîndurate, ea poate aduce după sine o deznădejde prici­nuită de teama de noi schimbări de acelaşi fel; dacă, dimpotrivă, schimbarea se îndeplineşte în înţelesul unor îngăduinţe ulterioare, se va zice că noi înşine ne-am recu­noscut greşelile, iar acest lucru ne va întuneca faima înaltei înţelepciuni a puterii noastre, sau se va zice că ne-a fost teamăşi că am fost siliţi să facem îngăduinţe, pentru care nimeni nu ne va mulţumi, deoarece toţi vor crede că au avut drept la ele… Atât una cât şi cealaltă din aceste even­tualităţi, ar fi deci păgubitoare pentru noua Constituţie. Noi vrem ca din ziua proclamării ei, când popoarele vor fi năucite de lovitura de stat care se va fi operat, când vor fi încă sub puterea terorii şi a nedumeririi, noi vrem ca din acel moment să recunoască cu toţii: că noi suntem atât de puternici, atât de invulnerabili, atât de tari, încât nu vom sta în nici un caz la tocmeală cu dânşii; că nu numai nu vom da nici o însemnătate părerilor şi dorinţelor lor, dar că suntem gata şi avem putinţa să înăbuşim cu o autoritate indiscutabilă orice încercare, orice manifestare a acestor dorinţe şi păreri că am ştiut să punem mâna dintr-o singură lovitură pe tot ceea ce ne era necesar, şi că nu vom împărţi în nici un caz puterea noastră cu ei… Atunci îşi vor închide ochii şi vor aştepta desfăşurarea lucrurilor.
Creştinii sunt o turmă de oi, iar noi suntem pentru ei nişte lupi. Şi ştiţi ce păţesc oile când pătrund lupii în staul!
De asemenea vor închide ochii înaintea oricărui lucru, deoarece le vom promite că le înapoiem toate libertăţile luate, atunci când duşmanii păcii vor fi potoliţi, iar partidele reduse la neputinţă.
Nu mai trebuie să spunem că vor aştepta multă vreme această întoarcere spre trecut…
Pentru ce am fi oferit şi inspirat creştinilor toată politi­ca aceasta, fără a le da putinţa de a o pătrunde, pentru ce dacă nu pentru a câştiga pe ascuns, ceea ce neamul nostru împrăştiat nu putea câştiga pe faţă? Acest lucru a servit ca bază a organizării francmasoneriei noastre secrete, care nu e cunoscută, şi ale cărei planuri nici nu sunt măcar bănuite de dobitoacele creştine, atrase de noi în organizaţia văzută a francmasoneriei, pentru a îndepărta astfel de la noi privirile bănuitoare ale fraţilor lor.
Dumnezeu ne-a dat nouă, poporului Său ales, răspândi­rea pe întregul glob al Pământului, dar din această slăbi­ciune a rasei noastre, s-a născut puterea care ne-a adus astăzi pe pragul dominaţiei universale.
Nu ne-a mai rămas decât puţin de zidit pe aceste temelii.
CAPITOLUL XII
Înţelesul francmasonic al cuvântului libertate. Viitorul presei în regatul francmasonilor. Controlul presei. Agenţiile corespondenţilor de presă. Ce e progresul pentru francmasoni? Solidaritatea francmasonilor în presa de astăzi. Aţâţarea cerinţelor „sociale” ale provinciilor. Noua stăpânire nu va face greşeli.
Cuvântul libertate, care poate fi tălmăcit în deosebite înţelesuri, noi îl vom defini astfel:
Libertatea e dreptul de a face ceea ce îngăduie legea. O astfel de tălmăcire a acestui cuvânt, făcută atunci când îi va fi sosit vremea, va pune toată libertatea în mâinile noastre, deoarece legile vor nimici sau vor crea ceea ce o să ne fie plăcut nouă, urmând programul înşirat mai sus.
Cu presa vom lucra în felul următor. Ce rol joacă astăzi presa? Ea serveşte la aţâţarea patimilor şi la întreţinerea egoismelor de partid. Ea e plină de deşertăciuni, nedreptăţi şi minciuni, iar cea mai mare parte a oamenilor nu-i înţelege deloc menirea. Noi o vom înjuga şi îi vom pune oprelişti puternice, vom face apoi tot astfel şi cu celelalte lucrări tipărite, căci la ce ne-ar servi subjugarea presei, dacă nu ne vom pune la adăpost şi de focul broşurii şi al cărţii? Vom transforma publicitatea – care ne costă astăzi scump, deoarece numai prin ea putem cenzura ceea ce se scrie în ziare, – într-un izvor de venit pentru statul nostru. Vom înfiinţa un impozit special asupra presei. Vom sili să ni se plătească o cauţiune atunci când se înfiinţează ziare ori tipografii. Astfel va fi scutit guvernământul nostru de orice atac din partea presei. Iar când se iveşte vreun prilej, vom decerne amenzi fără milă. Timbre, cauţiuni şi amenzi, toate acestea vor aduce statului venituri uriaşe.
E drept că ziarele de partid ar putea trece uşor peste asemenea pierderi băneşti. Le vom desfiinţa, îndată ce ne vor fi atacat a doua oară. Nimeni nu se va putea atinge nepedepsit de aureola atotputerniciei guvernământului nostru. Pretextul pentru a desfiinţa un ziar, va fi că organul în chestiune aţâţă spiritele fără motiv şi fără a avea drep­tate. Vă rog să nu treceţi cu vederea că printre ziarele care ne vor ataca, vor fi şi de cele întemeiate de noi, dar ele vor ataca numai acele puncte, ale căror schimbări le vom dori.
Nimic nu va putea fi adus la cunoştinţa lumii fără su­pravegherea noastră. Acest rezultat e deja atins din zilele noastre, prin faptul că toate ştirile şi noutăţile sunt primite de către mai multe agenţii, care le adună din toate părţile lumii. Aceste agenţii vor fi atunci fără deosebire numai ale noastre şi nu vor da în vileag decât aceea ce le vom îngădui noi.
Dacă deja de pe acum am ştiut să câştigăm spiritele societăţilor creştine în aşa măsură, încât aproape toţi privesc întâmplările lumii prin sticla colorată a ochelarilor pe care i-am pus noi pe nas, dacă deja de pe acum nu există uşi zăvorite care să ne împiedice cunoaşterea acelor lucruri pe care creştinii le numesc prosteşte „secrete de Stat” – ce va fi atunci când vom fi stăpânii recunoscuţi ai universului, în persoana regelui nostru universal?…
Oricine va voi să fie editor, bibliotecar sau proprietar de tipografie ori de alt aşezământ de industrie a tiparului, va trebui să primească o diplomă, care, în cazul că poseso­rul ei s-ar face vinovat de vreo nelegiuire oarecare, va fi numai decât luată înapoi. Cu asemenea măsuri, instrumen­tul gândirii va deveni un mijloc de educaţie în mâinile stăpânirii noastre, care nu va mai îngădui gloatelor poporului să bată câmpii asupra binefacerilor progresu­lui. Care dintre noi nu ştie oare că aceste binefaceri închipuite duc de-a dreptul la nişte visuri absurde? Din aceste visuri s-au născut raporturile anarhice ale oamenilor între ei şi faţă de stăpânire, deoarece progresul, sau mai bine zis ideea progresului, a dat naştere ideii tuturor emancipărilor, fără a le îngrădi deloc… Toţi acei pe care noi îi numim liberali, sunt anarhişti, dacă nu în fapte, cel puţin în gândul lor. Fiecare dintre ei urmăreşte iluziile libertăţii şi cade în anarhie, protestând pentru simpla plăcere de a protesta…
Dar să revenim la presă. O vom îngreuna, ca şi tot ceea ce se tipăreşte, cu impozite în timbre de fiecare foaie tipărităşi cu cauţiuni; cărţile cu mai puţin de 30 de pagini vor fi taxate dublu. Le vom înregistra în categoria broşu­rilor, pentru că, pe deoparte, vom reuşi prin aceasta să reducem, numărul revistelor, care sunt otrava cea mai primejdioasă, iar pe de altă parte această măsură va sili pe scriitori să producă lucrări atât de lungi, încât vor fi puţin citite, mai ales din cauza scumpetei lor. Dimpotrivă, ceea ce vom edita noi înşine pentru călăuzirea minţilor în direc­ţia pe care o vom fi stabilit, va fi ieftin şi citit de către toată lumea. Impozitul va înăbuşi deşarta dorinţă de a scrie, iar teama de pedeapsă va face ca literaţii să atârne de noi.
Dacă se vor găsi persoane care doresc să scrie împotri­va noastră, nu se va găsi în schimb nimeni care să le tipărească scrierile. Înainte de a primi o lucrare pentru tipărit, editorul va trebui să meargă la autorităţi pentru a obţine încuviinţarea de a o face. În acest chip vom cunoaşte dinainte cursele care ni se întind şi le vom zădărnici dând dinainte lămuriri asupra subiectului tratat.
Literatura şi ziaristica sunt cele două forţe educatoare mai însemnate, de aceea guvernământul nostru va trebui să fie proprietarul celor mai multe ziare. Prin aceasta, înrâurirea dăunătoare a presei private va fi îndepărtată, iar noi vom câştiga o influenţă uriaşă asupra spiritelor. Dacă încuviinţăm să apară zece ziare noi, îndată vom întemeia treizeci de ale noastre, şi aşa mai departe.
Publicul nu va bănui nimic. Toate ziarele editate de către noi, vor fi în aparenţă de tendinţele şi părerile cele mai potrivnice, lucru care va trezi încrederea în ele şi va atrage în jurul lor pe duşmanii noştri nebănuitori; aceştia vor cădea în cursăşi vor fi nevătămători.
Organele cu un caracter oficial vor sta în rândul întâi. Ele vor veghea totdeauna asupra intereselor noastre, de aceea influenţa lor va fi aproape nulă.
În rândul al doilea va sta oficioasele, al căror rol va fi de a atrage pe nepăsători şi pe cei fără vlagă.
În al treilea rând vom pune aşa numita opoziţie a noastră. Cel puţin un ziar din acestea va fi cu desăvârşire potrivnic ideilor noastre. Duşmanii noştii vor lua pe acest fals opozant drept un tovarăş de luptăşi ne vor descoperi astfel uneltirile lor.
Ziarele noastre vor fi de toate tendinţele: unele aristo­cratice, altele republicane, revoluţionare sau chiar anarhiste, bineînţeles atâta timp cât va dăinui Constituţia.
Ele vor avea, ca zeul indian Vişnu, o sută de mâini, din­tre care fiecare va grăbi schibarea societăţii; aceste mâini vor călăuzi opinia în direcţia care duce la scopul nostru, deoarece un om prea întărâtat pierde putinţa de a raţiona şi cade uşor sub puterea sugestiei. Neghiobii care vor crede că repetă părerea ziarului partidului lor, vor repeta şi răspândi părerea noastră, ori aceea care ne va plăcea. Ei îşi vor închipui că urmează organul partidului lor, pe când de fapt nu vor servi decât steagul pe care îl vom fi ridicat noi pe seama lor.
Pentru a conduce în această direcţie armata noastră de ziarişti, va trebui să organizăm cu o deosebită grijă aşeză­mântul acesta. Sub numele de birou central al presei, vom pune la cale şedinţe literare, în care agenţii noştri vor da cuvântul de ordine şi diferitele semnale, fără ca cineva să bage de seamă. Discutând şi contrazicând iniţiativa noastră în mod superficial, fără a intra în miezul lucrurilor, ziarele noastre vor susţine o polemică prefăcută cu organele oficiale, pentru a ne da prin aceasta putinţa de a ne pronunţa şi mai limpede decât am putea-o face în primele noastre declaraţii oficiale.
Aceste atacuri vor mai face ca supuşii noştri să se creadă siguri de a putea vorbi liber; pe de altă parte agenţii noştri vor putea, spune pretutindeni, că organele care se declară împotriva noastră nu fac altceva decât să clevetească, deoarece nu pot găsi pricini adevărate pentru combaterea serioasă a măsurilor noastre.
Prin aceste mijloace, nevăzute de către opinia publică, dar sigure, vom câştiga în orice caz atenţia şi încrederea publică. Prin ele vom întărâta şi vom linişti, după cum trebuie, spiritele în chestiunile politice, le vom convinge sau le vom amăgi, scoţând de sub tipar fie adevărul, fie minciuna, adeverind sau dezminţind faptele, după înrâuri­rea ce o au asupra publicului, pipăind totdeauna cu mare grijă locul, înainte de a pune piciorul pe el… îi vom învinge pe duşmanii noştri fără doar şi poate, deoarece ei nu vor avea la îndemână organe prin care să-şi poată spune cuvântul până la sfârşit, în urma măsurilor pe care le-am arătat. Astfel nici nu va mai trebui să-i combatem cu temeinicie…
În caz de trebuinţă, vom combate cu tărie prin ziarele noastre oficioase, baloanele de încercare slobozite tot de noi, prin presa noastră din categoria a treia.
Încă de pe acum, cel puţin în cadrele presei franceze, există o solidaritate francmasonică. Toate organele presei sunt legate între ele prin secretul profesional; ca şi străve­chii auguri, nici unul din membrii ei nu ar destăinui secretul şi cunoştinţele sale, dacă nu i se porunceşte. Nici un ziarist nu s-ar încumeta să trădeze această taină, deoarece nici unul dintre ei nu va fi primit în rândurile scriitorilor dacă nu are vreo pată ruşinoasă în trecutul său, care să poată fi îndată descoperită în caz de necredinţă. Atâta vreme cât aceste păcate sunt ţinute în taină de către anumiţi oameni, scriitorul, prin faima sa, poate atrage în jurul lui opinia majorităţii ţării, care-l va urma cu însufleţire.
Socotelile noastre se întind cu deosebire asupra provin­ciei. Trebuie să aţâţăm acolo nădejdi şi dorinţe potrivnice celor din capitală, căreia îi vom spune că acestea sunt nădejdile şi dorinţele adevărate ale provinciilor, deşi e lesne de înţeles că izvorul dezbinărilor nu porneşte decât de la noi. Căci, atâta timp cât nu ne vom bucura încă de o putere deplină, vom simţi adesea trebuinţa de a înăbuşi glasul capitalelor prin acela al majorităţii, al poporului din provincii, care e pus la cale de către agenţii noştri. Va trebui ca, în momentul psihologic, capitalele să nu mai aibă cuvântul asupra faptului împlinit, din simplul motiv că acesta va fi deja primit de către majoritatea poporului, de către provincii.
Când vom intra în noua orânduire de stat – care va pre-găti domnia noastră – nu vom putea lăsa să se descopere prin presă necinstea publică; va trebui să se creadă că noua stăpânire a mulţumit atât de bine pe toată lumea, încât au dispărut chiar şi crimele… Cazurile de izbucnire a crimina­lităţii, nu vor trebui să fie cunoscute decât de victime şi de martorii lor întâmplători.
CAPITOLUL XIII
Trebuinţa pâinii zilnice. Chestiunile politice. Chestiunile industriale. Petrecerile. Casele publice. Adevărul e unul singur. Marile probleme.
Trebuinţa pâinii zilnice îi face pe creştini să tacăşi să fie servitorii noştri plecaţi. Agenţii noştri creştini din presă, vor discuta, la porunca noastră, măsurile şi schim­bările care ni-ar fi cam greu să le dăm publicităţii dintrodată, pe neaşteptate, iar noi, în acest timp, folosindu-ne de zgo­motul pricinuit de aceste discuţii, vom înfăptui măsurile dorite şi le vom prezenta publicului ca un fapt împlinit. Nimeni nu va avea îndrăzneala de a cere nimicirea celor hotărâte, mai ales că vor fi prezentate ca fiind un progres. Dealtfel presa va atrage îndată atenţia publicului spre chestiuni noi (căci după cum ştiţi, noi am obişnuit oamenii de a căuta totdeauna ceva nou). Câţiva neghiobi, închipuin­du-şi că sunt uneltele sorţii, se vor năpusti asupra acestor noi chestiuni, fără a şti că ei nu înţeleg nimic din ceea ce vor să discute. Chestiunile politicii nu sunt deschise nimănui, în afară de aceia care i-au dat naştere, încă înainte cu multe veacuri, şi care o conduc.
Din toate acestea puteţi vedea că, prefăcându-ne a cere părerea mulţimii, noi nu facem altceva decât să ne uşurăm înfăptuirea planurilor noastre, şi puteţi de asemenea observa că noi căutăm aprobarea nu a faptelor, ci a cuvin­telor noastre rostite la cutare prilej. Noi spunem pretu­tindeni şi totdeauna, că în toate măsurile noastre ne conducem de nădejdea unită cu siguranţa de a fi folositori binelui tuturor.
Pentru, a abate ochii oamenilor prea îngrijoraţi de chestiunile politice, vom scoate la iveală chestiunile industriale înainte de aşa zisele chestiuni politice noi. Îi vom lăsa să-şi descarce furiile lor asupra acestui subiect. Gloatele se vor învoi a rămâne liniştite, a se odihni de închipuita lor activitate politică (cu care i-am obişnuit noi înşine, pentru ca să putem lupta prin mijlocirea lor cu guvernele creştine), cu condiţia de a avea noi ocupaţii; în aceste noi ocupaţii le vom îndrepta apoi aproape pe aceleaşi căi politice. Pentru ca aceste gloate ale poporului să nu ajungă la nimic prin cugetare, îi vom opri de la gândire prin petreceri, prin jocuri, prin desfătări, prin înlănţuiri de patimi şi prin case publice… Îndată vom propune apoi prin presă concursuri de artăşi de tot felul de sporturi: aceste preocupări vor îndepărtă pentru totdeauna spiritele de la chestiunile unde am avea de luptat cu ele. Oamenii, dezobişnuindu-se din ce în ce mai mult de a se gândi neatârnat, prin ei înşişi, vor ajunge să vorbească tocmai aşa cum vrem noi să gândească ei, deoarece noi vom fi singurii care le vom da noi îndrumări cugetării… prin mijlocirea anumitor persoane care, bineînţeles, nu vor fi bănuite a avea legături cu noi.
Rolul utopiştilor liberali va fi pentru totdeauna sfârşit, atunci când va fi recunoscut regimul nostru. Până atunci ne vor aduce bune foloase. De aceea vom şi îndemna încă pe oameni să născocească tot felul de teorii fantastice, cât mai noi, sau aşa-zise progresiste; căci am sucit cu o mare uşurinţă capetele acestor nemernici de creştini, cu ajutorul acestui cuvânt progres, şi nu găseşti nici unul printre ei care să înţeleagă că sub acest cuvânt se ascunde o greşeală, afară de cazurile când e vorba de descoperiri materiale, deoarece adevărul e unul singur şi neschimbat, şi nu poate prin urmare să progreseze. Progresul, ca o idee greşită, ser­veşte la întunecarea adevărului, pentru ca nimeni să nu-l cunoască, în afară de noi, aleşii lui Dumnezeu, păzitorii lui.
Când domnia noastră va fi sosit, oratorii noştri vor vorbi poporului despre marile probleme care au frământat omenirea pentru a o aduce în sfârşit la regimul nostru mântuitor. Cine va mai bănui atunci, că toate aceste pro­bleme au fost născocite de către noi, după un plan politic pe care nimeni nu l-a ghicit în tot cursul lungelor veacuri?
CAPITOLUL XIV
Religia viitorului. Robia viitoare.
Imposibilitatea de a cunoaşte tainele religiei viito­rului. Pornografia şi viitorul cuvântului tipărit.
Când va fi sosi domnia noastră, nu vom recunoaşte nici o altă religie afară de aceea a Dumnezeului nostru unic, de care ne e legat destinul, deoarece noi suntem poporul ales, prin care chiar acest destin e unit cu soarta lumii. Din acest motiv va trebui să nimicim toate credinţele. Faptul că prin această nimicire a credinţei se sporeşte numărul ateilor din zilele noastre, nu ne va stânjeni străduinţele, ci va servi ca pildă generaţiilor care vor asculta predicile noastre asupra religiei lui Moise, al cărei sistem stoic şi bine conceput va fi izbutit să cucerească toate popoarele. Vom spune tuturor că în aceasta constă adevărul ei mistic, în care zace toată forţa ei educativă. Atunci vom publica la toate prilejurile articole în care vom asemăna regimul nostru mântuitor cu cele ale trecutului. Binefacerile unei odihne câştigate după veacuri de frământări, vor scoate la iveală însuşirea binefă­cătoare a stăpânirii noastre. Greşelile administraţiilor creştinilor vor fi zugrăvite de noi în culorile cele mai vii. Vom da naştere la o aşa de mare scârbă faţă de aceste administraţii apuse, încât popoarele vor prefera odihna robiei în locul drepturilor mult trâmbiţatei libertăţi, care le-a zăpăcit atât de mult, care le-a răpit mijloacele de trai, care le-a făcut să fie exploatate de către o ceată de aventu­rieri neştiutori de ceea ce fac… Nefolositoarele schimbări de guvern la care îi îndemnam noi pe creştini atunci când voiam să săpăm sub temeliile lor de guvernământ, vor fi obosit în această vreme atât de mult popoarele, încât ele vor prefera să îndure orice din partea noastră, numai să scape de noi frământări. Vom arăta cu stăruinţă greşelile istorice ale guvernelor creştine, care, în lipsa adevăratului bine, au ameţit omenirea în cursul atâtor veacuri, urmă­rind un bine social iluzoriu, fără a-şi da seama că planurile lor înrăutăţesc, în loc să îmbunătăţească, legăturile de obşte ale vieţii omeneşti…
Filosofii noştri vor discuta toate greşelile credinţelor creştine, dar nimeni şi niciodată nu va discuta religia noastră sub adevărata ei înfăţişate, deoarece nimeni nu o va cunoaşte cu adevărat, afară de ai noştri, care nu vor îndrăzni vreodată să-i descopere tainele…
În ţările zise înaintate, am dat naştere unei literaturi nebune, murdare, mârşave. Aceasta o vom răspândi câtva timp chiar şi după ce am ajuns la putere, pentru a scoate mai mult la iveală deosebirea dintre discursurile, dintre programele noastre, şi aceste nemernicii…
Înţelepţii noştri, crescuţi pentru ai conduce pe creştini, vor alcătui discursuri, planuri, memorii, articole, care ne vor da înrâurire asupra acestor oameni şi ne vor îngădui să-i îndreptăm către ideile şi cunoştinţele pe care vom voi săşi le însuşească.
CAPITOLUL XV
Viitoarea lovitură de stat mondială. Condamnările la moarte. Soarta viitoare a francma­sonilor creştini. Caracterul mistic al puterii. Înmul­ţirea societăţilor francmasonice. Administraţia centrală a înţelepţilor. Afacerea Azeff. Francma­soneria e călăuza tuturor societăţilor secrete. Însemnătatea succesului public. Colectivismul. Victimele. Condamnarea la moarte a francmasoni­lor. Căderea prestigiului legilor şi al autorităţii. De ce suntem noi un popor ales? Legile stăpânirii viitoare vor fi scurte şi limpezi. Supunerea înaintea autorităţii. Măsuri împotriva abuzului de putere. Cruzimea pedepselor. Limită de vârstă pentru judecători. Liberalismul judecătorilor şi al puterii. Averea lumii. Absolutismul francmasoneriei. Drep­tul de casaţie. „Aspectul patriarhal” al viitorului guvernământ. Îndumnezeirea stăpânirii noastre. Dreptul celui mai tare e singurul drept. Regele lui Israil va fi patriarh al lumii.
Când vom începe în sfârşit să luăm puterea în mână, cu ajutorul loviturilor de stat pregătite în aceeaşi zi şi după ce vom fi hotărât desfiinţarea tuturor guvernelor în fiinţă (iar până atunci va mai trece multă vreme, poate un veac întreg), vom căuta să împiedecăm uneltirile şi comploturile împotriva noastră. În acest scop, vom osândi la moarte pe toţi aceia care vor întâmpina venirea noastră la putere cu armele în mâini. De asemenea orice înfiinţare de noi societăţi secrete, va fi pedepsită cu moartea. Acelea care există în zilele noastre, care ne sunt cunoscute, care ne-au servit şi ne servesc încă, vor fi desfiinţate, iar rămăşiţele trimise în continentele depărtate de Europa. Astfel ne vom purta cu francmasonii creştini, care au ajuns săştie prea multe lucruri; aceia pe care îi vom cruţa pentru un motiv oarecare, vor trăi sub o veşnică ameninţare a surghiunului.
Vom publica o lege care va sili pe toţi foştii membri ai societăţilor secrete să părăsească Europa, centrul stăpânirii noastre.
Hotărârile guvernului nostru vor fi definitive şi fără drept de apel.
În societăţile creştine, în care am vârât aşa de adânci rădăcini de neînţelegere şi protestantism, nu poate fi restabilită ordinea decât prin măsuri nemiloase, dovedi­toare a unei puteri neclintite: nu trebuie să luăm în seamă jertfele căzute pentru binele viitor. Rolul fiecărui guvern care recunoaşte că există, nu e numai de a culege roadele privilegiilor sale, ci de a-şi împlini datoriile, şi de a ajunge la un bine, fie chiar cu preţul celor mai mari jertfe. Pentru ca un guvern să ajungă a fi neclintit, trebuie să-şi mărească aureola puterii sale, iar această aureolă nu se câştigă decât printr-o măreaţă inflexibilitate a puterii care trebuie să poarte semnele unei atotputernicii mistice, ale alegerii lui Dumnezeu. Aşa era până în vremile din urmă, autocraţia rusească -singurul nostru duşman serios din întreaga lume, alături de Papalitate. Aduceţi-vă aminte de pilda Italiei înecate în sânge, care nu s-a atins nici de un fir de păr de-al lui Sylla, cel care a vărsat acest sânge: Sylla, prin puterea sa s-a ridicat până la dumnezeire în ochii poporului chinuit şi jertfit de către el, iar întoarcerea lui îndrăzneaţă în Italia, îl făcu şi mai inviolabil… Poporul nu se atinge de acela care-l hipnotizează prin îndrăzneala şi tăria lui de suflet.
Aşteptând însă venirea noastră la putere, vom înfiinţa şi vom înmulţi societăţile francmasonice în toate ţările din lume; vom atrage în ele pe toţi aceia care sunt sau pot fi nişte buni agenţi. Aceste societăţi, aceste „loji”, vor fi biroul nostru principal de informaţii şi îndrumări, şi mijlocul cel mai influent (al activităţii noastre). Vom centra­liza toate aceste societăţi într-o administraţie cunoscută numai de noi şi compusă din înţelepţii noştri. „Lojile” vor avea câte un reprezentant, în dosul căruia se va ascunde administraţia despre care am vorbit, iar acest reprezentant va fi acela care va da cuvântul de ordine şi va alcătui pro­gramul de muncă. Vom face din aceste societăţi furnicarul tuturor elementelor revoluţionare şi liberale. Ele vor fi alcătuite din oameni luaţi din toate straturile societăţii. Planurile politice cele mai tăinuite ne vor fi aduse astfel la cunoştinţă şi vor cădea în mâna şi sub conducerea noastră din prima zi a apariţiei lor. Printre membrii acestor „loji” vor fi aproape toţi agenţii poliţiei naţionale şi interna­ţionale (ca în afacerea Azeff), deoarece foloasele ce ni le aduc ei, nu pot fi înlocuite de către noi, având în vedere faptul că poliţia poate nu numai să ia măsuri împotriva nesupuşilor, dar săşi acopere faptele noastre, să găsească pretexte de nemulţumiri, etc… Aceia care intră în societă­ţile secrete sunt de obicei nişte ambiţioşi, aventurieri şi în general oameni uşurei, cu care nu ne va fi greu să ne înţelegem pentru înfăptuirea planurilor noastre.
Dacă se nasc dezordini într-un Stat, aceasta însemnă că am avut noi trebuinţă să-l tulburăm, pentru a nimici o solidaritate prea mare. Dacă se înjghebează un complot în sânul său, conducătorul acestei uneltiri va fi unul dintre cei mai credincioşi servitori ai noştri. E natural că noi singuri, fără amestecul altora, suntem aceia care conducem francma­soneria, deoarece noi ştim unde mergem şi cunoaştem scopul final al fiecărei fapte, în vreme ce creştinii nu ştiu nimic, nici chiar rezultatul imediat: ei se mulţumesc de obicei cu un succes momentan, de amor propriu, în înfăp­tuirea planului lor, fără a observa măcar că acest plan nu porneşte din iniţiativa lor, ci le-a fost sugerat de către noi.
Creştinii se înscriu în „loji” din curiozitate sau cu nă­dejdea de a gusta din praznicul public cu ajutorul lor, iar unii chiar numai pentru a-şi putea expune înaintea unui public visurile lor irealizabile, care nu se sprijină pe nimic: sunt însetaţi de emoţia succesului şi a aplauzelor, la care noi nu suntem niciodată zgârciţi. Noi le dăm acest succes, pentru a ne folosi de mulţumirea de sine care e legată de el, graţie căreia oamenii primesc sugestiile noastre fără a băga de seamă, fiind în acelaşi timp cu totul convinşi că exprimă fără greş ideile lor proprii, şi că nu ar putea fi în stare săşi le însuşească pe ale altora… Nu vă puteţi închipui cât de uşor pot fi aduşi la o naivitate inconştientă cei mai inteli­genţi creştini, cu condiţia de a-i face mulţumiţi de ei înşişi, iar în acelaşi timp cât e de uşor să-i descurajezi prin cel mai mic insucces, fie chiar numai prin încetarea aplauze­lor, şi astfel să-i robeşti unei supuneri slugarnice numai pentru a putea obţine noi succese…
Pe cât de mult dispreţuiesc ai noştri succesul, pentru ca în schimb să-ţi poată impune planurile, pe atât de mult sunt gata creştinii să-şi jertfească toate planurile, numai pentru a obţine succese. Acest fel de a vedea, ne uşurează foarte mult sarcina de a-i conduce. Aceşti tigri la înfăţişare, au sufletul unei turme de oi, iar capetele le sunt cu desă­vârşire goale. Le-am dat drept cal de bătaie, cum dai unui copil o jucărie, visul absorbirii individualităţii omeneşti de către unitatea simbolică a colectivismului, încă nu au ajuns să înţeleagă, şi nu curând vor înţelege, că această jucărie care le-a răpit cu totul atenţia, e o încălcare făţişe a celei mai importante legi a naturii, care, din prima zi a Creaţiei, a făcut pe fiecare fiinţă deosebită de cealaltă, tocmai pentru a-şi putea afirma individualitatea.
Faptul că i-am putut orbi în o aşa măsură, nu ne dove­deşte oare cu o limpezime bătătoare la ochi, cât de puţin dezvoltat e spiritul lor faţă de al nostru? Acest lucru e cea mai de căpetenie garanţie a succesului nostru. Cât de clarvăzători erau înţelepţii noştri bătrâni spunând că, pentru a atinge un scop, nu trebuie să te opreşti în faţa mijloacelor şi nu trebuie să-ţi precupeţeşti numărul victimelor jertfite. Noi n-am numărat jertfele dobitoacelor creştine şi, cu toate că am sacrificat şi mulţi de-ai noştri, am dat poporului nostru pe acest pământ o putere pe care n-ar fi îndrăznit s-o viseze vreodată. Jertfele noastre, relativ puţin numeroase, l-au scăpat de pieire.
Moartea e sfârşitul de neînlăturat al fiecăruia. Mai bine să grăbim moartea acelora care pun piedici operei noastre, decât să murim noi, cei care am dat naştere acestei opere. Noi osândim la moarte şi executăm pe francmasoni aşa, încât nimeni, afară de fraţii lor, nu poate să bănuiască ceva, nici chiar victimele condamnării noastre; ei mor toţi, când trebuie, ca de o moarte naturală… Ştiind aceasta, ceilalţi tovarăşi nu îndrăznesc să protesteze. Aceste măsuri au înlăturat din sânul francmasoneriei orice urmă de împotrivire şi protestare. Tot predicând creştinilor liberalismul, noi ţinem poporul evreiesc şi pe agenţii noştri într-o supunere desăvârşită.
Prin înrâurirea noastră, executarea legilor creştinilor e redusă la minimul posibil. Prestigiul şi tăria legilor sunt zdruncinate de interpretările liberale, pe care le-am introdus noi în ele. În cauzele şi chestiunile de politicăşi de principiu, tribunalele hotărăsc aşa cum le prescriem noi, văd lucrurile sub lumina în care le arătăm noi. Noi ne servim pentru aceasta de persoanele cu care se va crede că n-avem nimic comun, de opinia ziarelor, şi încă de alte mijloace. Înşişi senatorii şi administraţia superioară primesc orbeşte sfaturile noastre. Spiritul cu desăvârşire animal al creştinilor, nu e capabil de analizăşi observaţie şi, cu atât mai puţin, nu e în stare să prevadă la ce sfârşit poate să ducă un anumit fel de a prezenta chestiunile.
În această deosebire dintre felul nostru de a cugeta şi acela al creştinilor, se poate vedea limpede însuşirea noastră de popor ales şi semnul care ne deosebeşte de ceilalţi oameni. Spiritul creştinilor e instinctiv, animal. Ei văd, dar nu prevăd şi nu inventează (afară de lucrurile materiale). Din aceasta se vede uşor că însăşi natura ne-a sortit să conducem şi să îndrumăm lumea.
Când va fi sosit vremea stăpânirii noastre pe faţă, şi când vom putea arăta binefacerile guvernării noastre, vom schimba toate legile: ele vor fi scurte, limpezi, neclintite, fără comentarii, aşa că oricine le va putea înţelege uşor. Trăsătura de căpetenie a acestor legi va fi supunerea faţă de stăpânire, împinsă până la măreţie. Atunci vor înceta toate abuzurile, în urma responsabilităţii tuturor până la cel din urmă, înaintea autorităţii superioare a reprezentan­tului puterii. Abuzurile de putere ale funcţionarilor infe­riori vor fi pedepsite atât de aspru, încât fiecare va pierde dorul de a-şi încerca puterile. Vom pândi cu ochii neclintiţi fiecare act de administraţie, de care depinde mersul maşinei guvernamentale, deoarece necinstea din adminis­traţie dă naştere tuturor celorlalte nelegiuiri: toate cazurile de ilegalitate ori de abuz vor fi pedepsite aşa ca să formeze o pildă. Sustragerile de bani, complicitatea solidară dintre funcţionarii administraţiei, vor înceta după cele dintâi exemple de pedepse nemiloase. Faima puterii noastre cere pedepse rodnice, adică crude, pentru cea mai mică încălca­re a legilor, deoarece orice asemenea încălcare pătează bunul nume al stăpânirii. Osânditul, dacă va fi prea aspru pedepsit pentru greşala sa, va fi ca un soldat căzut pe câmpul de luptă administrativ, pentru Autoritate, Principii şi Lege, care nu pot îngădui ca interesul particular să covârşească funcţia publică, chiar din partea acelora care conduc mersul societăţii. Judecătorii noştri vor şti că, vrând să se laude cu o prostească milă, ei încalcă legile dreptăţii, care au fost făcute pentru ai întări pe oameni pedepsindu-le greşelile, iar nu pentru ca judecătorul să-şi arate bunătatea inimii sale. E îngăduit să se folosească oamenii de aceste însuşiri în viaţa particulară, dar nu pe terenul public, care e temelia educaţiei vieţii omeneşti.
Judecătorii noştri nu vor servi decât până la vârsta de cincizeci de ani, deoarece, mai întâi, bătrânii ţin cu prea mare încăpăţinare la părerile lor vechi şi sunt mai puţin gata de a se supune noilor ordine şi apoi vom putea, pe calea aceasta, să reînnoim personalul mai uşor: acela care va voi să-şi păstreze slujba, va trebui să asculte orbeşte pentru a merita această favoare. În general, judecătorii noştri vor fi aleşi de către noi numai dintre aceia, care ştiu prea bine că sarcina lor e de a pedepsi şi de a aplica legile, iar nu de a face liberalism în dauna statului, cum fac astăzi creştinii. Mutările vor contribui şi ele la, slăbirea solidari­tăţii colective a colegilor şi îi vor lega pe toţi de interesele guvernelor de care va depinde soarta lor. Noua generaţie de judecători va fi crescută în aşa fel încât va socoti ca inadmisibile abuzurile care ar putea aduce vreo atingere ordinii stabilite în legăturile dintre supuşii noştri.
În zilele noastre judecătorii creştini, neavând o idee exactă despre menirea lor, arată milă pentru toate crimele, deoarece stăpânitorii de azi, numind pe judecători, nu-şi iau grija de a le inspira simţământul datoriei şi conştiinţa operei pe care sunt chemaţi a o îndeplini. Ca acele animale care îşi trimit puii în căutarea prăzii, tocmai aşa fac creşti­nii dându-le supuşilor posturi aducătoare de un bun câştig, fără a se îngriji să le explice cu ce scop a fost întemeiat acel post. Iată de ce se nimicesc guvernele creştine prin propriile lor puteri, prin faptele propriei lor administraţii.
Să scoatem aşadar, din rezultatele acestor fapte, o lecţie mai mult pentru viitoarea noastră stăpânire. Vom expulza liberalismul din toate posturile de căpetenie ale adminis­traţiei noastre, de care va atârna educarea celor mai mici în vederea ordinei noastre sociale. Nu vor fi îngăduiţi a ocupa aceste posturi decât aceia pe care îi vom fi crescut noi înşine pentru guvernământul administrativ. Ni se poate spune însă că concedierea foştilor funcţionari va costa mult vistieria. Răspundem că, mai întâi, li se va găsi dinainte un serviciu particular pentru a înlocui pe acela ce-l pierd; în al doilea rând, toţi banii din lume fiind strânşi în mâinile noastre, guvernământul nostru nu va trebui să se teamă vreodată de cheltuieli prea mari.
Absolutismul nostru va fi consecvent în toate. Iată de ce marea noastră voinţă va fi respectatăşi împlinită fără murmur, ori de câte ori vom porunci ceva. Ea nu va ţine seamă de nici o împotrivire, de nici o nemulţumire; va înăbuşi orice revoltă prin pedepse exemplare.
Vom desfiinţa dreptul de casaţie, de care vom dispune noi singuri, conducătorii, deoarece nu trebuie să lăsăm să se nască în popor gândul că o judecată nedreaptă ar putea fi dată de către judecătorii numiţi de noi. Dacă totuşi s-ar întâmpla ceva asemănător, vom casa noi înşine sentinţa, dar vom pedepsi totodată atât de straşnic pe judecătorul care nu şi-a cunoscut datoria şi menirea, încât asemenea cazuri nu se vor mai repeta. Stăruiesc în a vă spune încă odată că noi vom cunoaşte fiecare pas al administraţiei noastre, care e deajuns să fie astfel supravegheată, pentru ca poporul să fie mulţumit de noi, deoarece el are dreptul să ceară de la un bun guvernământ un bun funcţionar.
Guvernământul nostru va avea înfăţişarea unui scut părintesc, patriarhal, din partea stăpânitorului nostru. Poporul şi supuşii vor vedea în el un părinte care se îngrijeşte de toate necazurile, de toate faptele, de toate legăturile dintre supuşii săi, ca şi de legăturile lor cu stăpânirea. Atunci se vor pătrunde atât de mult de gândul că le este peste putinţă de a se lipsi de acest scut şi de această îndrumare, dacă vor să trăiască în pace şi bună înţelegere, încât vor recunoaşte autocraţia domnitorului nostru cu o veneraţie apropiată de adorare, mai ales când vor ajunge să se convingă că funcţionarii noştri nu-i înlocu­iesc puterea lui cu a lor, ci nu fac altceva decât să ducă orbeşte la îndeplinire poruncile sale. Ei vor fi foarte mulţu­miţi că am orânduit totul în viaţa lor, cum fac părinţii înţelepţi, care vor să-şi crească copiii în simţământul datoriei şi al supunerii. Căci popoarele, faţă de tainele politicii noastre, sunt ca nişte copii veşnic minori, atât ele cât şi conducătorii lor de acum…
După cum vedeţi, eu bazez despotismul nostru pe drept şi datorie: dreptul de a pretinde îndeplinirea datoriei e cea dintâi datorie a unei stăpâniri, care e un părinte pentru supuşii săi. Această stăpânire are în mâinile ei dreptul celui mai tare, şi trebuie să se folosească de el pentru a conduce omenirea către ordinea stabilită de natură, către supunere. Totul se supune în această lume, dacă nu oamenilor, cel puţin împrejurărilor sau propriei sale naturi, şi în orice caz, celui mai tare. Să fim dar noi cei mai tari în vederea binelui.
Va trebui săştim să jertfim, fără a şovăi, câţiva indivizi izolaţi, care vor fi păcătuit împotriva ordinii stabilite, căci pedepsirea exemplară a răului are în sine o mare putere educativă.
Când regele lui Israil îşi va pune pe capul sfinţit coroa­na pe care i-o va oferi Europa, atunci va deveni patriarhul lumii. Jertfele necesare făcute de el, din cauza utilităţii lor, nu vor atinge niciodată numărul celor jertfiţi în cursul veacurilor, din pricina nebuniei măririlor, de către rivalitatea guvernelor creştine.
Regele nostru va fi într-o veşnică înţelegere cu poporul; îi va adresa cuvântări de la tribună, pe care renumele le va purta îndată peste tot cuprinsul Pământului.
Drept comentarii ale acestui capitol, a se vedea, la Anexă, documentele referitoare la Francmasonerie.
CAPITOLUL XVI
Universităţile reduse la neputinţă, înlocuirea clasicismului. Educaţia şi profesiunea. Preaslăvirea autorităţii „guvernatorului” în şcoli. Desfiinţarea învăţământului liber. Noile teorii. Neatârnarea gândirii. Învăţământul prin imagini.
Cu scopul de a nimici toate forţele colective în afară de ale noastre, vom desfiinţa Universităţile, prima etapă a colectivismului, şi vom întemeia altele într-un nou spirit. Conducătorii şi profesorii lor vor fi pregătiţi în taină pentru opera lor, prin programe de acţiune secrete şi amănunţite, de la care nu se vor putea abate întru nimic. Vor fi numiţi cu o deosebită băgare de seamăşi vor fi în întregime dependenţi de guvernământ.
Vom înlătura din învăţământ dreptul cetăţenesc, ca şi tot ceea ce priveşte chestiunile politice. Aceste obiecte le vor învăţa numai câteva zeci de persoane, alese pentru însuşirile lor strălucite. Universităţile nu trebuie să crească între zidurile lor nişte guralivi care compun proiecte de Constituţie, ca şi cum ar compune comedii sau tragedii, şi care se ocupă de chestiunile politice pe care înşişi părinţii lor nu le-au înţeles vreodată. Ideea greşită ce o au cei mai mulţi oameni despre chestiunile politice, dă naştere la utopişti şi la răi cetăţeni; puteţi vedea voi înşivă ce a făcut din creştini educaţia lor generală. A trebuit să introducem în educaţia lor toate acele principii care au slăbit atât de mult ordinea lor socială. Atunci însă când vom veni noi la putere, vom înlătura din educaţie toate obiectele de învăţământ care pot pricinui frământări şi vom face din tineret nişte copii care ascultă de autorităţi, iubind pe acela care-i îndrumă ca pe un sprijin şi o nădejde de pace şi linişte.
Vom înlocui clasicismul, ca şi orice studiu al istoriei vechi, care cuprinde mai multe pilde rele decât bune, prin studiul programului viitorului. Vom şterge din amintirea oamenilor toate faptele veacurilor apuse, care nu ne sunt plăcute, nepăstrând decât pe acelea care zugrăvesc greşelile guvernelor creştine. Viaţa practică, a ordinii sociale naturale, legăturile oamenilor între ei, obligaţia de a ocoli pildele rele şi egoiste, care seamănă sămânţa răului, şi alte asemenea chestiuni pedagogice, vor sta în fruntea progra­mului de învăţământ, deosebit pentru fiecare meserie, şi care nu va generaliza învăţământul fără nici un rost. Acest fel de a pune chestiunea are o însemnătate deosebită.
Fiecare clasă socială trebuie să fie crescută într-o aspră îngrădire, după menirea şi lucrul care o aşteaptă. Întâm­plătoarele genii au ştiut şi vor şti totdeauna să se strecoare din clasa lor în una mai înaltă; însă a lăsa liberă trecerea tuturor nechemaţilor, dintr-o clasă într-alta, a îngădui acestora să ocupe locuri care aparţin prin naştere şi profesiune unei alte clase mai sus puse, numai de dragul prevenirii nedreptăţirii geniilor, e o adevărată nebunie. Ştiţi prea bine la ce sfârşit au ajuns creştinii prin această strigătoare absurditate.
Pentru ca stăpânirea să ocupe locul ce i se cuvine în inimile şi spiritele supuşilor săi, va trebui în tot timpul să se arate întregului popor, în şcoli şi în pieţele publice, care îi este însemnătatea, care îi sunt datoriile şi întrucât aduce activitatea ei binele poporului.
Vom desfiinţa orice învăţământ liber. Studenţii vor avea dreptul de a se întruni, împreună cu părinţii lor, ca la club, în aşezămintele şcolare: în timpul acestor adunări, în zilele de sărbătoare, profesorii vor ţine conferinţe aşa zise libere, asupra legăturilor care trebuie să-i unească pe oa­meni între ei, asupra legilor imitaţiei, asupra nenorocirilor pricinuite de concurenţa neînfrânatăşi, în sfârşit, asupra filosofiei noilor teorii, necunoscute încă lumii. Vom face din aceste teorii o dogmăşi ne vom servi de ea pentru a-i converti pe oameni la credinţa noastră. Când voi fi isprăvit expunerea programului nostru de lucru pentru zilele de acum şi pentru viitor, o să vă arăt şi bazele acestor teorii.
Într-un cuvânt, ştiind, prin experienţa mai multor vea­curi, că oamenii trăiesc şi se conduc după idei şi că aceste idei nu sunt semănate în minţile oamenilor decât cu ajutorul educaţiei, dată cu un egal succes la toate vârstele, (bineînţeles cu procedee diferite), vom absorbi şi vom întrebuinţa în folosul nostru ultimele licăriri de cugetare independentă, pe care de altfel le îndreptăm deja de mult spre materiile şi ideile care ne trebuiesc. Sistemul înăbuşi­rii gândirii e deja în vigoare, în aşa numitul învăţământ prin imagini, care are menirea de a-i transforma pe oameni în animale blânde, care nu cugetă ci aşteaptă reprezentarea în imagini a lucrurilor pentru a le înţelege… În Franţa, unul din cei mai buni agenţi ai noştri, Bourgeois, a proclamat deja noul program de educaţie prin imagini.
PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI III
CAPITOLUL XVII
Baroul. Înrâurirea preoţilor creştini. Libertatea conştiinţei. Regele jidanilor patriarh şi papă. Mijloace de luptă împotriva Bisericii de astăzi. Problemele presei contemporane. Organiza­rea poliţiei. Poliţia voluntară. Spionajul după modelul aceluia al societăţii jidoveşti. Abuzurile de putere.
Baroul, cariera de avocat, dă naştere la oameni reci, cruzi, încăpăţînaţi, fără principii, care stau la orice prilej pe un teren impersonal, pur legal. Sunt obişnuiţi a suci toate lucrurile în folosul apărării, iar nu în acela al binelui social. De obicei ei nu refuză nici o apărare, se străduiesc să obţină „achitarea cu orice preţ, agăţându-se de subtili­tăţile jurisprudenţei: prin aceasta demoralizează tribuna­lul”. Iată de ce, nepermiţând această profesie decât în limite strâmte, vom face din membrii ei funcţionari executivi. Avocaţii, ca şi judecătorii, vor fi lipsiţi de dreptul de a comunica cu pricinaşii; ei vor primi cauzele de la tribunal, le vor cerceta după memoriile şi documentele rapoartelor judecătoreşti şi îşi vor apăra clienţii după interogarea lor în faţa tribunalului, odată ce faptele au fost limpezite. Vor primi onorarii independente de calitatea apărării. În acest chip vom avea o apărare cinstităşi impar­ţială, călăuzită nu de interes, ci de convingere. Aceasta va face să înceteze, între altele, corupţia actuală a asesorilor (judecători), care vor înceta de a mai scăpa de pedeapsă pe aceia care îi plătesc.
Ne-am îngrijit deja să discredităm clasa preoţilor creştini şi să le dezorganizăm astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi stânjeni mult. Înrâurirea ei asupra poporului scade din zi în zi. Astăzi libertatea conştiinţei e pretu­tindeni proclamată. Prin urmare nu mai e decât un anumit număr de ani care ne desparte de ruina desăvârşită a religiei creştine; celelalte religii le vom dărâma şi mai uşor, dar e încă prea devreme să vorbim despre aceasta. Vom aşeza puterea bisericeascăşi preoţimea, în nişte cadre atât de strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă faţă de aceea pe care au avut-o altădată.
Când va veni momentul de a distruge pe veşnicie curtea papală, atunci degetul unei mâini nevăzute va arăta popoarelor această curte. Dar când popoarele se vor azvârli asupra ei, noi vom apărea ca apărători ai acestei curţi, pentru a nu îngădui vărsarea de sânge. Prin această diversiune vom pătrunde înăuntrul cetăţii papale, din care nu vom mai ieşi până ce nu o vom fi nimicit în întregime.
Regele jidanilor va fi adevăratul papă al lumii, patriarhul Bisericii internaţionale.
Dar, atâta timp cât nu vom fi crescut tineretul în noile credinţe de tranziţie, şi-apoi în a noastră, nu ne vom atinge pe faţă de Bisericile existente, ci vom lupta împotriva lor prin critică, aţâţând neînţelegerile.
În genere, presa noastră contemporană va dezvălui afacerile de stat, religiile, neputinţa creştinilor, şi toate acestea în termenii cei mai necinstiţi, cu scopul de a le înjosi în toate felurile, cum numai rasa noastră de geniu o ştie a face.
Regimul nostru va fi apologia stăpânirii lui Vişnu, care îi serveşte de simbol; cele o sută de mâini ale noastre, vor ţinea fiecare un resort al maşinii sociale. Noi vom vedea totul, fără ajutorul poliţiei oficiale, care, aşa cum am alcă­tuit-o noi pe scama creştinilor, împiedică vederea guverne­lor de astăzi. În programul nostru, o treime a supuşilor îi va supraveghea pe ceilalţi numai din simţământul datoriei, pentru a servi de bună voie statul. Atunci nu va fi ruşinos să fii spion şi denunţător; dimpotrivă, va fi demn de laudă, însă denunţările rău bazate vor fi pedepsite cu cruzime, pentru ca să nu se abuzeze de acest drept.
Agenţii noştri vor fi aleşi atât din înalta societate, cât şi din clasele de jos şi din mijlocul clasei administrative care petrece, apoi dintre editori, tipografi, librari, funcţionari comerciali, lucrători, birjari, lachei, etc…
Această poliţie lipsită de drepturi, neautorizată de a acţiona prin ea însăşi, şi prin urmare fără putere, nu va face altceva decât să dovedeascăşi să denunţe; verificarea mărturisirilor ei şi arestările, vor depinde de un grup responsabil de controlori ai afacerilor poliţiei; iar arestă­rile însăşi, vor fi făcute de către corpul jandarmilor şi al poliţiei municipale. Acela care nu-şi va fi făcut raportul asupra celor auzite şi văzute de el în legătură cu chestiunile de politică, va fi considerat tot atât de vinovat de tăinuire şi complicitate, ca şi cum ar fi săvârşit el însuşi aceste două crime.
După cum astăzi fraţii noştri sunt obligaţi, sub propria lor responsabilitate, să-şi denunţe comunităţii pe renegaţii lor, sau pe persoanele care întreprind ceva împotriva comunităţii, tot astfel, în regatul nostru universal, va fi obligator pentru toţi supuşii noştri să servească statul în acest fel.
O asemenea organizaţie va înlătura abuzurile puterii, ale corupţiei şi tot ceea ce sfaturile şi teoriile noastre asupra drepturilor supraomeneşti au introdus în obiceiu­rile creştinilor… Dar cum am fi putut ajunge pe altă cale la înmulţirea cauzelor de dezordine în administraţia lor? Prin ce alte măsuri?… Unul dintre cele mai importante mijloace de felul acesta, sunt agenţii însărcinaţi cu restabilirea ordinii. Acestora li se va lăsa putinţa de a-şi arăta şi desfăşura capriciile şi pornirile lor rele, de a abuza de putere şi mai ales de a primi mită.
CAPITOLUL XVIII
Măsuri de siguranţă. Supravegherea conspiratorilor. O pază pe faţă ruinează puterea. Paza regelui jidanilor. Prestigiul mistic al puterii. Arestarea la cea dintâi bănuială.
Când vom simţi trebuinţa de a întări măsurile de apă­rare poliţienească (care ruinează atât de repede prestigiul puterii), vom pune la cale dezordini fără nici un rost, manifestaţii de nemulţumire aţâţate de către buni oratori. Cei ce vor nutri aceleaşi simţăminte ca şi noi, se vor alătura la ei. Acestea ne vor servi de motiv pentru a pune la cale perchiziţii şi supravegheri, făcute de către agenţii pe care îi avem în poliţia creştină.
Cum cea mai mare parte dintre conspiratori lucrează din dragoste pentru artă, din dragoste pentru flecării, noi nu-i vom tulbura înainte de a fi înfăptuit ceva din planul lor; ne vom mulţumi de a introduce în mijlocul lor ele­mente de supraveghere… Nu trebuie să uităm că prestigiul puterii scade, dacă se descoperă adesea comploturi împo­triva sa: aceasta atrage după sine o mărturisire a neputinţei sale, sau, ceea ce e şi mai rău, a nedreptăţii propriei sale cauze. Voi ştiţi prea bine că noi am nimicit prestigiul, bunul nume al domnitorilor creştini, prin dese atentate puse la cale de către agenţii noştri, miei orbi din turma noastră; e foarte uşor, cu ajutorul câtorva fraze liberale, să­i împingi pe creştini la crimă, cu condiţia numai să-i dai o culoare politică, îi vom sili pe conducători să-şi recunoas­că neputinţa prin măsurile de siguranţă luate pe faţă, iar cu acest mijloc vom izbuti să ruinăm prestigiul puterii.
Guvernul nostru va fi apărat de către o gardă aproape nevăzută, deoarece noi nu îngăduim nici măcar gândul că ar putea exista împotriva lui vreo uneltire, contra căreia n­ar fi în stare să lupte şi care să-l silească să se ascundă.
Dacă am îngădui acest gând, cum au făcut-o şi o fac încă creştinii, am iscăli o sentinţă de moarte; dacă nu însăşi aceea a suveranului nostru, atunci cel puţin aceea a dinastiei sale dintr-un viitor apropiat.
După aparenţele strict observate, guvernământul nos­tru nu se va folosi de puterea sa decât în vederea binelui poporului, iar nicidecum pentru foloasele lui personale ori dinastice, iată de ce, observând această înscenare, puterea lui va fi respectatăşi păzită chiar de către supuşii săi; va fi adorat de către poporul care va avea credinţa că bunăstarea fiecărui cetăţean depinde de el, căci de el va depinde ordinea din economia socială…
A-l păzi pe rege pe faţă, însemnează a recunoaşte slă­biciunea organizaţiei guvernamentale.
Regele nostru, când va fi în mijlocul poporului, va fi totdeauna încunjurat de o ceată de bărbaţi şi femei care vor fi luaţi drept nişte simpli curioşi, ocupând, ca din întâm­plare, primele rânduri din jurul său şi care vor împiedica şi potoli rândurile celor din urmă, ca pentru a face să se respecte ordinea cuvenită. Prin aceasta vor da o pildă de stăpânire de sine. Dacă se va găsi în popor vreunul care se sileşte să aducă regelui o jalbă, deschizându-şi un drum prin mulţime, primele rânduri vor trebui să primească această plângere şi, sub ochii celui ce-a adus-o, s-o dea regelui, pentru ca toţi săştie că ceea ce i se adresează ajunge la destinaţie şi că există prin urmare un control făcut de însuşi regele. Aureola puterii pretinde ca poporul să-şi poată zice: „Dacă ar şti regele”, sau „Regele o va şti”.
Înfiinţând garda de pază oficială, dispare prestigiul mistic al puterii; fiecare om îndrăzneţ, va crede că e temut şi că e stăpân pe această putere, peste a cărei pază el se crede în stare de a trece; uneltitorul, cunoscându-şi forţa şi dibăcia, pândeşte prilejul de a săvârşi un atentat împotriva acestei puteri. Cu toate că noi nu propovăduim printre creştini asemenea fapte, totuşi vedem la ce rezultate au dus măsurile de apărare luate în văzul tuturor!…
Vom aresta pe criminali la cea dintâi bănuiala mai mult ori mai puţin fondată: teama de a ne înşela nu poate fi un motiv pentru a da putinţa de a fugi oamenilor bănuiţi de un delict sau o crimă politică, faţă de care vom fi cu adevărat nemiloşi. Dacă în crimele obişnuite s-ar mai putea, forţând puţin înţelesul lucrurilor, să se admită cercetarea motivelor care au împins la săvârşirea lor – nu poate fi în schimb nici un fel de îngăduinţă pentru persoa­nele care se ocupă de chestiuni pe care nimeni, afară de Guvern, nu le poate înţelege câtuşi de puţin. Chiar mai mult: adevărata politică nu sunt capabile de a o înţelege toate guvernele.
CAPITOLUL XIX
Dreptul de a prezenta cereri şi proiecte. Uneltirile revoluţionare. Crimele politice judecate de către tribunale. Reclama pentru crimele politice.
Dacă noi nu îngăduim ca fiecare să se ocupe direct de politică, vom încuraja în schimb orice raport, orice cerere care ar ruga guvernul să îmbunătăţească starea poporului: aceasta ne va permite să vedem lipsurile şi închipuirile supuşilor noştri, cărora le vom răspunde fie cu îndeplinirea cererilor făcute, fie cu o respingere bine cugetată, care va dovedi greşala de judecată a celor ce le-au alcătuit.
Uneltirile răzvrătitoare nu sunt altceva decât lătratul unui căţeluş împotriva unui elefant. Pentru un guvern bine organizat, nu din punct de vedere poliţienesc, ci social, lătratul acestui căţeluş n-are însemnătate şi se produce numai pentru că dobitocul nu-şi cunoaşte locul şi însemnă­tatea lui. Va fi deajuns să se dovedească, printr-un bun exemplu, importanţa unuia şi a celuilalt, pentru ca aceşti căţei să înceteze de a mai lătra şi să înceapă să dea din coadă de îndată ce zăresc elefantul.
Pentru a răpi crimei politice faima ei, de faptă vitejeas­că, o vom pune înaintea judecătorilor pe aceeaşi treaptă cu furtul, omorul şi orice altă nelegiuire mârşavăşi josnică. Atunci opinia publică va confunda în gândul ei această categorie de crime cu ruşinea tuturor celorlalte, şi le va privi cu acelaşi dispreţ. Noi ne-am propus (şi cred că am izbutit) să împiedicăm pe creştini de a lupta în acest fel împotriva uneltirilor răzvrătitoare.
În acest scop, prin presă, în cuvântările noastre publi­cate, în manuale de istorie bine alcătuite, am făcut reclamă pentru aşa-zisa jertfire de sine făcută de către cei răzvrătiţi în vederea binelui obştesc. Această reclamă a mărit numărul liberalilor şi a aruncat mii de creştini în rândurile turmei noastre.
CAPITOLUL XX
Programul financiar. Impozitul progresiv. Percepţia progresivă în timbre. Casa de fonduri a hârtiilor de valoare şi stagnarea banilor. Curtea de Conturi. Desfiinţarea formalităţilor de reprezentare. Stagnarea capitalurilor. Emisiunea banilor. Schimbul aurului. Schimbul costului muncii. Bugetul, împrumuturile statului. Seria de hârtii cu interese de 1%. Hârtiile industriale. Conducăto­rii creştinilor, favoriţii, agenţii francmasonilor.
Astăzi vom vorbi despre programul financiar pe care l-am păstrat pentru sfârşitul raportului meu, ca fiind punctul cel mai greu, culminant şi hotărâtor al planurilor noastre. Începând să vă vorbesc despre el, vă voi aduce aminte ceea ce v-am mai spus odată, sub formă de aluzie, că suma actelor noastre se rezolvă printr-o chestiune de cifre.
Când vom pune mâna pe putere, guvernul nostru abso­lut se va feri, în interesul său propriu, de a încărca prea mult masele poporului cu dări; el nu-şi va uita de rolul său de părinte şi apărător. Dar, cum organizaţia guvernamen­tală costă scump, va trebui totuşi să găsim mijloacele trebuincioase, iată de ce trebuie pregătit echilibrul finan­ciar cu o deosebită îngrijire.
În guvernământul nostru, Regele va avea ficţiunea lega­lă a proprietăţii legale a tot ceea ce se găseşte în statul său (lucru uşor de înfăptuit): el va putea deci recurge la confiscarea legală a tuturor sumelor de bani pe care le va crede trebuincioase pentru a regla circulaţia bănească a statului. Se vede din acestea că impunerea va trebui să consiste în rândul întâi dintr-un impozit progresiv asupra proprietăţii. În acest fel, impozitele vor fi încasate fără greutate şi fără a ruina pe cetăţeni, într-o proporţie la sută relativă cu posesiunea. Cei bogaţi trebuie să înţeleagă că datoria lor este de a pune o parte din belşugul lor la dispo­ziţia statului, de vreme ce acesta le garantează siguranţa asupra restului şi dreptul unui câştig cinstit – zic al unui câştig cinstit, deoarece controlul asupra proprietăţii va înlătura orice jaf legal.
Această reformă socială trebuie să pornească de sus, deoarece i-a sosit vremea şi e trebuincioasă, ca o garanţie a păcii. Impozitul asupra omului sărac, e o sămânţă de revoluţie şi e dăunătoare statului, care pierde venituri mari pentru a alerga după câştiguri mici. Afară de aceea, impozitul asupra capitaliştilor va micşora creşterea bogăţiilor persoanelor particulare, în mâinile cărora le-am îngrămădit astăzi pentru a contrabalansa forţa guverna­mentală a creştinilor, adică finanţele statelor.
Un impozit progresiv va aduce un venit cu mult mai mare decât impozitul proporţional de astăzi, care nu ne foloseşte decât la provocarea de tulburări şi de nemulţu­miri printre creştini.
Puterea pe care se va sprijini Regele nostru, va consta în echilibrul şi garanţia păcii. Capitaliştii trebuie să jertfească o mică parte din veniturile lor, pentru a asigura funcţionarea maşinii guvernamentale. Lipsurile statului trebuiesc acoperite de către aceia cărora bogăţiile lor le îngăduie să facă aceasta fără greutate.
Această măsură va nimici ura celui sărac împotriva bogatului, în care el va vedea o putere financiară folosi­toare statului, un sprijinitor al păcii şi ai bunei stări, deoarece va vedea că el e acela care se îngrijeşte de cele trebuincioase pentru a obţine aceste comori. Pentru ca bogaţii care vor trebui să facă aceste plăţi noi, să nu fie prea nemulţumiţi, li se va da câte-o dare de seamă asupra destinaţiei acestor sume, afară, bineînţeles, de sumele care vor fi împărţite pentru trebuinţele tronului şi ale aşezămin­telor administrative.
Domnitorul nu va avea proprietăţi personale, de vreme ce toată averea din stat e a lui; dacă nu, una ar contrazice pe cealaltă: veniturile personale ar anula dreptul de proprietate asupra posesiunilor tuturor. Rudele persoanei domnitoare, în afară de moştenitorii săi, care sunt şi ei întreţinuţi pe cheltuiala statului, trebuie să se aşeze în rândurile simplilor servitori ai statului sau să lucreze pentru a câştiga dreptul de proprietate; privilegiul de a face parte din familia regală nu trebuie să servească de pretext pentru a jefui vistieria.
Cumpărarea unei proprietăţi, primirea unei moşteniri, vor fi impuse cu un drept de timbru progresiv. Transmi­terea unei proprietăţi în bani sau în alt fel, nedeclarată pentru acest drept de timbru, care trebuie să fie nominal, va fi îngreunată de o impunere de atâta la sută în socoteala vechiului proprietar, începând de la data transmiterii până în ziua descoperirii fraudei. Titlurile de transmitere vor trebui să fie prezentate în fiecare săptămână la vistieria din localitate, cu indicarea prenumelui, a numelui de familie şi a domiciliului vechiului şi noului proprietar. Această înre­gistrare nu va fi impusă decât cu începere de la o anumită sumă fixă, depăşind cheltuielile normale de cumpărare şi vânzare a lucrului, celelalte neavând a suporta decât un drept de timbru destul de mic pentru fiecare unitate.
Socotiţi cu cât vor întrece impozitele acestea veniturile de astăzi ale statelor creştine. Casa fondurilor statului va trebui să conţină un anumit capital de rezervă, iar tot ceea ce va depăşi acest capital, va trebui pus din nou în circulaţie. Se vor organiza cu aceste rezerve lucrări publice. Iniţiativa lucrărilor venind din partea statului, va lega puternic clasa muncitoare de interesele statului şi de persoanele domni­toare. O parte a acestor sume va fi întrebuinţată la acordarea de prime pentru invenţii şi producţiune.
În afară de sumele fixate şi larg socotite, nu trebuie să se reţină nici un singur ban în casele statului, deoarece banii sunt făcuţi pentru a circula şi orice stagnare a lor are repercusiuni primejdioase asupra funcţionării mecanismu­lui statului, ale cărui roţi sunt meniţi a le unge în continuu: lipsa unsorii poate opri mersul regulat al mecanismului.
Înlocuirea unei părţi a banilor cu hârtii de valoare, a produs tocmai o asemenea stagnare. Urmările, acestui lucru sunt deja îndeajuns simţite.
Vom avea de asemenea şi o Curte de Conturi, la care guvernatorul nostru va găsi totdeauna o dare de seamă completă despre veniturile şi cheltuielile statului, cu excep­ţia contului încă neîncheiat al lunii curente şi a contului încă nepredat al lunii precedente.
Singura persoană care nu are interes de a jefui banii statului e proprietarul lor, stăpânitorul nostru. Iată de ce, controlul său va face cu neputinţă pierderile şi risipa. Reprezentarea, care ia guvernatorului timpul scump pentru ca să-l folosească la recepţiile pe care le cere eticheta, va fi desfiinţată, pentru ca în schimb să aibă timpul trebuincios de a controla şi a se gândi. Puterea lui nu va mai sta la bunul plac al favoriţilor care înconjoară tronul pentru a-i da strălucire şi pompă, şi pentru a-şi satisface interesele lor iar nu acelea ale statului.
Crizele economice ale creştinilor au fost produse de către noi, cu singurul scop de a retrage banii din circulaţie. Uriaşe capitaluri stăteau pe loc, sustrăgând banii statelor care erau silite apoi să se adreseze tot la aceste capitaluri pentru a dispune iarăşi de bani. Aceste împrumuturi îngreu­nau finanţele statelor prin plata intereselor; ele le robeau capitalului. Concentrarea industriei în mâinile capitalişti­lor, care au ucis mica industrie, a supt toate puterile poporului şi, în aceeaşi vreme, pe acelea ale statului…
Emisiunea actuală a banilor, nu corespunde în general cifrei pe care o reprezintă consumaţia tuturor locuitorilor şi prin urmare nu poate îndestula toate trebuinţele munci­torilor. Emisiunea banilor trebuie să fie în raport cu creşterea populaţiei, şi trebuie trecuţi în această socotealăşi copiii, deoarece aceştia consumăşi costă de îndată ce se nasc.
Revizuirea baterii de monede e o chestiune de căpete­nie pentru toată lumea. Ştiţi prea bine că schimbul aurului a fost primejdios pentru statele care l-au primit, deoarece el nu poate îndestula consumaţia de bani, cu deosebire de când am început noi să retragem din circulaţie cât am putut mai mult aur.
Trebuie să introducem o monedă creată asupra muncii, indiferent că va fi de hârtie ori de lemn. Vom face o emisiune de bani după trebuinţele obişnuite ale fiecărui supus, mărind această cantitate la fiecare naştere şi micşorând-o la fiecare caz de moarte.
Fiecare judeţ, fiecare plasă îşi va face socoteli în acest scop. Pentru ca să nu se întâmple întârzieri la înmânarea banilor pentru trebuinţele statului, sumele şi data plăţii lor vor fi stabilite printr-un decret al guvernului; cu acest mijloc se va înlătura protectoratul ministerului de finanţe, care nu va putea favoriza o regiune în dauna alteia.
Aceste reforme plănuite de noi, le vom scoate la iveală în aşa fel încât să nu alarmeze pe nimeni. Vom dovedi necesitatea reformelor noastre prin încurcătura la care au ajuns creştinii din pricina dezordinilor financiare de pe vremea lor. Cea dintâi dezordine, vom zice noi, constă în aceea că ei încep a stabili un simplu buget care însă creşte din an în an din motivul următor: se cheltuieşte acest buget până la jumătatea anului; se cere apoi un buget rectificat, care e risipit în trei luni, şi pe urmă trebuie să se mai ceară un buget suplimentar, iar toate acestea se sfârşesc cu un buget de lichidare. Iar cum bugetul anului viitor e stabilit după totalul bugetului general, deosebirea anuală normală e tocmai de 50%, adică bugetul se triplează la fiecare zece ani. Mulţumită unor asemenea procedee, tolerate de către nepăsarea statelor creştine, casele acestora sunt totdeauna goale, împrumuturile care au urmat, au înghiţit resturile şi au împins toate statele la bancrută.
Fiecare împrumut dovedeşte slăbiciunea statului şi neînţelegerea drepturilor sale. Împrumuturile, ca şi spada lui Damocle, atârnă deasupra capetelor guvernatorilor, care, în loc să ia ceea ce le trebuie de la supuşii lor, printr-un impozit vremelnic, vin cu mâna întinsă să ceară pomană de la bancherii noştri. Împrumuturile externe sunt nişte lipitori care nu pot fi dezlipite în nici un caz de pe trupul statului, dacă nu cad ele de la sine sau dacă statul nu le leapădă în mod radical. Dar statele creştine nu numai că nu şi le smulg, ci continuă să-şi pună altele, tot mai multe, aşa încât vor trebui să moară în urma acestor sângerări, de bună voie.
Într-adevăr, ce alt înţeles să aibă oare împrumutul, şi mai ales împrumutul extern?… Împrumutul e o emitere de poliţe din partea guvernului, conţinând o obligaţie cu un anumit procent, proporţional cu suma capitalului împru­mutat. Dacă împrumutul e taxat cu 5%. În douăzeci de ani statul va plăti fără nici un folos interese egale cu împrumu­tul, în patruzeci de ani o sumă dublă, în şaizeci de ani una triplă, iar datoria rămâne tot o datorie neplătită.
Din acestea se poate vedea că sub forma unui impozit individual statul ia ultimii bani ai cetăţenilor săraci, pentru a-i plăti unor bogătaşi străini, de la care a împrumutat banii, în loc de a-şi strânge bogăţiile pentru trebuinţele sale, fără a plăti interese.
Atâta vreme cât împrumuturile au rămas interne, creş­tinii nu făceau altceva decât să treacă banii din punga săracului în aceea a bogatului (toţi din aceeaşi ţară). Dar de când i-am cumpărat pe oamenii care ne trebuiau, pentru a transpune împrumuturile pe un teren străin, de atunci toate bogăţiile statelor trecură în pungile noastre şi toţi creştinii începură să ne plătească un tribut de supunere.
Dacă nechibzuinţa conducătorilor creştini în ceea ce priveşte afacerile statului, dacă corupţia miniştrilor sau nepriceperea financiară a celorlalţi conducători, au încăr­cat ţările lor cu datorii pe care nu le mai pot plăti caselor noastre de unde le-au împrumutat, trebuie să înţelegeţi câţi bani şi câte oboseli ne-au costat toate acestea!…
Noi nu vom lăsa ca banii să stagneze; de aceea nu vor exista obligaţii asupra statului, afară de o serie de obliga­ţiuni de 1%, pentru ca plata intereselor să nu dea putinţă lipitorilor să stoarcă vlaga statului. Dreptul de a emite valori va fi rezervat în mod exclusiv însoţirilor industriale, care vor putea plăti uşor interesele din beneficiile lor, căci statul nu scoate din banii împrumutaţi nici un câştig, de vreme ce el împrumută pentru a cheltui iar nu pentru a face operaţii productive.
Hârtiile industriale vor fi cumpărate chiar de către stat, care, din tributar al impozitelor ce este astăzi, va deveni un împrumutător pentru a câştigă. O asemenea măsură va face să înceteze stagnarea banilor, parazitismul şi presa, care ne erau folositoare atâta timp cât creştinii erau independenţi, dar care nu sunt de dorit sub domnia noastră.
Cât de bine se vede de aci lipsa de judecată a creierelor pur animalice al creştinilor! Ei împrumutau de la noi cu interese, fără a se gândi că vor trebui să scoată chiar aceşti bani, cu interesele pe deasupra, tot din buzunarele statului, pentru a se achita faţă de noi! Ce ar fi fost mai simplu decât să ia banii trebuincioşi de la contribuabilii lor?…
Din faptul că am ştiut să le prezentăm creştinilor aface­rea împrumuturilor într-o astfel de lumină, încât au văzut în ele chiar foloase pentru ei înşişi, putem să ne încredin­ţăm odată mai mult despre superioritatea generală a spiritului nostru.
Socotelile pe care le vom prezenta noi (luminate, la vremea lor, de lumina experienţelor seculare pe care le-au făcut statele creştine), se vor deosebi prin limpezimea şi siguranţa lor şi vor arăta tuturor îndeajuns folosul schimbă­rilor făcute de noi. Ele vor pune capăt abuzurilor, mulţumită cărora îi ţineam noi pe creştini în mâini, dar care nu pot fi îngăduite în regatul nostru.
Vom pune baze atât de sănătoase sistemului nostru de conturi, încât nici guvernatorul, nici cel mai mic funcţio­nar, nu vor putea abate vreo sumă oricât de mică de la destinaţia ei, fără ca să se bage în seamă, nici s-o îndrepte spre o altă destinaţie decât aceea care a fost indicată odată pentru totdeauna în planul nostru de acţiune.
Nu se poate guverna fără un plan stabilit. Înşişi eroii care urmează o cale sigură, însă fără rezerve bine socotite, pier pe drum. Conducătorii creştinilor, cărora le dădeam noi sfatul de a se mai odihni de grijile ce le dădea conduce­rea statului, prin participarea la recepţiile reprezentative, de etichetă, şi prin alte petreceri, nu erau decât nişte paveze în dosul cărora se ascundea stăpânirea noastră. Dările de seamă ale favoriţilor, care îi înlocuiau pe condu­cători, erau făcute pentru aceştia de către agenţii noştri, şi mulţumeau totdeauna spiritele puţin clarvăzătoare, prin promisiuni că viitorul va aduce cu sine economii şi îmbu­nătăţiri… Economii, de unde?… Din noi împrumuturi?… Ar fi putut întreba, dar nu întrebau niciodată aceia care citeau dările de seamăşi proiectele noastre… Ştiţi la ce rezultate i-a dus o asemenea nepăsare, la ce dezordine financiară au ajuns, cu toată activitatea admirabilă a popoarelor lor.
PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI IV
CAPITOLUL XXI
Împrumuturile interne. Pasivul şi impozitele. Preschimbările titlurilor. Casele de economii şi renta. Suprimarea bursei efectelor publice. Taxarea valorilor industriale.
Voi mai adăuga la cele ce vi le-am spus în capitolul precedent, o explicare amănunţită a împrumuturilor interne. Despre împrumuturile externe n-o să vă mai spun nimic, deoarece acestea umpleau casele noastre cu banii naţionali ai creştinilor, iar pentru statul nostru viitor nu vor mai exista străini, adică nu va mai fi nimic extern. Noi ne-am folosit de corupţia administratorilor şi de neglijenţa conducătorilor pentru a primi sume duble, triple şi încăşi mai mari, împrumutând guvernelor creştine bani de care statele lor nu aveau deloc trebuinţă. Cine ar putea oare face acelaşi lucru cu noi?… Iată de ce nu vă voi vorbi în amănunte decât despre împrumuturile interne.
Când fac un împrumut, statele deschid o subscripţie pentru cumpărarea obligaţiilor lor. Pentru ca acestea să poată fi cumpărate de oricine, se tipăresc astfel de hârtii de la o sută până la o mie; în acelaşi timp se face o reducere pentru subscrierile cele dintâi. A doua zi are loc o ridicare de preţuri artificială, aşa zicând pentru că toată lumea se aruncă asupra lor. Câteva zile mai târziu, casele Vistieriei sunt, zice-se, pline, şi nici nu se mai ştie unde să se pună atâţia bani (atunci de ce i-au mai cerut?). Subscripţiile întrec de mai multe ori emisiunea împrumutului: atât de mare e încrederea în poliţele guvernului.
Dar, după ce comedia s-a jucat, Sfatul se trezeşte în faţa unui pasiv, a unui pasiv foarte greu. Pentru a plăti interesele, trebuie să se recurgă la noi împrumuturi care nu absorb ci măresc numai datoria principală. Când creditul e epuizat, trebuie, prin noi impozite, să se acopere nu împrumutul în sine, ci numai interesele împrumutului. Aceste impozite sunt un pasiv, întrebuinţat pentru a acoperi un alt pasiv…
Vine apoi vremea conversiunii, a preschimbărilor, care nu fac altceva decât să micşoreze plata intereselor, dar nu acoperă datoriile şi care, ce-i mai mult, nu pot fi făcute fără învoirea împrumutătorilor: anunţând o preschimbare a titlurilor, se oferă de a se plăti banii celor ce nu se învoiesc să-şi preschimbe valorile. Dacă toţi şi-ar arăta dorinţa de a-şi lua înapoi banii, guvernele ar fi prinse în propriile lor laţuri, şi s-ar găsi în imposibilitatea de a plăti banii pe care îi oferă. Din fericire, supuşii guvernelor creştine, puţin pricepuţi în afacerile financiare, au preferat totdeauna oarecari pierderi asupra cursului şi o micşorare a interese­lor, riscului unor noi învestiri a banilor, iar prin aceasta au dat adesea putinţă guvernelor de a se scăpa de un pasiv de mai multe milioane.
Cu datoriile externe, creştinii nu îndrăznesc însă să facă astăzi tot aşa, deoarece ştiu că noi ne-am cere înapoi toţi banii.
De asemenea, o bancrută recunoscută va dovedi, odată pentru totdeauna statelor, lipsa de legătură dintre intere­sele popoarelor şi acelea ale guvernelor de astăzi.
Vă atrag toată atenţia asupra acestui lucru, şi încă asu­pra celui următor: astăzi toate împrumuturile interne sunt consolidate prin datorii cuprinse sub numele de flotante, adică prin datorii a căror scadenţe sunt mai mult ori mai puţin apropiate. Aceste datorii se compun din banii depuşi în casele de economii şi în casele de rezervă. Cum aceste fonduri rămân multă vreme în mâinile guvernului, ele se evaporează pentru a se plăti cu ele interesele împrumutu­rilor externe şi în locul lor se pune o sumă echivalentă de depuneri de rentă.
Acestea din urmă sunt acelea care umplu toate golurile din casele statului la creştini.
Când ne vom urca pe tronul lumii, toate aceste învâr­tituri financiare vor fi desfiinţate fără a lăsa vreo urmă, deoarece nu corespund intereselor noastre; vom desfiinţa de asemenea toate bursele de efecte publice, deoarece noi nu vom îngădui ca prestigiul puterii să ne fie clătinat prin variaţia preţurilor valorilor noastre. Ele vor fi declarate prin lege la preţul valorii lor complete, fără vreo fluctuaţie posibilă, (căci urcarea preţului dă naştere scăderii lui; în acest fel ne-am jucat, la începutul luptei noastre, cu valorile creştinilor).
Vom înlocui bursele prin nişte mari aşezăminte de cre­dit special, a căror menire va fi de a taxa valorile indus­triale după vederile guvernului. Aceste aşezăminte vor fi în stare să arunce zilnic pe piaţă valori de câte cinci sute de mili­oane. În acest fel toate întreprinderile industriale vor depinde de noi. Vă puteţi închipui ce putere câştigăm prin aceasta.
CAPITOLUL XXII
Taina viitorului. Răul secular e temelia binelui viitor. Aureola puterii şi adorarea ei mistică.
În tot ceea ce v-am expus până aci, m-am silit să vă arăt secretul întâmplărilor din trecut şi de astăzi; ele anunţă un viitor deja aproape de a se înfăptui. V-am arătat secretul legăturilor noastre cu creştinii şi al operaţiilor noastre financiare. Îmi mai rămân puţine lucruri de spus în legătură cu acestea.
Noi avem în mâini cea mai mare putere modernă, aurul: îl putem scoate în două zile din depozitele noastre, în ce cantitate ne va plăcea.
Mai trebuie oare să dovedim că stăpânirea noastră e predestinată de Dumnezeu? Oare nu vom dovedi prin o asemenea bogăţie că tot răul pe care am fost siliţi a-l face în cursul atâtor veacuri, a contribuit în sfârşit la adevăratul bine, la punerea în ordine a tuturor lucrurilor?… Iată confuzia dintre noţiunile binelui şi a răului. Ordinea va fi restabilită, cu oarecari violenţe, dar va fi restabilită. Vom dovedi că suntem nişte binefăcători, noi, cei care am redat lumii chinuite adevăratul bine, libertatea omului, care se va putea bucura de odihnă, de demnitatea raporturilor, cu condiţia, bineînţeles, de a se supune legilor stabilite de către noi. În acelaşi timp vom explica oamenilor că libertatea nu însemnă desfrâu şi dreptul la destrăbălare; de asemenea demnitatea şi puterea omului nu însemnă dreptul fiecăruia de a proclama principii distructive, cum ar fi dreptul conştiinţei, dreptul egalităţii şi altele asemă­nătoare; şi iarăşi nici dreptul omului nu constă deloc în dreptul de a se aţâţa pe sine însuşi şi de a aţâţa pe alţii, făcând paradă cu talentele sale oratorice în adunări zgomo­toase. Adevărata libertate constă în inviolabilitatea persoa­nei care se supune cu cinste şi exactitate tuturor legilor vieţii în comun; demnitatea omenească constă în conştiinţa drepturilor pe care le are şi totodată în aceea a drepturilor pe care nu le are individul, iar nu în singura desfăşurare, după bunul său plac, a temei „EULUI” său.
Puterea noastră va fi glorioasă, deoarece va fi mare, va stăpâni şi îndruma şi nu se va lăsă târâtă de şefi de partide şi de oratori care zbiară cuvinte nebune, pe care le numesc principii înalte dar care nu sunt, la drept vorbind, decât nişte utopii. Puterea noastră va fi stăpâna ordinii din care se naşte toată fericirea oamenilor. Aureola acestei puteri îi va câştiga o adorare misticăşi veneraţia poporului. Adevă­rata forţă nu stă la târguiala cu nici un fel de drept, nici chiar cu dreptul divin; de aceea nimeni nu îndrăzneşte să o atace şi să-i răpească nici cea mai mică părticică a puterii ei.
CAPITOLUL XXIII
Reducerea producţiei obiectelor de lux. Mica industrie. Lipsa de lucru („şomajul”). Oprirea beţiei. Condamnarea la moarte a societăţii vechi, pentru a o învia sub o altă formă. Alesul lui Dumnezeu.
Pentru ca popoarele să se obişnuiască cu supunerea, trebuiesc obişnuite mai întâi cu modestia, şi prin urmare trebuie micşorată producţia obiectelor de lux. Prin aceasta vom îmbunătăţi moravurile stricate de rivalitatea luxului. Vom restabili mica industrie, care va aduce atingere capitalurilor particulare ale fabricanţilor. Acest lucru e trebuincios şi pentru motivul că marii fabricanţi conduc, adesea fără a o şti, ce-i drept, spiritul maselor împotriva guvernului. Un popor care se ocupă cu mica industrie, nu cunoaşte „şomajul”, lipsa de lucru, e legat de ordinea existentăşi prin urmare de puterea stăpânirii. „Şomajul” e lucrul cel mai primejdios pentru guvern. Pentru noi, însemnătatea lui va pieri, de îndată ce puterea va trece în mâinile noastre. Beţia va fi de asemenea oprită prin lege şi pedepsită ca o crimă împotriva omenirii, deoarece oamenii care cad în ea sunt transformaţi în dobitoace sub influenţa alcoolului.
Supuşii, o repet încă odată, nu se supun orbeşte decât unei mâini hotărâte, cu desăvârşire independente de ei, în care ei văd o sabie care-i apărăşi un sprijin împotriva nenorocirilor sociale… Ce nevoie e să vadă în regele lor un suflet îngeresc? Ei trebuie să vadă în el întruparea puterii şi a tăriei.
Domnitorul, care va lua locul guvernelor de astăzi, care îşi târăsc viaţa în mijlocul societăţilor demoralizate de către noi, care au făgăduit chiar puterea lui Dumnezeu, şi în sânul cărora se ridică din toate părţile focul anarhiei, acest domnitor va trebui înainte de toate să stingă această flacără mistuitoare. De aceea el va trebui să osândească la moarte asemenea societăţi, chiar dacă ar trebui să le înnece în propriul lor sânge, pentru a le învia sub forma unei armate bine organizate, luptând cu conştiinţă împotriva oricărei intenţii capabile de a îmbolnăvi trupul statului.
Acest ales al lui Dumnezeu e numit de sus, pentru a sfărâma puterile nesăbuite, mişcate de instincte iar nu de raţiune, de bestialitate iar nu de umanitate. Aceste puteri triumfă astăzi, jefuiesc, săvârşesc tot felul de violenţe, sub pretextul libertăţii şi al unor drepturi. Ele au nimicit orice ordine în societate, pentru a ridica pe aceste dărâmături tronul Regelui lui Izrail; dar rolul lor va fi terminat în momentul ridicării pe tron a regelui nostru. Atunci vor trebui să fie îndepărtate din calea lui, pe care nu va putea rămâne nici cea mai mică piedică.
Atunci vom putea spune popoarelor: mulţumiţi lui Dumnezeu şi plecaţi-vă înaintea aceluia care poartă pe faţa lui semnul acelei predestinări, spre care însuşi Dumnezeu i-a îndreptat steaua, pentru ca nimeni, afară de el, să nu vă poată descătuşa din lanţurile tuturor volniciilor şi ale tuturor relelor.
CAPITOLUL XXIV
Întărirea rădăcinilor regelui David. Pregătirea regelui. Îndepărtarea moştenitorilor direcţi. Regele şi cei trei iniţiatori ai săi. Regele­destin. Curăţenia obiceiurilor exterioare ale regelui jidanilor.
Acum voi trece la mijloacele asigurării rădăcinilor dinastice ale regelui.
Aceleaşi principii ne vor conduce, care au dat până acum înţelepţilor noştri frânele tuturor treburilor lumii. Noi vom îndruma gândirea întregii omeniri.
Mai mulţi membri ai rasei lui David vor pregăti pe rege şi pe moştenitorii lor, alegând pe aceştia din urmă nu după dreptul ereditar, ci după însuşirile lor strălucite; îi vor iniţia în tainele ascunse ale politicii, în planurile de guvernământ, cu condiţia totuşi ca nimeni să nu cunoască aceste secrete. Scopul acestui fel de a lucra e ca toată lumea săştie că conducerea nu poale fi încredinţată celor care nu sunt iniţiaţi în misterele artei sale.
Numai aceste persoane vor putea învăţa aplicarea pla­nurilor politice, învăţămintele experienţei veacurilor, toate observările noastre asupra legilor politice-economice şi asupra ştiinţelor sociale, într-un cuvânt întregul spirit al acestor legi, pe care natura însăşi le-a făcut neclintite, pentru a regla raporturile dintre oameni.
Moştenitorii direcţi vor fi adesea înlăturaţi de la tron, dacă, în timpul lor de studii, dau dovadă de uşurinţă, de blândeţe şi de alte însuşiri primejdioase pentru putere, care îi fac incapabili de a guverna şi care sunt dăunătoare funcţiei regale.
Numai aceia care sunt absolut capabili de o guvernare hotărâtă, neînduplecată până la cruzime, vor putea primi frânele de la înţelepţii noştri.
În caz de boală care ar pricinui slăbirea voinţei, regii vor trebui să remită frânele stăpânirii, după cum spune legea, în alte mâini, care vor fi capabile.
Planurile de acţiune ale regelui, planurile sale imediate, nu vor fi cunoscute nici chiar de aceia care vor purta numele de prim-sfetnici ai tronului.
Singur regele şi cei trei iniţiatori ai săi vor cunoaşte viitorul.
În persoana regelui, stăpân pe sine însuşi şi pe omeni­re, mulţumită unei voinţe neclintite, toţi vor crede că văd destinul cu căile lui necunoscute. Nimeni nu va şti ce vrea să atingă regele prin poruncile sale, şi de aceea nimeni nu va îndrăzni să se pună de-a curmezişul drumului necunoscut.
Trebuie, bineînţeles, ca inteligenţa regelui să corespun­dă planului de guvernământ care-i este încredinţat. Iată pentru ce nu se va putea urca pe tron decât după ce îi va fi fost pusă la încercare de către înţelepţii despre care am vorbit. Pentru ca poporul să-şi cunoascăşi să-şi iubească regele, trebuie ca acesta să vorbească poporului în pieţele publice. Aceasta dă naştere unirii trebuincioase a celor două forţe, pe care astăzi le-am despărţit prin teroare.
Această teroare ne era indispensabilă câtva timp, pen­tru ca aceste două forţe să cadă, separat, sub influenţa noastră…
Regele jidanilor nu trebuie să stea sub puterea patimi­lor, şi mai ales sub puterea voluptăţii: el nu trebuie să dea prin nici o latură a caracterului său întâietate instinctelor asupra inteligenţei. Voluptatea lasă înrâuriri primejdioase asupra facultăţilor intelectuale şi asupra limpezimii vederi­lor, întorcând gândurile omului asupra părţii celei mai rele şi celei mai animalice a activităţii omeneşti.
Stâlpul omenirii – în persoana domnitorului universal din sămânţa sfântă a lui David -trebuie să jertfească poporului său toate gusturile sale personale.
Suveranul nostru trebuie să fie de o corectitudine exemplară.
 
Sursa: Saccsiv’s Weblog