Se presupune că atunci când discuţi despre viitorul unei entităţi, a unei organizaţii – fie aceasta un oraş, o ţară sau o companie – să-şi spună cuvântul locuitorii, membrii, proprietarii acesteia.
Însă pe zi ce trece apar noi dovezi că, după 20 de ani de tranziţie, România s-a aşezat într-o matrice în care viitorul său poate foarte bine să nu mai fie discutat local.
La o conferinţă organizată de o publicaţie străină săptămâna trecută la Bucureşti despre cum va arăta economia românească în următorii 20 de ani, unde preşedintele Traian Băsescu a criticat băncile austriece, doar unul dintre cei 20 de speakeri a fost român şi, totodată, reprezentant al unei companii cu capital românesc.
Alţi şapte români care au urcat pe scenă să spună cum văd România au fost fie oficiali ai guvernului sau ai băncii centrale, fie manageri ai unor companii sau bănci cu capital străin. Restul de 12 – străini care reprezintă sucursale locale ale unor companii străine cu sediul în România sau reprezentanţi ai unor companii străine.
Deci doar unul dintre cei douăzeci invitaţi să ofere o imagine despre viitor a fost reprezentant al unei organizaţii româneşti private, nu de stat, adică un om ce poate merge mâine pe drumul la care se gândeşte singur azi, ce îşi poate hotărî local destinul.
Pentru că or fi conducând managerii de sucursale de bănci şi companii străine organizaţii rezidente în România, dar destinele acestor organizaţii nu sunt construite local, ci la Viena, la Frankfurt sau la Paris.
Şi or fi unii oficiali de mulţi ani în funcţii, dar nu sunt ale lor pe viaţă, ci sunt numiţi de Parlament, adică sunt executanţi ai politicilor publice decise prin jocul alegerilor.
Aşa încât discuţiile despre viitorul economiei româneşti mai au loc la Bucureşti doar cu numele.
Practic, la masă se aşază pe de o parte reprezentanţii companiilor multinaţionale, pe de altă parte oficialii statului. Şi nu este singurul caz. Cu multe prilejuri, atunci când au loc discuţii “înalte”, despre viitor şi strategii, interlocutorii sunt de o parte companii străine şi de o parte oficiali români.
Statul – atât a mai rămas românesc din România, cel puţin la nivel de reprezentare validă în ochii organizaţiilor străine de media care caută vectori în stare să ofere o imagine despre viitor. Păi acolo este viitorul ţării?
Sigur, vizibilitatea firmelor străine este mai mare decât forţa în sine a businessului: din cele 250 miliarde de euro afaceri ale tuturor companiilor din România, cele cu capital străin reprezintă circa o treime (80 miliarde de euro) şi angajează circa 15% din personal.
Dar cu ce să vină la masă şi cum să fie reprezentate cele 400.000 de firme mici şi mijlocii, care rulează afaceri anuale de 150-160 miliarde de euro? Cum poate fi agregată vocea acestor companii, cum pot fi întreprinzătorii aduşi la masa deciziilor importante?
România a atras investiţii străine de 50 de miliarde de euro, din care 45 de miliarde de euro în perioada 2000-2008. Şi este foarte bine că le-a atras şi este foarte bine să lupte să atragă în continuare investiţii aici pentru a pune la lucru activele nefolosite.
Cum pot fi întoarse aceste capitaluri să lucreze pentru România astfel încât să nu ajungă preşedintele să pună probleme ca lipsa de fair-play a băncilor străine care ar dori să-şi retragă capitalurile?
Cum poate fi adus la masa celor care discută despre viitorul României antreprenorul local cu afaceri de 20 de milioane de euro care dă de lucru la 200 de angajaţi din Feteşti?
Cum facem să ieşim din acest binom Guvern – capital străin când este vorba despre cum ar trebui croit drumul României pe următorii 20 de ani? Cât de eficientă este până la urmă o discuţie despre viitor dintre un vremelnic CEO al unei (poate la rândul său vremelnice) companii multinaţionale – exemplul Nokia – şi un vremelnic politician? Nu ar trebui aduşi la masă şi vizionarii din business locali, cei care văd aici un viitor şi angajează resurse pentru el?
Trei milioane de români au plecat, au cedat teritoriul pentru că liderii săi nu au ştiut să organizeze, să pună la lucru resursele locale pentru a le construi un loc de muncă, un viitor, aici. Sunt judeţe în România unde lucrează doar 10% din populaţie. De ce să nu fie aduşi la masa discuţiilor despre dezvoltare primii 10 angajatori privaţi români din fiecare judeţ?
Îi ştie Ministerul Economiei? Dar şi-o fi pus vreodată această problemă? Nevolnicia liderilor statului român, care au cedat partida pentru o vilă, pentru mize mici, încarcă greu destinul României. Iar cei care mai ştiu
într-adevăr să se orienteze, care mai desluşesc pe harta din ce în ce mai înceţoşată a vecinăţilor un traseu, s-au retras în sinecuri. Retragere după retragere, abandon după abandon. Acceptare lejeră, prea uşoară (uneori interesată?) că noi nu putem, că noi nu avem campioni în business, că noi suntem hoţi şi de aceea trebuie să dăm tot. Aceasta a fost politica de până acum. Dar atenţie, în acest ritm, la masă nu vor mai fi în curând nici români de partea oficialilor. De ce-ar şti să administreze o ţară cine nu ştie să administreze o companie?
Sursa: zf.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu