Interviu cu un extraterestru (3)

[urmare din partea a doua]

- Ne poţi da o estimare pentru cât de repede se va întâmpla asta?

- Nu sunteţi prea departe de asta. Percepţia noastră e că în următorii 30-50 de ani, în mare, din timpul vostru, schimbările ce au loc pe planeta voastră vor favoriza ideea ca lumea voastră să se implice în întregime în relaţia cu lumile noastre. Acesta e, într-adevăr, timpul cât va dura. 

În loc de segregarea şi separarea pe care o exploraţi de mii de ani, odată ce veţi începe să exploraţi integrarea, nu va mai fi necesar atât de mult timp – prin definiţia "integrării" – să ajungeţi în stadii de accelerare extrem de rapidă foarte repede.

Începeţi cu toţii să aveţi bănuiala că există mai mult în ceea ce vă priveşte decât numai forma fizică şi că totuşi constiinţa se extinde şi se lărgeşte cu-adevărat cu mult peste ceea ce aţi crezut de mii de ani de-ai voştri. 

Credinţa voastră era că lumea fizică e tot ce e; că universul fizic există pur şi simplu cu sau fără voi şi că voi nu prea aveţi ceva de spus în privinţa asta. Că vă puteţi găsi în lumea fizică pentru o perioadă şi vi se spune că s-ar putea să puteţi afecta într-un anumit grad lucrurile din imediată apropiere. Când, ce să vezi! În ultima poveste ce aţi primit-o pe planeta voastră, nimic din ce faceţi nu are cu-adevărat efect asupra realităţilor generale.

Însă acum începeţi să descoperiţi că nu-i chiar aşa. Chiar şi oamenii voştri de ştiinţă, fizicienii voştri, încep să-şi dea seama că propriile voastre gânduri sunt în realitate forţa motrice şi creatoare din spatele realităţii fizice, din spatele experienţelor fizice pe care le are fiecare dintre voi.

Vedeţi voi, aţi fost creaţi cu Liber Arbitru. Dacă alegeţi să cădeţi pradă credinţelor negative, dacă alegeţi să cădeţi pradă ideii că doar atât puteţi face şi e dincolo de capacitatea voastră să faceţi mai mult, atunci Universul vă va susţine doar în atât, şi nimic mai mult. Deoarece Universul nu vă dă niciodată mai mult decât afirmaţi că sunteţi gata să duceţi.

Câţi dintre voi cred cu adevărat că sunteţi gata să duceţi infinitul absolut şi extazul nesfârşit? Mulţi dintre voi – din cauza a cum aţi fost învăţaţi – vă temeţi cam mult de extaz... Foarte mult. Sau măcar aveţi sisteme de credinţe care se auto-reglează în sensul că atunci când reuşiţi într-un final să creaţi ceva ce merge în direcţia bună, spuneţi: "Ei, e grozav! Cât o să dureze?" Întotdeauna vă scoateţi singuri din schemă. Imediat ce vă impuneţi aceasta restricţie prin sistemele de credinţe, Universul răspunde: "Bine, dacă aşa vrei, gata!"... Instantaneu! Atât sunteţi de puternici! Aţi primit întotdeauna tot ceea ce aţi crezut că veţi primi – sau poate chiar şi mai important pentru mulţi dintre voi, tot ceea ce aţi crezut că meritaţi să primiţi. Deoarece a merita e o chestiune extrem de importantă pentru mulţi indivizi de pe planeta voastră: "Merit partea negativă" sau "Nu merit partea pozitivă".

Prezentând "vinovăţia"

Una dintre ideile-cheie generate pe planeta voastră cu foarte mult timp în urmă, este ideea de vinovăţie. Nu e că alte civilizaţii nu trăiesc experienţa vinovăţiei, însă voi v-aţi afundat atât de profund şi cu atâta tărie în ea, încât civilizaţia voastră, printre multele civilizaţii pe care le-am întâlnit, a căpătat o experienţă în vinovăţie ce nu e egalată de nicio alta. 

Nu că asta v-ar deprecia în vreun fel. De fapt ideea acceptului vostru de a trăi aceasta experienţă a limitării în multe feluri, în realitate vă face puternici şi este prin ea însăşi o indicaţie pentru faptul că ştiţi cât de puternici sunteţi – să fiţi capabili să vă supuneţi singuri la asemenea grade de limitări. 

Aceasta vă îngăduie să creaţi multe ocazii nemaipomenite de auto-incriminare, auto-invalidare, auto-limitare, segregare şi separare în vieţile voastre. Şi de multe ori, vinovăţia e ingredientul principal, simbolul principal, care vă permite să vă împiedicaţi singuri să creaţi în viaţa voastră ceea ce preferaţi, ceea ce doriţi şi ceea ce ştiţi adânc în interiorul vostru că e ceea ce meritaţi să experimentaţi în viaţa voastră.

Vinovăţia e ceea ce va perpetua întotdeauna limitarea, va perpetua întotdeauna separarea; va împiedica să vă conştientizaţi propria putere şi propria conexiune cu Creaţia Infinită. Deoarece, realizaţi că, fundamental vorbind, în timp ce mulţi dintre voi aţi presupus de atât de multă vreme că "ura" este opusul "iubirii", în realitate "vinovăţia" este adevăratul opus al "iubirii". 

"Ura" poate fi expresia polarităţii dinamice, diametrice a "iubirii", dar "vinovatia" e adevăratul opus mecanic. Deoarece iubirea este simţul auto-preţuirii total şi complet, pe când vinovăţia este credinţa în lipsa meritului, valorii proprii; înăbuşă creativitatea. Ura implică conceptul faptului că meriţi ceva, pe când vinovăţia este complet lipsită de simţul meritului. În realitate, vinovăţia e chiar negarea propriei tale existenţe!

Prin urmare, credinţa în lipsa propriului merit îţi îngăduie să creezi un scenariu în care de fapt ţii la distanţă toate lucrurile din viaţă ce îţi aparţin prin naştere – precum fericirea, extazul şi creativitatea. Vinovăţia e pastila amară ce a fost injectată în societatea voastră – de către societatea voastră – ca să vă menţină în status quo-ul lipsei de putere. 

Deoarece când crezi cu-adevărat că nu eşti conectat cu Tot-Ceea-Ce-Este sau Dumnezeu sau Creaţia Infinită, când crezi cu-adevărat că trebuie să controlezi cu forţa pentru a obţine orice mic lucru în viaţă, atunci duci şi mai departe continuarea limitării, duci şi mai departe continuarea vinovăţiei. 

Acest scenariu a devenit chiar etica societăţii voastre. Când nu crezi că eşti conectaţ, nu crezi că poţi crea lucrurile pe care ţi le doreşti în viaţă cu mare uşurinţă şi lipsă de efort iar lucrurile devin lipsite de valoare dacă nu creezi şi suferinţă pentru a le obţine. "Fără efort nu câştigi", cum spuneţi. 

Când vi se povesteşte ceva în lumea voastră, iar acea relatare conţine suferinţă, conflict, luptă şi efort, spuneţi: "Oh, Doamne! O povestire foarte realistă!" Când vi se relatează o povestire ce afirmă: "Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi", concluzionaţi cu: "Ei, hai! Poveste de adormit copiii! Asta nu-i viaţa reală."

Nu există absolut nimic în creaţia Universului care să susţină că povestirea ce conţine conflictul este mai reală decât cea care nu-l conţine. E alegerea ta, ce porneşte din obiceiurile tale, să crezi că durerea este mai reală decât bucuria. 

Deci, aşa cum am spus, asta a devenit etica întregii voastre civilizaţii – că nu puteţi avea nimic în viaţa voastră care să aibă valoare dacă nu aţi suferit pentru acel lucru, dacă nu l-aţi câştigat şi meritat după cum spuneţi. Dar conştientizaţi că nu trebuie să-l câştigaţi: vă aparţine deja! [continuare în partea a patra]

Sursa: aim.edu.tc