Clima este un element omniprezent şi imposibil de evitat. Ea a fost şi este o verigă esenţială pe parcursul evoluţiei noastre şi a întregii lumi. Însă omul se teme de climă, şi pe bună dreptate, căci din când în când natura ne mai dă câte o lecţie, aruncându-ne în ghearele unui uragan sau lăsându-ne pradă unei secete cumplite, unui potop în stare să ruineze un popor sau poate întreaga umanitate. Paradoxal, însă, omul este singura fiinţă care se adaptează la orice tip de climă. Deşi anumite climate sunt mai puţin favorabile decât altele, omul ca specie găseşte întodeauna energia necesară pentru a supravieţui. Oricum ar fi, raportul om-climă este unul strâns, iar în ciuda faptului că omul poate influenţa şi el clima, într-o oarecare măsură (cum arată recentele fenomene provocate de poluare), oamenii sunt supuşi climei.
În cel mai simplu aspect, vorbim aici despre alternanţa zi-noapte şi succesiunea anotimpurilor, cu caracteristicile lor, care înrâuresc ritmul de viaţă şi activităţile sezoniere precum cele agricole. La un alt nivel, chiar şi îmbrăcămintea este dictată de climă şi reflectă o modalitate de adaptare a oamenilor. De la pânzele pe care le purtau aborigenii în jurul taliei, până la costumele alcătuite din mai multe straturi de blană, purtate de oamenii din zonele polare, toate aceste stiluri vestimentare sunt un rezultat al modului în care oamenii încearcă să facă faţă climei.
Multă vreme, clima a fost folosită pentru a explica divesitatea umană. Încă de la începuturi, călătorii erau uimiţi atât de diversitatea geografică, cât şi de cea a oamenilor. Un rol important l-a avut clima şi asupra istoriei. De câte ori o luptă sau un eveniment a fost influenţat de climă? Câte armate au fost favorizate de climă şi câte nu? Se spune că numai frigul năprasnic din Rusia l-a împiedicat pe Napoleon să cucerească întreaga Europă.
Teorii vechi
Desigur că şi clima a fost judecată cu etnocentrismul caracteristic fiecărui popor. Întodeauna clima din alte teritorii era ori prea caldă, ori mult prea rece. Diodor din Sicilia (80 î.Hr – 21 î.Hr.), un erudit care, bazându-se pe diferite surse, alcătuieşte Biblioteca istoricădescria clima din nordul Mării Negre ca fiind asemănătoare cu ceea ce vedem azi doar în documentarele despre Antartica, iar pe cea din Africa – sudul Egiptului – ca pe un loc unde temperaturile sunt atât de mari, încât omul nu poate să bea pentru că ar muri imediat din cauza căldurii care l-ar usca de îndată.
Nu a durat mult până când s-au sugerat analogii între climă şi caracteristicile esenţiale ale popoarelor, constatându-se că oamenii sunt diferiţi pentru că mediile sunt diferite. Evoluţia fiecărui popor este individuală, fiecare scriindu-şi propria istorie. Se pare că acest fapt s-a constat încă din timpul lui Herodot, care a consemnat: “Egiptenii, trăind sub un altfel de cer şi alături de un fluviu atât de deosebit de celelate, şi-au statornicit şi obiceiuri şi legi care, în multe privinţe, se bat cap în cap cu cele ale altor neamuri. ” (Herodot,Istorii,II,35 (trad. Felicia Vanţ-Ştef, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 148 – n.t.).
Hipocrat notează şi el că deosebirile dintre Europa şi Asia nu ţin numai de aspectul climatic. El spune că blândeţea climei din Asia a determinat şi o stare de calm a locuitorilor continentului, la fel cum clima Europei, cu alternanţa ei între anotimpuri şi diferenţele mari de temperatură, a dus la formarea unor caractere diferite ale indivizilor, în funcţie de regiune. El compara locuitorii zonelor muntoase – care sunt înalţi, voinici, harnici şi curajoşi – cu cei din zonele de câmpie, care sunt mărunţi, plinuţi şi mai puţin harnici sau viteji. Analizând relaţia dintre comportament şi climă, grecul a mai observat că vremea preponderent rece de pe parcursul întregului an, îi face pe sciţi să aibă toţi un comportament şi o înfăţişare asemănătoare. Cu alte cuvinte, Hipocrat susţine ideea conform căreia succesiunea antotimpurilor este responsabilă de diversitatea naturii umane. (Hipocrat, Despre aer, ape şi locuri, paragraful 12; în Texte alese, editura Medicală, Bucureşti, 1960, p 136, 140 – n.t.)
Şi în opinia lui Gaius Iulius Solinus, frigul Sciţiei întreţinea “sălbăticia” oamenilor, determinându-i pe locuitori să aibă obiceiuri bizare, chiar macabre, precum băutul sângelui morţilor sau consumarea acestuia în timpul ritualului funebru, în timp ce craniile erau decorate şi folosite ca vase de băut. (Solinus, Polyhistor (De Mirabilibus mundi), Paris 1847, cap. XVI.)
Literatura timpurie, plină de etnocentrism şi prejudecăţi, explică în mod superficial cum comportamentul bizar ar troglodiţilor este dictat de climă, determinându-i să trăiască “la grămadă”, în mod primitiv şi să împartă nu numai mâncarea, ci şi femeile şi copiii.
În Evul Mediu, puţini europeni se încumetau să facă călătorii lungi, mai ales doar de dragul observării “celuilat”. Primii care au început să practice această activitate au fost arabii cărora, pe măsură ce explorau Europa, popoarele le păreau din ce în ce mai ciudate şi mai diferenţiate. Asa se face că, avansând spre nord, ei au întâlnit oameni care, în ţinuturile reci, aveau tenul palid şi ochii albaştri, în armonie cu părul blond. Una dintre concluziile arabilor – tributari concepţiilor vremii şi culturii lor – a fost că specificul climei, pe lânga fizionomie, afectează şi credinţa, considerând că lipsa căldurii a determinat neamurile germanice să nu creadă într-o unică putere divină.
Teoria conform căreia cele 4 anotimpuri dau naştere unor caractere complexe şi diversificate a dus, inevitabil, la rasism, întărit în sec. al XVIII-lea de filosofii care au acceptat împărţirea în patru rase (europenii, asiatiticii, americanii şi africanii).
Secolul XIX se caracterizează prin superioritatea cu care Europa tratează restul culturilor umane. Conform mentalităţii acelei perioade, restul popoarelor erau necivilizate şi inferioare. Un exemplu bun pentru a ne forma o idee despre ceea ce se întâmpla în acea perioadă, sunt grădinile zoologice umane, în care europenii expuneau, pe un teritoriu îngrădit, reprezentanţi ai unor populaţii exotice precum nubienii, somalezii şi inuiţii, pe care îi obligau să îşi reconstituie satele natale şi să le populeze, desfăşurând activităţi zilnice. Smulşi din habitatul lor şi aduşi în Europa, aceşti oameni erau expuşi pentru a satisface curiozităţile occidentalilor.
Geograful german Friedrich Ratzel, unul dintre fondatorii geografiei umane şi autorul cărţiiAntropogeografie, vorbeşte în operele sale despre felul în care clima continuă să influenţeze oamenii, fie direct, prin acţiune asupra organismului uman, fie indirect, prin modelarea mediul vegetal. În opinia lui, ţări precum Franţa, Italia, Germania şi Statele Unite ale Americii sunt mult mai avantajate faţă de restul, prin simplul fapt că au o climă temperată, ce a dat naştere unor caractere variate.
Privind din alt punct de vedere, influenţele climatice devin evidente atunci când ne dăm seama că producţia de căldură metabolică depinde de volumul corporal, ce determină dimensiunile staturii.
De exemplu, populaţiile din regiunile calde (cele subsahariene şi aborigenii australieni) tind să aibă o talie mică, pentru a reduce din cantitatea de căldură metabolică internă care, în condiţiile climatului la care sunt expuşi, poate fi un important factor de stres fiziologic, afectându-le grav capacitatea de efort. În schimb, populaţiile din regiunile mai reci sunt avantajate de o talie mai mare, căci cantitatea suplimentară de căldură metabolică acoperă pierderile energetice de peste zi.
Forma corpului variaza şi ea în funcţie de condiţiile climatice la care s-au adaptat populaţiile de-a lungul timpului. Se consideră că populaţiile din zonele calde au extremităţi lungi pentru a mări suprafaţa de emisie, favorizând disiparea rapidă a căldurii metabolice în exterior, în timp ce populaţiile din zonele reci au extremităţi scurte, menite să ajute la reducerea suprafeţei de emisie.
De la individ la colectivitate
În condiţiile în care fenomenele climatice prezintă cel mai accentuat dinamism dintre toate celelalte elemente ale mediului, omul, conştientizând că resursele sale fiziologice sunt destul de limitate şi nu îi permit decât o lentă adaptare individuală, a fost nevoit să adopte comportamente de prevenire. Pe de o parte, acestea îi permit să regleze limitele potenţialului de supravieţuire în funcţie de intensitatea transformărilor ambientale, iar pe de altă parte, să transmită metodele de adaptare la nivelul întregii colectivităţi, pentru a susţine o armonie colectivă la nivelul comunităţii.
Elementele culturale artifactuale (cum le numeşte Nicoleta Ionac în cartea sa Clima şi comportamentul uman), cele care compun fondul culturii materiale, sunt cele mai observabile trăsături de diferenţiere a tiparelor comportamentale de grup. În această categorie se încadrează dieta, vestimentaţia şi unele obiceiuri.
Dieta este dictată de resursele de hrană disponibilă pe un anumit spaţiu geografic, care la rândul ei depinde de factori climatici precum temperatura aerului şi cantitatea de precipitaţii. Totodată, se poate spune că factorii climatici au determinat diferenţierea corespunzătoare a tiparelor alimentare ale populaţiei globului, controlând structura şi compoziţia calorică a dietei, dar şi tipul strategiilor comportamentale de obţinere şi prelucrare a hranei.
În regiunile ecuatoriale, vremea fiind permanent caldă şi umedă, dezvoltarea faunei şi a florei este favorizată, iar pentru a-şi procura hrana, oamenii culturilor tradiţionale care mai supravieţuiesc aici vânează şi culeg. Un exemplu reprezentativ este tribul Hadza, cu aproximativ 800 de membri, care trăieşte în Africa de Est. Aproximativ jumătate dintre memebrii Hadza duc încă o viaţă de vânători-culegători. Membrii acestui trib au un stil de viaţă simplu. Bărbaţii petrec, în medie, 12-19 ore pe saptămână la vânătoare de mistreţi şi antilope, restul timpului jucându-se împreună. Femeile de aici se duc la cules de rădăcini şi seminţe, timp de maxim 2 ore pe zi, rămânând ca în restul timpului să facă vizite şi să întreţină conversaţii. Prin urmare, modul lor de viaţa este omogen şi extrovertit, principiul dominant în viaţa lor fiind diviziunea muncii, care fiind destul de puţină, le permite să îşi petreaca timpul socializând.
Situaţia se schimbă, însă, atunci când ne îndreptăm atenţia către populaţii din regiunile tropicale aride şi semiaride, unde lupta pentru supravieţuire este acerbă. Locuitorii de aici sunt nevoiţi să accepte mobilitatea pentru a supravieţui. Populaţia Kung, din deşertul Kalahari, de altfel singura care trăieşte în interioriul acestuia (forţată fiind de invaziile inamice din sud să se retragă) a supravieţuit numai datorită unui nomadism primitiv legat de vânătoare şi cules. Aici procurarea hranei este un lucru dificil, determinându-i pe locuitori să ducă o viaţă foarte activă şi să aibă un comportament agitat. Nu este de mirare că, pe lângă faptul că fauna şi flora sunt sărace, boşimanii sunt nevoiţi să schimbe periodic teritoriul pentru a lăsa timp naturii să se regenereze. În ansamblu, tipul de peisaj determină activităţile nomade. Bărbaţii vânează în perechi, în timp ce femeile caută vegetaţie. Carnea obţinută în urma vânătorii – care poate dura zile întregi -, este împărţită tuturor rudelor în funcţie de grad. Prin urmare, cu cât condiţiile de viaţă sunt mai severe, cu atât oamenii sunt mai solidari şi mai altruişti, depinzând foarte mult unul de altul.
Clima a influenţat şi credinţele. Numeroase au fost şi sunt populaţiile care cred că natura este o întruchipare a unei zeităţi care, în funcţie de atitudinile omenirii, pedepseşte sau răsplăteşte. Astfel, comportamentele legate de credinţe din rândul popoarelor care locuiesc în regiuni montane sau polare se deosebesc radical de cele ale popoarelor agricole. Incaşii din Anzii Peruvieni considerau că elementele meteorologice sunt manifestări tangibile ale lui sami (esenţa animatoare a universului), care reprezintă un sistem ce asigură distribuţia spaţială a energiei existenţiale.
În încheiere am ales un exemplu care ilustrează cel mai bine impactul climei asupra omenirii şi care explică, totodată, frica pe care fiecare din noi o purtăm faţă de mânia naturii. Este vorba despre o descoperire relativ recentă, un nucleu de sedimente dintr-un lac din Munţii Anzi, care conţine cea mai detaliată bază de date geochimică a fluctuaţiilor climatului tropical. În urma studiilor, cercetătorii au descoperit că acumularea de sedimente a înregistrat fluctuaţiile regulate de precipitaţii în perioada cuprinsă între anii 300 î.Hr şi 900 d.Hr, în special cu precipitaţii abundente în jurul anului 550. Însă, începând cu anul 900, o secetă severă s-a instalat aici şi a durat aproape trei secole, cea mai uscată perioadă fiind înregistrată între anii 1000 şi 1040, eveniment corelat cu dispariţia populaţiilor native americane, inclusiv Tiwanaku şi Wari care au locuit pe teritoriul pe care astăzi se află Bolivia, Chile şi Peru. Prin urmare, datorită climei trăim, mulţumită ei ne dezvoltăm şi evoluăm, atât fizic, cât şi mental, dar tot ea ne poate distruge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu