Neb-Heru (Nibiru) – în căutarea celei de-a zecea planete care a început deja să influenţeze planeta Pământ

În Antichitate, erau cunoscute cel puţin cinci planete din sistemul nostru solar: Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, care, împreună cu Soarele şi cu Luna, au dat numele celor şapte zile ale săptămânii. Din secolul al XVI-lea şi până astăzi, mai multe astre au populat sistemul solar cunoscut, iar numărul planetelor a ajuns la 9 după descoperirea lui Pluto, în 1930.

Cu câteva mii de ani în urmă, sumerienii considerau că sistemul nostru solar cuprindea douăsprezece astre, între care şi Soarele şi Luna. Ei susţineau că ar exista încă o planetă, necunoscută astăzi, descriind, sub forma unor „bătălii cosmice“, catastrofele astronomice care au stat la baza creării Pământului şi a venirii zeilor lor. Zecharia Sitchin, în cartea sa „Cea de-a douăsprezecea planetă“, a avut ideea de a traduce într-un mod original o legendă străveche, „Epopeea creaţiei“, descoperită în ruinele Bibliotecii lui Asurbanipal (rege al Asiriei) de la Ninive. Sitchin a decis să interpreteze bătăliile zeilor ca pe nişte evenimente astronomice reale, şi nu ca pe nişte mitice confruntări celeste. Fiecare divinitate reprezenta în interpretarea lui o planetă, el remarcând în felul acesta că apărea şi o planetă necunoscută, sub numele de Tiamat. 

Legenda spunea că un astru înconjurat de mai mulţi sateliţi se apropiase periculos de mult de sistemul nostru solar. Sumerienii numeau acest astru Marduk sau Nibiru (Neb-Heru), cea de-a douăsprezecea planetă, planeta zeilor. Marduk a trecut pe lângă Uranus fragmentându-se, apoi s-a apropiat de Tiamat, atrăgând de la acesta bucăţi de materie care au format mai mulţi sateliţi, dintre care unul enorm, botezat Kingu. Acesta din urmă s-a deplasat către Marduk şi l-a atins. A urmat o formidabilă „bătălie cosmică“ ce a luminat cerul cu focul său. Apoi, Marduk şi-a reluat călătoria pe o nouă orbită la capătul căreia, după mai multe mii de ani, s-a întors pentru a-l atinge pe Tiamat, pe care l-a spart în două, dând naştere centurii de asteroizi şi Pământului. Astfel, planeta noastră a moştenit Luna (Kingu), care nu este nimic altceva decât fostul satelit al lui Tiamat. Ceilalţi sateliţi ai planetei Tiamat (astăzi complet distrusă) au devenit comete. Geneza noastră a început în momentul în care apele lui Tiamat le-au însămânţat pe ale noastre...
După ipoteza lui Sitchin, albia oceanului Pacific ar constitui rana lăsată de acest cataclism nuclear. Povestirea sumeriană s-ar afla astfel în acord cu ultimele descoperiri ştiinţifice şi ar oferi explicaţii pentru diversele anomalii prezente în sistemul nostru solar. Să ne reamintim că, în materie de astronomie, cunoştinţele sumerienilor sunt cu totul şi cu totul extraordinare. 
Cum este posibil ca anumite popoare, care nu dispuneau de niciun fel de instrumente de optică, să cunoască acum câteva mii de ani planeta Uranus, care nu a fost redescoperită decât în 1781, odată cu folosirea unor telescoape mai performante sau planetele Neptun şi Pluto, descoperite de ştiinţa modernă în 1846 şi respectiv în 1930?
Dacă cea de-a douăsprezecea planetă nu a mai reapărut încă de atunci, aceasta se explică prin faptul că elipsa pe care o descrie traiectoria sa în jurul Soarelui este infinit mai mare decât cea a altor astre. Considerând că fazele importante de evoluţie ale planetei s-au realizat pe perioade de 3.600 de ani, Zecharia Sitchin concluzionează că planeta zeilor îşi realiza mişcarea în jurul Soarelui în 3.600 de ani. Cu fiecare întoarcere pe orbită a „Planetei X“ şi cu fiecare încrucişare a acesteia cu celelalte planete se producea o ciocnire de forţe gravitaţionale şi magnetice care provocau o combinaţie de factori cu efecte dramatice asupra Pământului. După el, am putea face rapoarte despre urmele  stricăciunilor produse de astfel de ciocniri din trecut: cutremure, valuri seismice, erupţii vulcanice, inversarea polilor magnetici, suprafeţe de uscat înghiţite de ape, schimbări climatice, dispariţia anumitor specii animale, vegetale, dispariţia unor comunităţi umane... Această „planetă de trecere“ a primit diferite nume de-a lungul timpului. Babilonienii şi acadienii o numeau Marduk, ceea ce în limba acadienilor însemna „mare astru al cerului“ sau chiar „regele cerurilor“. Egiptenii şi vechii evrei o reprezentau sub forma unui disc înaripat, aceasta datorită imensei sale orbite eliptice având forma unor aripi deschise. Profeţii au rebotezat-o „steaua roşie“, „crucea destinului“, „mesagerul arzător“ sau chiar „cometa fatalităţii“. Pentru greci, ea era Nemesis, zeiţa răzbunării. Incaşii au numit-o Hercobulus, iar în „Apocalipsa“ Sfântului Ioan, are numele de „Absint“, care, fiind una dintre denumirile pelinului, înseamnă „amărăciune“.

Sitchin a avut meritul de a atrage atenţia întregii lumi asupra existenţei în sistemul nostru solar a unei planete necunoscute, şi aceasta în ciuda ironiilor comunităţii ştiinţifice. Or, nu de mult s-a dovedit că teoria sa era departe de a fi o prostie. În 1978, doi astronomi de la Observatorul Marinei militare a SUA din Washington, Richard Harrington şi Thomas van Flanders, au stabilit că orbitele lui Neptun şi Uranus suferiseră anumite perturbări generate de atracţia gravitaţională a unui misterios „corp ceresc neidentificat“. Pentru a explica aceste perturbări, a fost avansată ideea existenţei unei planete în afara orbitei lui Pluto, căci prezenţa acestuia nu putea justifica fenomenul. Cu toate acestea, cercetările având ca scop punerea în evidenţă a acestei planete misterioase au rămas fără rezultat; însă în 1992 s-au descoperit doi asteroizi transneptunieni, existenţa acestora fiind atribuită prezenţei unei vaste regiuni în afara orbitei lui Neptun, regiune populată de „planetezimale“ (steroizii şi nuclee de cometă) şi cunoscută sub numele de centura lui Kuiper. 
În ianuarie 1981, un astronom de la Observatorul Naţional al SUA a declarat că s-au constatat neregularităţi în orbita lui Pluto, ceea ce lăsa să se înţeleagă că ar mai exista încă o planetă, deocamdată necunoscută, în sistemul nostru solar. În 1982, NASA a recunoscut posibilitatea existenţei unui astru necunoscut. În 1983, un telescop cu infraroşu îmbarcat la bordul unui satelit american în cadrul programului IRAS (Infra Red Astronomy Satellite) a reperat în spaţiul îndepărtat un obiect necunoscut. După cum a consemnat pe 30 decembrie 1983 Washington Post, în urma intervievării responsabilului IRAS, care a declarat: „cu ajutorul unui telescop a fost descoperit, în direcţia constelaţiei Orion, un corp ceresc, poate la fel de mare ca planeta Jupiter şi probabil orientat către Terra într-o asemenea manieră, încât este posibil să facă parte din sistemul nostru solar... Nu ştim încă ce este.“ 
Cercetătorii de la NASA au numit acest astru „Planeta X“, pentru a arăta în felul acesta caracterul său enigmatic şi, totodată, pentru că ar fi vorba despre cea de-a zecea planetă a sistemului nostru solar. După astronomi, această planetă ar fi o „intrusă“ pe care Soarele ar fi atras-o, ca într-o capcană, pe o orbită excentrică, foarte înclinată pe eliptică. Captată fiind de sistemul nostru solar, ea nu s-a născut în acelaşi timp cu el. Continuându-şi studiile, cercetătorii au declarat că astrul ar trebui să aibă o orbită înclinată la 30° pe eliptică. 
În 1985, printre astronomi a început să circule „teoria Nemesis“, explicând dispariţia anumitor specii prin intermediul existenţei unei „planete ucigaşe“ ce revine periodic printr-un roi de meteori, semănând distrugerea în interiorul sistemului nostru solar. Conform ipotezei Nemesis, Soarele ar fi însoţit de o stea cu slabă luminozitate (un fel de stea ratată) care orbitează la mare distanţă. O dată la aproximativ 80 de milioane de ani, orbita ei traversează o regiune mai densă din norul Oort, perturbând orbita cometelor, care astfel ajung să intre în coliziune cu Pământul şi cu celelalte planete. Aceste stele ratate nu sunt uşor de detectat, deoarece nu emit niciun fel de lumină în infraroşu. Numai începând cu mijlocul anilor 1990 s-a putut stabili existenţa lor. 

În 1987, o diagramă publicată în New Science and Invention Encyclopedia arăta poziţia sondelor Pioneer 10 şi Pioneer 11 faţă de două corpuri cereşti neidentificate oficial, şi anume un soare stins aflat la 50 de miliarde de mile şi o planetă necunoscută situată la 4,7 milioane de mile distanţă faţă de Soarele nostru. În acelaşi an, NASA a recunoscut oficial existenţa acesteia din urmă, informaţie preluată de revista Newsweek din 13.07.1987. În august 1988, un raport al astronomului Richard Harrington, de la Observatorul Marinei militare a SUA, arăta că masa acestui astru părea să fie cam de patru ori mai mare decât cea a Terrei. În 1992, acelaşi Richard Harrington, împreună cu colegul său Thomas van Flanders, a afirmat că există într-adevăr o a zecea planetă „intrusă“ în cadrul sistemului nostru solar. Din păcate, moartea fulgerătoare a lui R. Harrington a pus capăt cercetărilor. 

Pe 7 aprilie 2001, raportul revistei Science News titra: „Orbita neobişnuită a unei comete sugerează prezenţa unei planete ascunse, una în plus faţă de cele nouă planete cunoscute, un corp ceresc la fel de masiv ca şi Marte şi care este posibil să fi făcut cândva parte sau chiar să facă parte în continuare din sistemul nostru solar“. În revista Science et Vie din februarie 2003, astronomul Alessandro Morbidelli, de la observatorul de pe Coasta de Azur, la Nisa, declara: „Centura lui Kuiper pare să se oprească brusc la 50 de unităţi astronomice, ca şi cum ar fi fost retezată. În cazul în care o planetă de talia lui Marte s-ar fi format în această regiune la începutul sistemului solar, ea ar fi putut, pe măsură ce «creştea», să «măture» exteriorul centurii lui Kuiper. Apoi, perturbată de interacţiunea ei cu Neptun, această planetă este posibil să fi fost expulzată pe o orbită foarte mare, a cărei perioadă ar putea fi măsurată în mii de ani. Mă aştept ca într-o zi să descoperim această planetă“. În revistă se mai adăuga: „Gândind că această planetă s-a aflat foarte departe de Soarele nostru timp de mai multe sute de ani, este de la sine înţeles că niciun astronom nu a remarcat-o vreodată. La urma urmelor, luneta astronomică nu a fost inventată decât acum patru sute de ani!“, mergându-se până la a publica o schemă arătând elipsa iniţială a planetei, o schemă foarte apropiată, ca să nu spunem identică, cu cea a lui Sitchin, din 1976! Legenda din josul desenului preciza: „Este posibil să existe o planetă suplimentară, având o traiectorie foarte eliptică, planetă pe care astronomii nu au observat-o vreodată. [...] Mulţi astronomi cred că sistemul nostru solar ascunde o planetă în plus, nereperată până acum.“ Să fie aceasta prea mult? Să vedem continuarea...

Un astru cu numele de Quaoar a fost descoperit, în 2002, de Mike Brown şi Chad Trujillo (Observatorul Gemini) şi David Rabinowitz (Universitatea Yale). Ca şi Pluto, făcea parte din Centura lui Kuiper. Pluto şi Quaoar semănau cu două comete ratate, îngheţate, clasificarea lor ca planete fiind îndelung discutată în cadrul comunităţii ştiinţifice. Până de curând, Pluto a beneficiat de această titulatură în virtutea diametrului său mai mare decât cel al lui Quaoar. Totuşi, pe 24 august 2006, adunarea generală a Uniunii astronomice internaţionale i-a retras acest statut, ajungându-se astfel ca numărul oficial al planetelor din sistemul nostru solar să fie de opt. 
„Planeta X“, denumită Sedna, este aproape la fel de mare ca Pluto. Situată la o distanţă de trei ori mai mare decât distanţa dintre Soare şi Pluto, adică la 13 miliarde de kilometri faţă de Soare, Sedna se află la marginea sistemului nostru solar. Cercetările efectuate au permis să se determine faptul că această planetă are o traiectorie foarte eliptică. Distanţa sa faţă de Soare variază între de 70 şi de 1.000 de ori distanţa dintre Soare şi Pământ. Sedna se deplasa între centura de asteroizi situată dincolo de Pluto (Centura lui Kuiper) şi norul Oort, care este o sferă difuză compusă din asteroizi, roci şi gheaţă. Cu această orbită, Sedna făcea o rotaţie completă în jurul Soarelui în 10.500 de ani. 
Institutul BRI (Binary Research Institute – institut fondat în 2001 pentru cercetarea ipotezei că Soarele ar face parte dintr-un sistem solar dublu) constata faptul că acele caracteristici orbitale pe care le prezintă Sedna evidenţiază posibilitatea ca Soarele nostru să facă parte dintr-un sistem stelar dublu. Este vorba despre ipoteza numită „Nemesis“, despre care am vorbit deja, ipoteză avansată în 1983 de către Richard Müller cu scopul de a explica dispariţia anumitor specii. Această ipoteză se baza pe un articol din 1979 scris de laureatul premiului Nobel pentru fizică Luis Walter Alvarez, care explica dispariţia dinozaurilor acum 65 de milioane de ani, în urma şocului produs de coliziunea cu un asteroid. 
Recenta descoperire a planetei Sedna arată că multe lucruri ne sunt încă necunoscute în acest domeniu şi că sumerienii aveau probabil mult mai multe cunoştinţe decât noi. Să fie Sedna acea planetă pe care sumerienii o numeau Nibiru (Neb-Heru)? Este posibil să fie aşa, pentru că această planetă descrie o eliptică foarte largă în jurul Soarelui (mai apropiată de cea a unei comete, decât de cea a unei planete), revenind periodic în preajma Pământului. Însă Sedna nu are dimensiunile impresionante ale lui Nibiru... Totuşi, echipa lui Frank Bertoldi, de la laboratorul de radioastronomie al Institutului Max Planck, a măsurat radiaţia termică a acestui corp ceresc, ajungând la concluzia că Sedna ar putea fi mai mare decât Pluto! Alte măsurători sunt pe cale de a fi realizate, şi dacă ele confirmă această primă concluzie, Sedna ar fi cea mai mare planetă descoperită în sistemul nostru solar, surclasându-l pe Neptun, descoperit în 1846! Alţii spun că dacă Sedna este într-adevăr aceeaşi cu Nibiru, ar putea fi încă şi mai mare decât giganticul Jupiter! Deocamdată însă, datele ştiinţifice nu permit avansarea unei astfel de ipoteze. 
După cercetătorul Anton Parks, autorul cărţii „Geneza lui Adam“, această planetă ar fi de fapt un soare stins, o stea ratată alăturată unui grup de comete. Şi cum „focul“ i s-a „stins“ de mult timp, această stea ratată nu luminează. Ea însoţeşte Soarele, având o masă ce reprezintă 56% din masa acestuia. Când va începe să se apropie din ce în ce mai mult de sistemul nostru solar, Soarele va începe să îi resimtă gravitaţia. Măsurătorile vor demonstra prezenţa unui uşor efect de clătinare pe care îl va avea asupra Pământului. Culoarea sa de un roşu intens conduce la ipoteza că în compoziţia ei intră foarte mult fier, având astfel un câmp magnetic foarte puternic. Dacă s-ar apropia foarte mult de Pământ, ar afecta câmpul magnetic şi acele procese de fuziune din interiorul Pământului care implică prezenţa fierului. 

Accelerarea unui astfel de fenomen ar avea ca efect sfâşierea scoarţei terestre, provocând seisme de foarte mare amploare. Apropierea Sednei ar produce, de asemenea, o mişcare permanentă a maselor de aer cu o viteză de peste 300 km/h, un decalaj magnetic al polilor, cutremure, erupţii simultane ale mai multor vulcani, provocând astfel o noapte artificială de cel puţin şase luni! Intrarea unui astfel de corp în spaţiul nostru ar produce în mod inevitabil o perturbare electromagnetică la nivelul ionosferei. Echilibrul polilor ar fi perturbat. Se poate produce un dezechilibru. Numeroşi mediumi şi specialişti au stabilit şi data producerii acestui eveniment, şi anume în ... 2012!
O profeţie a indienilor Hopi din America de Nord prezice: „Într-o zi, o sută de stele se vor alinia pe un singur rând, aşa cum s-a mai petrecut acum milioane de ani. Este timpul ca Pământul să se purifice. În acel moment, se pot produce schimbări climatice şi numeroase catastrofe. Însă ceea ce se poate produce nu este ştiut de nimeni cu adevărat“. Aceste „stele pe un singur rând“ amintesc de alinierea tuturor planetelor, aliniere prevăzută pentru 12 decembrie 2012. Pe lângă numeroase stricăciuni şi pierderi de vieţi umane, conform acestei profeţii, aceste evenimente marchează începutul unei noi ere glaciare. Se spune că profeţiile revelate indienilor Hopi au fost făcute de Creatorul Însuşi...
Profeţiile mayaşilor spun că am ajuns la sfârşitul unui ultim ciclu de existenţă al civilizaţiilor de pe Pământ. Datele de început şi de sfârşit al acestui ciclu corespund zilei de 12 august 3.114 î. Hr. şi respectiv zilei de 21 decembrie 2012. La această ultimă dată, pe planeta noastră ar trebui să aibă loc, conform acestor profeţii, cutremure teribile şi devastatoare.
Tradiţiile străvechi au împărţit istoria omenirii în patru mari Vârste sau Epoci, având durate descrescătoare, proporţionale cu numerele din seria 4:3:2:1. Prima epocă, „Vârsta de Aur“ la greci, SATYA YUGA sau KRITA YUGA la hinduşi, a durat o lungă perioadă de timp. În conformitate cu anumite calcule care sunt legate de precesia echinocţiilor şi de simbolismul numeric, intervalul acesta este de 25.920 ani. A doua vârstă, TRETA YUGA „sau Vârsta de Argint“, a fost o vârstă a menţinerii, a „conservării“, durata ei calculată fiind de 19.440 ani. A treia vârstă, „Vârsta de bronz“ sau DVAPARA YUGA, a fost epoca îndoielii şi a incertitudinii şi a durat 12.960 de ani. KALI YUGA, „Vârsta neagră“, „Vârsta de fier“ sau „Vârsta păcatului“, având o durată de 6.480 de ani, este cea de-a patra dintre Vârstele omenirii. Toate tradiţiile o descriu ca fiind o epocă a întunericului şi a violenţei. Acum noi ne aflăm la sfârşitul lui KALI YUGA, sfârşit care coincide cu începutul secolului al XXI-lea şi cu întoarcerea lui Nibiru, care va marca debutul unui nou ciclu. 

Se pare că o lege a ciclicităţii ce guvernează manifestările vieţii face ca orice sistem să intre în declin, după ce va fi atins apogeul şi îşi va fi epuizat toate posibilităţile, pentru ca apoi să atingă punctul cel mai de jos şi apoi să o ia de la capăt, în condiţii noi. La fel stau lucrurile şi pentru culturi, civilizaţii, rase şi astre. Se pare că acum suntem prinşi între zvâcnirile morţii unei lumi ale cărei structuri s-au perimat şi durerile facerii unei noi ere ce ne va aduce posibilităţi uluitoare. Trecerea de la o eră la alta nu este în sine o catastrofă, însă acumulările de sfârşit de ciclu pot deveni catastrofale. După unele interpretări, însuşi celebrul Nostradamus a prevăzut evenimentul, după cum urmează:

„Steaua cea mare şi înfricoşătoare va arde timp de şapte zile,
Prezenţa simultană a doi sori va face atunci să apară un nor gros de fum ce va învălui tot Pământul, 
Câinii vor urla îngroziţi toată noaptea,
Atunci marele pontif îşi va muta reşedinţa sa.“ 

America cheltuieşte acum sume enorme de bani pentru a pune în funcţiune imensul telescop de la Polul Sud în Antarctica. Instalaţia finală va avea mărimea unui mini-mall şi va necesita efortul unui avion C-130 pentru a transporta modulele preasamblate şi o mare echipă în cea mai dezolantă, neospitalieră şi inaccesibilă regiune a lumii. De ce? Deoarece „Planeta X“/Nibiru a fost prima dată văzută în 1983. Această descoperire a impulsionat America să construiască SPT – noul observator al umanităţii pentru „Planeta X“. Printre cercetătorii independenţi, observarea IRAS din 1983 a „Planetei X“ / Nibiru a fost întotdeauna un subiect fierbinte. Totuşi, dată fiind absenţa confirmării, nu se putea publica o ştire care ar fi putut fi uşor catalogată drept zvon. Acum există confirmarea care a lipsit ani de zile, telescopul de la Polul Sud (SPT). Mult mai puternic şi mai rezistent decât satelitul IRAS din 1983 şi decât telescopul spaţial Hubble puse la un loc, acest observator va începe în curând să urmărească activitatea „Planetei X“ / Nibiru de pe cerul imaculat al Antarcticii.

Sursa: www.yogaesoteric.net