Evoluția materială excepțională a lumii în ultimul mileniu, dar mai ales în ultimii 300 de ani, a avut loc prin îngăduința lui Dumnezeu. El este cel care pune în gândirea omului forța creatoare menită să dea naștere la noi opere care să-l ridice pe acesta cu mult deasupra oricărei alte creații a Ziditorului. Tot El este însă Cel care îngăduie ca operele realizate de om prin nechibzuință, ce încalcă armonia și bunaconlucrare dintre oameni și dintre aceștia și natură, să se prăbușească peste el, să se întoarcă împotriva lui, să-i devină așadar dușmani și instrumente de canon și chiar nimicire a semenilor și a lui însuși.
Puterea gândului, se știe din antichitate, este colosală, pentru că ea este forța venită direct de la Dumnezeu doar în mintea omului, care de multe ori nu știe ce să facă cu ea, cum s-o întrebuințeze și de aceea această forță devine ucigătoare. Devine ucigătoare și atunci când această forță este întrebuințată rău doar de un singur individ, mai ales dacă el are trecere (autoritate și influență) pe lângă alți indivizi; vorba aceea: „ajunge o bâtă la un car de oale”. Numai încape îndoială că are loc potențarea acestei forțe a gândului atunci când ea este rău întrebuințată de grupuri compacte de oameni reuniți sub același crez (negustori sau comercianți, politicieni, lideri religioși sau de altă natură etc.). Din această cauză oamenii normali, echilibrați și temători de Dumnezeu au căutat întotdeauna să aibă drept conducători oameni cumpătați care să nu permită excesele nici în ograda lor, nici în cea a supușilor. Cu toate acestea, istoria este plină totuși de cazuri de conducători nechibzuiți, excentrici sau cu apucături diavolești.
Cea mai rea întrebuințare a puterii gândului este atunci când gândul este folosit pentru exploatarea/stoarcerea energiilor umane. Descumpănirea lumii s-a extins și intensificat în urma folosirii gândirii monetare și utilizarea banilor ca instrument din ce în ce mai generalizat de valorizare a raporturilor omenești. Pe fondul lăcomiei unora, în special din speța negustorilor internaționali, gândirea monetară a fost proiectată tot mai mult în conștiințele oamenilor și a atras spre necumpătare mase tot mai mari de oameni pe măsura extinderii comerțului și a banilor. Gândirea monetară a năpădit ca o buriană foarte vivace peste gândirea omenească, înlăturând de pe ogorul acesteia mlădițele gândirii spirituale care-l ținea pe om treaz și strâns legat de ființa sa și de Dumnezeu.
Dumnezeu a dat Creației Sale, dintru-început, o armonie desăvărșită (întregului univers și fiecărei firimituri al acestuia, inclusiv omului). Datorită puterii gândului său, omul a cutezat, obrăznicindu-se, să umble și să încerce să creeze și el, mai bine zis să „re-creeze”, unele lucruri și stări pentru a-și potoli setea de cunoaștere, dar mai ales de putere. Dacă ar fi făcut acest lucru cu acordul Domnului, adică respectând poruncile și învățăturile Sale, el ar fi reușit poate să trăiască în armonie cu mediul înconjurător și cu semenii. Însă, foarte de timpuriu, omul s-a îndepărtat de Dumnezeu sau chiar L-a ingnorat cu aroganță și nerușinare, iar plata primită a fost aruncarea lui în haos/anarhie. Pentru că în lume a continuat totuși să mai existe suficienți oameni cumpătați și temători de Dumnezeu, omenirea se mișcă mereu între haos și armonie.
Haosul sau anarhia și armonia sunt două tărâmuri diametral opuse, oriunde ne-am situa cu analiza: în univers, pe pământ, în societate, în comunități mai mici, în familie sau la nivelul individului singular. Haosul sau anarhia înseamnă lipsa totală a organizării, a bunei rânduieli, a desfășurării acțiunilor nu după reguli, ci după hazard în deplină incertitudine, ceea ce pentru om și societate înseamnă costuri uriașe ce pot duce la colaps. La polul opus, armonia înseamnă mult mai mult decât organizare, bună sau perfectă orânduială. Armonia presupune o potrivire și o conlucrare desăvârșită a elementelor unui întreg, o bună înțelegere în relațiile dintre oameni, o completare instantanee a disfuncțiilor unei părți printr-un efort suplimentar și complementar al altei părți. Din această cauză armonia este o situație rară deoarece presupune desăvârșirea sau perfecțiunea, iar acest lucru numai Dumnezeu îl poate realiza, omului și socetății rămânându-i doar posiblitatea de a se mișca între haos și armonie, depărtând-se cât mai mult de prima stare, ceea ce nu este puțin sau neînsemnat lucru.
Apropierea omului, a ființei sale, de armonie se poate face doar prin armonia gândurilor, iar, după cunoștințele noastre, se poate realiza prin muzică (stare ce nu poate dura decât foarte puțin), prin înlăturarea oricărui gând și realizarea stării de nirvana la care fac referire unii maeștri asiatici (extrem de greu de atins), prin contemplarea lui Dumnezeu, adică trăirea pentru și împreună cu Iisus Hristos (lucru destul de greu de realizat de omul trăitor în lume) și, în fine, prin cumpătare sau cumpănire, adică trăirea în echilibru fără excese de nicio parte (lucru la îndemâna multor oameni cu judecată dreaptă și conștienți de sine).
Cumpătarea sau cumpăneala înseamnă echilibru, evitarea exceselor, limitelor firești care ajută și îndepărtează urmările rele ale unor acțiuni asupra unor lucruri sau ființe. Cumpătarea este o stare cu mare arie de acoperire și cu adâncă semnificație umană, dar și universală. Cumpătarea este un comportament în care dreapta judecată, conștiența (conștiința de sine care este conștiința propriilor limite) și legătura omului cu divinitatea sunt strâns reunite și împreună lucrătoare. Ea trebuie să se refere la toate aspectele vieții umane și să aibă continuitate și durabilitate. Degeaba un bogat este cumpătat sau chiar zgârcit la mâncare, băutură și îmbrăcăminte dacă nu se satură a aduna mereu averi, și, tot așa, un sărac din convingere sau un om cu venituri medii degeaba au cumpătare în fața strângerii de averi dacă bruma de agoniseală respectiv agoniseala moderată sunt cheltuite fără cumpătare pe lucruri netrebuincioase și fără cumpătare. În plus, cumpătarea trebuie să vină din convingere și nu din neputință.
Cumpătarea o poate cu greu realiza omul, deoarece presupune o altă calitate greu de atins: înfrânarea, adică reținerea de la lucrurile plăcute. Pentru a ajunge la cumpătare este de folos să ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine, așa cum ne îndeamnă anticii, dar nu o fac în niciun chip cei de astăzi. Cunoașterea de sine dă posibilitatea omului să apese la timp pe frâna care realizează înfrânarea, atunci când limitele bunei cumpătări se apropie. Aristotel spune despre cumpătare că reprezintă măsura justă în ceea ce privește plăcerile. El avertizează că dorințele trebuie să fie moderate și puține la număr și, de asemenea, să nu vină în contradicție cu rațiunea. „Căci tendința spre plăcere este insațiabilă, asăltându-l din toate părțile pe cel fără minte, iar actualizarea dorințelor nu face decât să intensifice ceea ce este înnăscut. Și când acestea sunt mari și intense, ele pot anula chiar și judecata.”[1] Excesul în ce privește plăcerile, înseamnă necumpătare, iar necumpătarea este blamabilă în opinia lui Aristotel. Aceeași concepție morală despre cumpătare o aflăm și la Sfinții Părinți.
Noi ne vom referi la cumpătare ca la o stare și formulă socială ce ar putea să-l îndepărteze pe om de anarhie/haos și să-l apropie de armonie. Datorită neputinței omenești, pentru a se îndepărta de haos/anarhie, lumea trebuie condusă spre cumpătare de oameni, ei înșiși, cumpătați. Din nefericire, lumea nu a mai fost condusă de oameni cumpătați spre cumpătare de la începuturi, când era ocârmuită de înțelepți (sfatul bătrânilor, patriarhi, prooroci). Fie că forma de guvernământ s-a numit aristocrație, democrație, socialism sau totalitarism, în cazul niciuneia dintre ele conducătorii de comunități sociale nu au fost interesați a avea popoare cu adevărat cumpătate în toate aspectele vieții. Această realitate se explică prin faptul că însăși clasa conducătoare din aceste regimuri s-a dovedit a fi necumpătată, ci aprigă în a strânge mari averi și a trăi îmbelșugat de pe urma poziției ei, iar acest lucru nu ar fi fost posibil cu popoare sau națiuni formate numai din oameni cumpătați sau în majoritatea lor cumpătați.
Se poate dovedi că practic toate formele de guvernământ cunoscute de istoria omenirii, marcată de aparția și folosirea banilor, au fost, fără excepție, mai de grabă niște plutocrații (ploutos – avere și kratos – putere) decât ceea ce au vrut să fie sau am fost lăsați să înțelegem noi oamenii că ar fi fost. Cu alte cuvinte, întotdeauna, ca și astăzi, puterea în societate și în lume (la nivel global) aparține celor care au pus stăpânire pe mari averi și au fost și sunt preocupați să le consolideze și perpetueze. Posiblitatea creșterii averilor celor care conduc (aparent și/sau ocult) popoare și întregul glob nu are nicio șansă de reușită cu societăți de oameni cumpătați. Acest lucru a fost știut de toți conducătorii de mulțimi de oameni, care fiind lacomi de putere și avere au avut și au tot interesul să aibă ca ocârmuiți oameni necumpătați. Numai astfel de oameni pot fi manevrați spre ținta conducătorilor. De ei este nevoie pentru a consuma nerațional, de a se învrăjbi (a fi învrăjbiți), de a deveni lacomi de averi pentru a-și potoli dorințele și plăcerile stârnite și întreținute artificial de comercianții internaționali. Astfel de excese și nechibzuieli sunt plăcute conducătorilor lumii și națiunilor, fiindcă ele sunt formule sigure de reușită de a-și potoli setea de putere și avuție îndelung experimentate pe întinsul istoriei omenești.
Internaționaliștii capitaliști au stat și stau de secole în permanență la temelia plutocrației mondiale (conducerii lumii prin inventarea de noi ordini mondiale) și a celei naționale (aici fie ca furnizori de fonduri pentru susținerea de războaie, revoluții, răzmerițe, revolte, restructurări, democratizări etc., fie ca sfetnici ai conducătorilor nominali – nu reali -, care nu sunt din tagma lor, fie ca susținători ai unor conducători din tagma lor propulsați la conducerea națiunilor unde au interese majore). Plutocrații mondiali sau internaționaliștii capitaliști au fost interesați întotdeauna de folosirea tehnicii conflictuale (a confruntării) pentru a avea mai ușor acces la resurse. De aceea au făcut și fac totul pentru a impune democrația peste tot în lume unde ei au interese. Democrația ține lumea în tensiune prin intermediul jocului democratic și oferă posibilitatea plutocraților mondiali să profite de acestă abordare pentru a-și extinde și cimenta dominația asupra lumii prin creșterea considerabilă, uriașă, incredibilă a avuției gestionată de acești plutocrați.
Lupta dintre partidele politice în cadrul jocului democratic îi oferă plutocrației mondiale ocazia să câștige în orice situație, deoarece prin intermediul banilor ea este mereu prezentă și este „la putere”, fiind nedezlipită de partidele care câștigă alegerile și guvernează. Ea are mereu „antene” și „stații” umane în interiorul sau pe lângă partide și guverne pentru a dirija actele conducerii naționale conform scenariilor și planurilor plutocrației mondiale. Este aproape imposibil să existe într-o democrație contemporană partide și guverne fără sfătuitori, analiști și tehnicieni ai plutocrației mondiale. Fiți atenți ce slogan, spre exemplu, pune un europarlamentar român (cu numele) pe blogul său: „Libertate în toate”, citat preluat din internaționalistul Benjamin Constant (1767-1830), cu care se identifică probabil internațioalistul „nostru”. „Libertate în toate” este visul milenar pe care internaționaliștii capitaliști îl urmăresc să-l impună lumii întregi, mai puțin lor, pentru a crea haosul necesar, babilonia prielnică stăpânirii, deoarece o libertate în toate nu poate fi decât capătul pierzaniei spre care se îndreaptă, din nefericire, lumea de astăzi.
Lăcomia plutocrației mondiale a născut întotdeauna monștrii (războaie mondiale sau nu, revoluții mai extinse sau mai puțin extinse, crize financiare, mondiale sau nu, terorism mai puțin sau mai mult internațional etc. care au dus la suferințe de tot felul, mondiale sau nu). De aceea tot mai multă lume responsabilizează, tăcut sau nu, plutocrația mondială pentru situația de haos global în care a fost adusă omenirea de lăcomia ei ancestrală, iar monștrii ei vor naște noi monștrii care nu este exclus să-i fie fatali.
Dacă istoria a dovedit că oamenii nu se pot trezi din somnul sirenelor lumii (comercianții și finanțiștii internaționali), cum poate totuși năzui omenirea să scape de acest somn și să devină mai cumpătată, dacă înțeleaptă este o cerință și mai mare? Fără doar și poate că realizarea acestui proiect nu este ușor deoarece presupune cel puțin două lucruri greu de făcut: (1) găsirea personalităților cumpătate, curajoase și puternice (cu susținere populară) care să-și asume un astfel de proict și (2) cultivarea cumpătării printre oameni, concomitent cu distrugerea mitului și armelor celor care țin omenirea în somnul inconștienței prin drogurile amintite (bani, consum, învrăjbire – ce poate lua diverse forme de la concurență acerbă și până la scenariile unor revolte și revoluții-, lăcomie). O astfel de orânduire începe să devină necesară odată cu atingerea unor culmi de neimaginat ale concentrării avuției globale (planetare) în mâinile unui mănunchi de internaționaliști, concomitent cu ajungerea la limita critică a resurselor economice (în special a celor energetice). Iar dacă devine necesară, tot ar fi mai bună o orânduire a cumpătării decât una a lăcomiei de pe urma căreia profitori sunt numai foarte puțini dintre pământeni. Poate că omenirea s-a săturat de orânduirile puse la cale și realizate de aceeași „băieți deștepți internaționali” care le-au adus actuala poziție de dictatori și tirani ai întregului glob.
Orânduirea cumpătării ce ar trebui edificată, ca o replică hotărâtă la orânduirile plutocratice edificate de lacomii acestei lumi după averi și putere globale, este necesar să-și propună aducerea lumii spre cumpătare nu în mod global, ci pornind de la fiecare individ, de a fiecare ființă umană. Acest lucru nu va putea însă fi realizat, după toate probabilitățile, decât cu implicarea directă și puternică a religiei, a unei Biserici pregătită pentru sacrificiul cerut de Mântuitor. Guvernanții unei orânduiri a cumpătării (poate fi numită sofrosincrație, de la grecesul sophrosyne) trebuie să dispună de suficiente instrumente de cumpătare a lumii care să limiteze puterea banilor asupra comportamentului uman (stârnirea dorințelor nenaturale sau nefirești și a plăcerilor de aceeași natură). Orânduirea cumpătării nu-și propune eliminarea banilor din societate, însă realizarea ei va duce, prin potolirea sau mai bine zis stăvilirea lăcomiei, la diminuarea cantității acestora și a nenorocirilor ce le provoacă ei atunci când se află pe piață în exces. Câteva din aceste instrumente, ce trebuiesc introduse în constituția fiecărei țări, putem enumera aici:
- stabilirea activităților care conduc în mod direct la necumpătare (cum ar fi, spre exemplu, jocurile de noroc, drogurile și producerea și comercializarea băuturilor distilate) și interzicerea sau limitarea lor foarte strict supravegheată, urmate de pedepsirea exemplară a producătorilor, comercianților și consumatorilor acestora;
- stabilirea unui/unor nivele ale bunăstării materiale (venitului periodic – lunar sau anual – și a averii acumulate în timp disponibilă la un moment dat), de la care un individ sau familie trebuie considert(ă) necumpătat (ă) și de la care încolo să se confiște veniturile/averile obținute și deținute în mod necumpătat;
- stabilirea pentru afaceri (orice tip de afacere) a unui prag de rentabilitate și a unui nivel maxim de profit/salariat peste care să nu se poată trece, iar dacă se trece să fie automat confiscat;
- întroducerea în societate, prin biserică, școală, instituții publice, etc., a unei morale a cumpătării și blamarea și sancționarea oricăror încercări de încălcare a normelor acesteia sau de încurajare și îndemn, direct sau indirect, spre lăcomie sau necumpătare a altor semeni.
Ni se poate imputa că prin realizarea noii societăți propuse s-ar limita progresul social și libertatea. Nu negăm, dar adăugăm că este vorba atunci de progresul care duce la pieirea omului și societății necumpătate, progres care nu ar nimic de a face cu drumul spre eliberarea de păcate și care duce spre desăvârșirea ființei umane. Iar în privința libertății limitate, este vorba de limitarea libertății omului de a-și face sieși rău și semenilor și limitarea de a mai fi robul celor care folosesc din toate timpurile slăbiciunile omenești, adică necumpătarea, pentru a-i exploata și domina pe oamenii planetei într-o mizerabilă și mare celulă, numită societatea banilor condusă global de plutocrații internaționali.
O astfel de societate nimeni nu spune că este ușor de edificat, ba chiar seamănă a utopie cunoscând actualul comportament al omului modern și înclinația și mijloacele de care dispun stăpânitorii acestei lumi de a o menține pe aceasta într-o continuă, mare și adâncă necumpătare. Dar tocmai folosind aceste mijloace, accesibile în era globalizării și omului obișnuit (să nu facem referire decât la folosirea banilor și a canalelor globale de informație), și tot este suficient de încurajator a încerca. Și cum oamenii obișnuiți ce au posibilitatea de fi treziți (să aibă conștiința de sine) și aduși la cumpătare sunt mult mai mulți decât cei care au stăpânire pe bani și canalele de informație, orânduirea cumpătării poate fi scoasă din aria utopiei și adusă în cea a realității sociale de mâine. Ea trebuie să înlocuiască orânduirea capitaliștilor internaționali care prin „noi ordini mondiale” perpetuează acapararea lumii întregi și ținerea ei în întunericul spiritual cel mai adânc.
Sursa: FINANTE-BANCI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu