SIRIA ŞI NOUL ORIENT MIJLOCIU

Acest articol apartine blogului Mario Balint - 17 Februarie, 2012

Adunarea Generală a ONU a adoptat joi cu o largă majoritate, în pofida opoziţiei Chinei şi Rusiei, o rezoluţie ce condamnă represiunea din Siria, la cîteva zile după blocarea de către Moscova şi Beijing a unui text similar în Consiliul de Securitate, informează AFP citată de AGERPRES. Rezoluţia, adoptată cu 137 de voturi pentru, 12 împotrivă şi 17 abţineri, cere guvernului sirian sa înceteze atacurile contra populaţiei civile, sprijinind eforturile Ligii Arabe pentru a asigura o tranziţie democratică la Damasc şi recomandă numirea unui emisar special al ONU pentru Siria. În afară de Moscova şi Beijing, Cuba, Iran, Venezuela şi Coreea de Nord mai ales au votat contra textului. Spre deosebire de Consiliul de Securitate, nu există drept de veto în Adunare. Depunerea acestei rezoluţii a fost susţinută de peste 70 de ţări din 193 ale Adunării, dintre care multe ţări occidentale şi arabe ce vizează accentuarea izolării regimului preşedintelui Bashar al-Assad. Textul are o greutate în esenţă simbolică, Adunarea Generală fiind un organ consultativ. Consiliul de Securitate, care nu s-a exprimat de la începutul crizei în Siria în martie 2011, a fost blocat pentru a doua oara pe 4 februarie de un dublu veto rus şi chinez. Rezoluţia adoptată joi este similară cu textul blocat în Consiliu. Adunarea a adoptat la 19 decembrie o rezoluţie anterioară denunţînd situaţia drepturilor omului în Siria, de asemenea cu o largă majoritate /133 pentru, 11 împotrivă, 43 de abţineri dintre care Rusia şi China/, dar textul votat joi are un conţinut mult mai politic şi marchează sfîrşitul Regimului Al-Assad, după modelul libian!
Prinsă între contestarea vehementă a regimului său de către SUA şi UE, susţinută, însă, de Rusia tandemului Medvedev-Putin, şi după căderea de la putere a colonelului Muammar el-Ghaddafi, în Libia, Siria a devenit “capul de afiş” al POLITICII regionale şi germenele Noului Orient Mijlociu. Încă din toamna trecută, Chair extrem de prudentul Sultan, de la Riad, i-a retras sprijinul politic, trăgînd un semnal decisiv între ţările arabe. Dar, se ştie că Arabia Saudită a jucat un rol central şi în debarcarea de la putere a lui Saddam Hussein, salvîndu-şi astfel monarhia wahabbită în faţa valului expansionist al şiismului iranian şi… allawit… Tunisia, Egiptul, Yemenn-ul şi Libia, menţionate, de-a lungul ultimelor luni, drept ţări în care revoltele populare ar putea inspira mişcări similare şi în alte ţări vecine, cu insinuare directă la regimul saudit, au oferit scuza perfectă pentru atragerea în vîrtejul unor revolte sociale a Siriei, una dintre cele mai stabile ţări din regiune, alături de Iran. Pentru că, nici una dintre ţările menţionate nu are capacitatea Siriei de a aprinde tot Orientul Mijlociu! Siria este de o importanţă vitală pentru stabilitatea regiunii – şi se confruntă cu o “revoltă populară” pe care o înăbuşă în sînge. Libanul, Teritoriile Palestiniene, Turcia, Iraqul şi Iranul, toate vor fi afectate de ce se întîmplă la Damasc în perioada urmatoare. Paradoxal, însă, căderea lui Bashar Al-Assad va deschide calea instabilităţii regionale pentru că, războiul civil din interiorul frontierelor siriene menţine, oarecum, echilibrul într-o regiune atît de tensionată şi fragilă!
Preşedintele sirian, Bashar al-Assad, afirma că ţara sa se confruntă cu “un complot” şi se află într-un “moment de răscruce”, conform unui discurs rostit la Universitatea din Damasc şi televizat de postul public de televiziune sirian. Liderul de la Damasc a insistat, de mai multe ori în ultimele luni, asupra dejucării unui presupus plan de dezmembrare a ţării. Assad le-a spus parlamentarilor că protestele sînt un amestec între nevoia autentică de reformă şi acţiunile instigatorilor influenţaţi din exterior. “Avem de-a face cu un complot în vederea dezmembrării Siriei. A început prin incitări pe internet şi pe Facebook, după care acţiunile s-au mutat în mass-media şi în stradă. Am reuşit să dejucăm un complot americano-israelian”, a declarat al-Assad, potrivit cotidianului “Jerusalem Post”. Adresînduse poporului, preşedintele, confruntat cu un val de contestare fără precedent, a declarat că nu pot exista reforme în contextul “actelor de sabotaj şi al haosului”. Peste 10.000 de sirieni au fugit în Turcia în contextul confruntărilor armate din ultimele luni. Confruntat cu embargoul asupra exporturilor de petrol, de către SUA şi UE, exporturi care asigură 25% din eniturile ţării, Bashar al-Assad a anunţat că economia siriană este pe cale să se prăbuşească. “Trebuie să lucrăm pentru a reda încrederea în economia siriană, deoarece există riscul prăbuşirii acesteia”.
Oponenţii regimului politic al lui Bashar al-Assad, militanţii pro-democraţie şi manifestanţii sirieni solicită îndepărtarea de la putere a regimului, alegeri libere şi anularea supremaţiei partidului Baas care guvernează ţara de 40 de ani, apreciind drept tardive şi insuficiente anunţurile privind reforma. În plan internaţional, nu trece nici o zi fără ca un înalt oficial american sau european să-i ceară oftalmologului-preşedinte să părăsească puterea. Reprezentantul Rusiei la NATO însă, Dmitri Rogozin, susţine că Alianţa planifică o campanie militară în Siria, avînd ca obiectiv pe termen lung pregătirea unui atac asupra Iranului, informeaza RIA Novosti, în pagina electronică. “Se strînge laţul în jurul Iranului. Planificarea militară împotriva Iranului este în curs. Şi, desigur, sîntem îngrijoraţi de escaladarea situaţiei către un război pe scară largă în această regiune uriaşă“, a spus el, transmiţînd semnalele de la Moscova, aşa cum a făcut-o în mai multe ocazii. Surprinzător, sau nu!, Israelul pare că are interesul ca Bashar al-Assad să rămînă la putere, după cum susţine Gabriel Ben-Dor, director de studii de securitate naţională la Universitatea din Haifa. Potrivit lui Ben-Dor, atît statul evreu, cît şi Autoritatea Palestiniană se tem că înlăturarea de la putere a actualului lider sirian, relativ predictibil, ar putea fi urmată de o perioadă de instabilitate. Chiar dacă Damascul îi susţine pe doi dintre cei mai activi duşmani ai Israelului, gruparea libaneză Hezbollah şi mişcarea palestiniană Hamas, trebuie luat în calcul un scenariu şi mai sumbru: dacă regimul lui Bashar al-Assad cade, locul său ar putea fi luat de un regim sunnit radical. Ideea că regimurile arabe contestate vor fi înlocuite de “democraţii liberale sună prea bine pentru a fi adevărată”, apreciază, la rîndul său, Moshe Ma’oz, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Din punctul meu de vedere, instalarea unui regim sunnit – wahabit, este cheia în care trebuie citit gestul Casei De Saud, populaţia Siriei fiind predominant sunnită – trebuie precizat că ţara adăposteşte 34 de etnii şi 16 religii! – doar elita conducătoare fiind şiită-allawită, reprezentînd o minoritate, dominantă, ce-i drept, de 40 de ani!
Împreună cu principalii săi aliaţi, Iranul şi mişcarea de rezistenţă islamică şiita Hezbollah, Siria poate aprinde, în următoarea perioadă, atît Libanul cît şi Teritoriile Palestiniene, cele din urmă fiind “depunătoarele” unei cereri, la ONU, de recunoaştere a Statului Palestinian, în frontierele din 1967. Un nou conflict în regiune ar putea fi motorul desţelenirii situaţiei economice în Israel. Instabilitatea şi confuzia din lumea arabă servesc de minune agenda unei puteri radicale precum Iranul! Privită de la distanţa geografică şi politică, situaţia descrisă pare a fi germenele perfect pentru apariţia Noului Orient Mijlociu, concept lansat încă din 2006, la Tel Aviv de către fostul secretar de stat american, Condoleezza Rice. Şi, dacă îmi amintesc bine, această schimbare în frazeologia politicii externe a coincis cu inaugurarea Terminalului Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), în Mediterana de Est! În principiu, acest proiect, care s-a aflat în fază de planificare timp de mai mulţi ani, consta în crearea unui arc de instabilitate, haos, violenţă din Liban, Palestina, Siria, Iraq, Golful Persic, Iran, pînă la graniţele “garnizoanei” de Est a NATO, Afganistan. Evident, planificatorii de atunci, neo-conservatorii americani, britanici şi israelieni nu au luat în calcul extraordinara afirmare politico-economică a Turciei! Turcia este sincer interesată de o soluţie cu două state pentru disputa israeliano-palestiniană şi de un sistem regional de securitate, în vreme ce Iranul şi Hezbollahul sînt hotărîte să deranjeze ordinea pentru a face imposibilă, pentru Israel, pacea cu lumea arabă, care ar izola Iranul, susţine Shlomo Ben-Ami, fost ministru israelian de Externe, actualmente vicepreşedinte al Centrului Internaţional Toledo pentru Pace, pentru Project Syndicate. Să mai spun doar că în cartea sa “Marea tablă de şah”, Zbigniew Brzezinski, fost US National Security Advisor, a făcut aluzie la “modernizarea Orientului Mijlociu” ca o pîrghie de control al spaţiului Eurasia-Balcani, Eurasia fiind formată din Caucaz (Georgia, Republica Azerbaidjan, şi Armenia) şi Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Afganistan, şi Tadjikistan), precum şi într-o anumită măsură, Iranul şi Turcia.
Spectrul diviziunilor şiiţi/sunniţi, în Liban, domină temerile observatorilor, care spun ca odată ce este deschisă această cutie a Pandorei, un război civil este foarte aproape. Turcia priveşte şi ea cu îngrijorare spre Damasc. Relaţiile bilaterale au devenit înfloritoare în ultimii ani, pe masură ce relaţia Turcia – Israel s-a răcit. Una din ambiţiile Turciei este să creeze un bloc economic care să cuprindă Turcia, Siria, Libanul şi Iordania, însă o dezmembrare a Siriei şi apariţia unui stat kurd la frontiera cu Turcia – şi o posibilă reunificare cu Kurdistanul iraqian care a depus la ONU o cerere de independenţă încă din 26 decembrie 2004! – ar fi inacceptabile pentru Ankara şi ar zădărnici acest proiect şi altele, viitoare. Pe de altă parte, tensiunile sociale şi economice acumulate în ultimele luni au nevoie doar de o masă critică pentru a se transforma în conflicte violente, un “haos constructiv”, care ar putea da naştere la un Nou Orient Mijlociu, sau cum spunea filozoful neo-conservator Michael Ledeen, fost consilier al Preşedintelui Bush jr., “o forţă revoluţionară minunată” pentru distrugerea creatoare … ” Să spunem că şi acesta ar putea fi un interes “colateral”…

Sursa: MERKAVA