PLANUL PENTRU O NOUA ORDINE MONDIALA prin strategia ”HAOSULUI CONSTRUCTIV”. Imperativul energetic si subminarea suveranitatilor nationale. CE CAUTA AMERICANUL IN SIRIA?

Proiectul Noii Ordini Mondiale se împiedică de realitatea geo-politică -de Imad Fawzi Shueibi, voltaire.net

Liderii politici încearcă de patru secole să creeze un organism internațional, care să guverneze relațiile dintre națiuni și care să prevină conflictele dintre acestea. În timp ce noțiunea de suveranitate statală a început să se cristalizeze, preocuparea principală a organizațiilor interguvernamentale a fost dominată de echilibrul puterilor. Cât despre ambiția SUA de a impune Noua Ordine Mondială, aceasta este zguduită de noile realități geopolitice.

Lenta constituire a unei ordini internaționale

Noțiunea de ”Ordine internațională” a apărut în secolul XVII, dar sintagma ”ordine mondială” a fost introdusă recent în discursul politic. Această noțiune era pusă în discuție de fiecare dată când era ridicată necesitatea organizării și susținerii păcii.

În 1603 regele Henri IV al Franței a dispus ca ministrul său, ducele de Sully, să elaboreze un prim proiect în acest sens. Obiectivul era constituirea unei republici creștine care să cuprindă întreaga populație europeană. Aceasta urma să asigure conservarea naționalităților și religiilor si să fie responsabilă în medierea problemelor dintre acestea. Marele Proiect stipula redesenarea granițelor statale pentru echilibrarea puterii, crearea unei confederații europene compusă din 15 state și a unui Consiliu supranațional cu putere de arbitraj și cu o armată capabilă să protejeze confederația de pericolul turc.

Acest vis a fost curmat de asasinarea lui Henri al IV-lea și a mai revenit în atenție doar după sfârșitul războaielor inițiate de Louis al XIV-lea. Abatele de Saint-Pierre a publicat al său Proiect al păcii perpetue între domnitorii creștini. Proiectul, care a fost presentat la Congresul de la Utrecht (1713), consta în adoptarea în totalitate a deciziilor luate în cadrul Conferinței, ca fundament pentru stabilirea granițelor națiunilor beligerante și stabilirea unei Ligi a Națiunilor Europei(Federația Internațională) cu misiunea de a preveni conflictele.

Dincolo de această utopie și mult mai relevant pentru epocă a fostTratatul de Pace de la Westfalia, semnat în 1648. Acesta a venit ca o concluzie a Războiului de 30 de ani, conflagrație desfășurată sub stindarte religioase și care a avut ca rezultat dispariția a 40% din populația implicată, precum și sporirea urii între populațiile supraviețuitoare. Negocierile au durat patru ani (1644-1648) iar la sfârșitulor acestora a fost asigurată egalitatea tuturor părților implicate în conflinct dincolo de diferențe, catolici sau protestanți, republicani și monarhiști.

Tratatul de la Westfalia a emis patru principii fundamentale:

1. Suveranitatea absolută a statelor-națiune și dreptul fundamental de autodeterminare politică.

2. Egalitate de drept între statele-națiuni. Astfel, cel mai mic stat este egalul celui mai mare stat, dincolo de puterea sau slăbiciunea, bogăția sau sărăcia acestora.

3. Respectarea tratatelor și apariția Dreptului internațional cu efecte obligatorii.

4. Interzicerea interferenței în afacerile interne ale altui stat.

Desigur că aceste principii nu au determinat o suveranitate absolută, dar acest fapt nu a existat în fapt nicicodată. Cu toate acestea, a fost împiedicată legitimrea ulterioară a abolirii suveranității statale.

Toți filosofii politici au susținut aceste proiecte. Rousseau a solicitat ferm constituirea unui contract statal unic intre toate țările Europei. Kant a publicat în 1815 îndemnul său Spre pacea eternă.Pentru el, pacea era o construcție juridică care necesita codificarea unei legi generale aplicabilă tuturor statelor. Filosoful englez utilitarian, Bentham, a stigmatizat diplomația secretă pe care a plasat-o deasupra legii. Și el a îndemnat la crearea unei opinii publice internaționale capabile să impună guvernelor respectarea hotărârilor internaționale și supunerea față de arbitrajului internațional.

Crearea instituțiilor normative internaționale

Ideea unui Ordin Internațional a progresat constant, bazată mereu pe normativul suveranității adoptat prin Tratatele de la Westfalia. Astfel s-a născut Sfânta Alianță, propusă de Țarul Alexandru în 1815, dar și Concertul Europei, propus de Cancelarul Metternich al Austriei în secolul XIX, pentru a preveni ”revoluția”, care reprezintă, în limbajul politic rațional, haosul. Din acest moment statele au început să organizeze reuniuni pentru rezolvarea problemelor fără a recurge la argumentul războiului, favorizând arbitrajul și diplomația.

Acesta a fost obiectul urmărit în crearea Ligii Națiunilor (LoN) la sfârșitul Primului Război Mondial.Aceasta a izvorât ca o necesitate a relațiilor dintre puterile dominante în serviciul câștigătorilor conflagrației.Valorle morale ale Ligii erau cel puțin relative. Cu toate acestea, deși scopul ei era soluționarea disputelor dintre națiuni prin arbitraj și în defavoarea războiului, Liga și-a declarat competența însupervizarea populațiilor subdezvoltate și a celor care politic, economic sau administrativ pretindeau dreptul la autodeterminare. Odată acest drept arogat, a rezultat firesc legitimarea mandatelor. Prin asumarea acestei poziții, Liga Națiunilor a întruchipat realitatea colonială.

Manifestarea artificială a acestei organizații a fost dezvăluită în momentele în care și-a dovedit inabilitatea de a rezolva evenimente internaționale grave, cum au fost: cucerirea Manciuriei de către Japonia, cazul Abisiniei (Etiopia), anexarea insulei Corfu (Grecia) de Italia, etc. Cu toate că Liga, creată de Leon Bourgeois, a fost intens promovată de președintele SUA Woodrow Wilson, Washigtonul nu s-a alăturat proiectului, iar Germania și Japonia, fiind provocate, s-au retras din el. În acest sens, instituția s-a dovedit inutilă.

Succesoarea LoN, Națiunile Unite (ONU), a fost reflecția Chartei Atlantice, semnată de Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii pe 4 august 1941, și a Declarației de la Moscova, adoptată de Aliați pe 30 octombrie 1943, când era anunțată crearea ”unei structuri organizatorice bazate pe principiul egalității suverane a tututor Statelor care iubesc pacea.” Proiectul a fost dezvoltat în cadrul conferinței Dumbarton Oaks, Washington 21 august – 7 octombrie 1944.

Principiile Chartei Atantice au fost aprobate în timpul conferinței de la Yalta (4-12 februarie 1945) și consfințite prin Conferința de la San Francisco (25-26 iunie 1945). Ideologia globalizării a fost astfel înglobată în principiul Națiunilor Unite care, încă de la apariția sa, ți-a clamat existența sub forma unui sistem colectiv de securitate universal, incluzând și statele care nu sunt membre ale acestui organism. În realitate, ONU nu mai este o societate contractuală, cum se vroia Liga Națiunilor, ci mai degrabă este reflecția temporală a relațiilor dintre puteri și care favorizează victorioșii zilei.

Acestea fiind hotărâte, întreaga lume să se încline în fața voinței Națiunilor Unite.

Această organizație, care-și arogă globalitatea, a fost în practică doar expresia dorinței de dominare a puterilor victorioase în detrimentul populației mondiale a cărei voință nu a fost luată niciodată în considerare. Această realitate geopolitică a fost confirmată odată cu fondarea Consiliului de Securitate, format din cele cinci puteri majore (victorioase) ca membrii permanenți și alți membri nepermaneți, dar aleși pe criterii geografice, considerente din care a rezultat o subreprezentare a Africii și a Asiei.

Eșecul acestui sistem a ieșit la suprafața în perioada Războiului Rece. Conflictul dintre cele două super-puteri a fost impus națiunilor mai mici, care au suportat toate consecințele acestuia la nivel local și regional. Aceată structură a rolurilor s-a evidențiat în modul de funcționare a ONU, fie față de respectarea cererilor de aderare sau în gestionarea conflictelor, așa cum s-a întâmplat în cazul Palestinei, Koreei, naționalizării petrolului iranian, crizei Canalului de Suez, ocupației israeliene, Libanului, etc.
În proclamația de fondare a ONU se afirma

”credința în drepturile umane fundementale, în demnitatea și importanța persoanei umane, în egalitatea de drepturi a bărbaților și femeilor, a națiunilor mari sau mici, în crearea condițiilor necesare pentru justiție și pentru respectul obligațiilor care reies din tratate și din alte surse ale dreptului internațional.”

Cu toate acestea, dreptul de veto a privat celelalte națiuni de dreptul egalitații în implicare. În ultimă instanță, instituțiile internaționale au exprimat doar balanța puterilor, dincolo de orice noțiune de justiție în sens moral sau filosofic. Consiliul de Securitate este un directorat global (o continuare a celui instalat de Metternich). Acesta își rezervă dreptul de a impune rezoluții doar din partea Aliaților, victorioși în cel de-al Doilea Război Mondial, și nu a celor care urmăresc pacea.

După disoluția Uniunii Sovietice a fost crucială modificarea sistemului internațional.

Redesenarea relațiilor internaționale de către SUA

În acest moment al istoriei au triumfat în SUA discipolii lui Leo Strauss, cu ajutorul jurnaliștilorneo-conservatori. În viziunea lor, societatea este divizată în trei caste: înțelepții, nobilii și poporul. Doar înțelepții dețin adevărul care este revelat doar parțial politicienilor (nobililor), în timp ce poporul trebuie să se supună alegerilor acestora. Aceștia au continuatsă-și promoveze ideile în timp ce afirmau abrogarea principiilor Tratatului de la Westfalia, mai exact a celor care afirmau suveranitatea statală și interzicerea amestecului extern în afacerile interne.

Pentru a impune hegemonia Vestului, aceștia au invocat ”dreptul unei intervenții umanitare” și ”responsabilitatea în protecție” care revine înțelepților, este executată de nobili și impusă poporului. Revizuind limbajul celui de-al Doilea Război Mondial, aceștia au cerut și înlocuirea ”Rezistenței” cu negocierea.

În anul 1999 au fost emise apeluri neo-conservatoare de mai multe țări Vestice, inclusiv Franța și Anglia. Tony Blair a prezentat atacul Kosovo de către NATO ca fiind primul război umanitar din istorie. Într-un discurs ținut în Chicago, acesta a declarat că Marea Britanie nu a căutat să-și apere propriile interese ci a căutat să promoveze valori universale. Această declarație a fost salutată de Henry Kissinger și de Javier Solana (pe atunci Secretar general al NATO și în viitor al Uniunii Europene). Ulterior ONU l-a numit pe Bernard Kouchner ca administrator al Kosovo.

Nu există diferențe semnificative între teoria Straussiană și Nazism. În Mein Kampf, Adolf Hitler stigmatizase deja principiul suveranității statale asumat prin Tratatul de la Westfalia.

În termeni economici această viziune a triumfat prin FMI, Banca Mondială și OMC. Din momentul apariției lor, aceste instituții au încercat să intervină în economia, bugetul și politicile financiare statale, în special în cele ale statelor mai sărace sau a celor mai vulnerabile. Unele state arabe au fost victimele sugestiilor acestora pentru liberalizarea economică, privatizarea sectorului public și vânzarea resurselor naturale.

Washingtonul a ezitat în acțiunea sa vis a vis de destrămarea URSSului. Treptat insă SUA a devenit singura super-putere, ca ”hyper-puterea” din lumile lui Hubert Vedrine. Ca o consecință logică, sistemul ONU moștenit în urma celui de-al Doilea Război Mondial a fost privit de SUA ca o moștenire a trecutului. Nefiind însă dispusă să ignore oficial ONU, SUA a încetat să-și îndeplinească obligațiile financiare, nu a ratificat Protocolul de la Kyoto, a reuzat să adere la Tribunalul Penal Internațional al ONU și a umilit Unesco în mod repetat.

Conceptele reiește în urma celui de-al Doilea Război Mondial au fost spulberate de atacurile de la 11 septembrie 2001. Strategia Națională de Securitate a SUA, emisă de președintele George W. Bush pe 20 septembrie 2002, proclama noua lege a ”măsurilor preventive împotriva statelor malefice”.

Strategia SUA a fost însoțită de o modificare conceptuală. Noțiunea rezistenței, numită așa după Rezistența franceză în fața ocupației naziste, a devenit nelegitimă și a fost înlocuită de cerința rezolvării unui conflict prin negociere, dincolo de toate drepturile inalienabile ale celor implicați. Similar, conceptul deterorism – care nu a fost definit niciodată în dreptul internațional – a fost folosit pentru a evita orice legitimare a unui grup armat în luptă cu statul, dincolo de motivele acestui conflict.

Abrogând legile războiului, Washingtonul a reînviat practicile ”asasinatelor țintă” abandonate după războiul din Vietnam dar care au fost practicate de Israel timp de o decadă. Potrivit celor care le susțin, aceste practici nu sunt ”asasinate” în sensul strict al cuvântului ci sunt ”crime în legitimă apărare”, deși nu trebuie îndeplinit în sens strict criteriul de autoapărare, în relația dintre amenințare și răspuns sau în proporționalitatea răspunsului. Intervenția umanitară, responsabilitatea de a proteja, se situează deasupra suveranității statale.

Ca o consecință, a apărut noțiunea de stat malefic. Aceste state sunt definite prin patru criterii, care sunt în general cuprinse în spectrul speculativ și care pleacă de la prezumția de vinovăție:
Liderii acestora își opresează populația și le jefuiesc proprietățile.
Nu respectă legile internaționale și reprezintă un pericol permanent pentru statele vecine.
Susțin terorismul.
Urăsc SUA și principiile democratice.

La 10 ani după dispația URRS, Statele Unite ale Americii au început să remodeleze tiparele relațiilor internaționale.

În privința Orientului Mijlociu, filosoful neo-conservator Bernard Lewis și discipolul său, Fouad Ajami, au trasat obiectivul urmărit: stoparea naționalismului arab prin atacarea regimurilor tiranice care au cimentat mosaicul tribal, sectarian și religios. Distrugerea și dezmembrarea statelor din această regiune va avea ca efect un ”haos constructiv”, o situație incontrolabilă în care se va dizolva coeziunea socială și în care omul se va întoarce la stadiul de brută.Aceste state vor reveni astfel la o condiție pre-națională, uneori chiar la una pre-istorică de unde izvorăște omogenitatea etnică a microstatelor, care va genera o dependență de SUA. Un reprezentat de vârf al curentului Straussian, Richard Perle, a dat asigurări că războaiele din Irak și Liban vor fi urmate de conflicte în Siria, Arabia Saudită și care vor culmina triumfant cu cel din Egipt.

Trei etape

Construcția Noii Ordini Mondiale a trecut prin mai multe etape.

1. 1991-2002 a fost etapa incertitudinii. Washingtonul a ezitat în asumarea rolului de super-putere care decide unilateral soarta lumii. Deși această perioadă s-a întins pe durata unei decade, a reprezentat din punct de vedere istoric doar un scurt moment.

2. În trei ani (2003-2006), Washingtonul a încercat să aplice, indiferent de costuri, teoria ”Haosului constructiv” pentru a-și extinde hegemonia.Administrația americană s-a implicat în două războaie, cel din Irak, cu propriile trupe, și cel din Liban, în care trupele sale se aflau în proximitate. Înfrângerea Israelului din 2006 a întrerupt temporar acest proiect. Rusia și China s-au folosit de două ori de dreptul lor de veto în cadrul Consiliului de Securitate (în privința situației din Myanmar și a celei din Zimbabwe), lasând astfel părerea unei încercări timide de revenire pe scena internațională.

3. În perioada care a început în 2006 și se întinde până azi, sistemul unipolar a lăsat locul unei lumi apolare. Puterea este dispersată larg. China, UE, India, Rusia și SUA dețin mai mult de jumătate din numărul locuitorilor planetei, dețin 75% din PIB și 80% din cheltuielile militare de pe întreg mapamondul. Acesta date justifică într-o oarecare măsură funcționarea multi-polară datorită competiției persistente între acești poli de putere.

Nebuloasa unei lumi apolare

La nivel global, aceste puteri trebuie să facă față unor provocări atât superioare (din partea organizațiilor regionale sau globale) cât și inferioare (reprezentate de miliții, ONGuri, corporații multinaționale). Puterea este peste tot și nicăieri, dispersată în mai multe mâine și în mai multe locuri.

Dincolo de cele șase puteri majore, mai există și numeroase puteri regionale. În America latină este cazul Braziliei, mai mult sau mai puțin al Argentinei, Chile, Mexic și Venezuela; în Africa: Nigeria, Africa de Sud și Egipt; în Orientul Mijlociu: Iran, Israel și Arabia Saudită. Mai sunt și Pakistanul în Asia de Sudest; Australia, Indonezia și Coreea de Sud în Pacificul de Vest.

Mai multe organizații inter-guvernamentale apar pe această listă a puterilor: FMI, Banca Mondială, OMS și ONU; de asemenea mai sunt și organizații regionale ca Uniunea Africană, Liga Arabă, ASEAN, UE, ALBA etc. și alte cluburi, ca OPEC. Aici trebuiesc incluse și statele (regiunile) care sunt cuprinse în interiorul națiunilor, cum sunt California sau Uttar Pradesh (cel mai populat stat din India), sau chiar orașele ca New York sau Shanghai.

Există însă și companii multinaționale, inclusiv din domeniile energiei și finanțelor, și companii media globale ca Al Jazeera, BBC sau CNN, ca și milițiide genul Hezbollah, Armata Mahdi sau talibanii. Această listă este mult mai largă căci ea include și partidele politice, instituțiile sau mișcările religioase, organizațiile teroriste, cartelurile de droguri, ONGurile și funadațiile. Lista este nesfârșită.

Statele Unite rămân totuși cea mai importantă concentrare a puterii. Cheltuielile anuale militare ale sale sunt estimate la peste 500 de miliarde de $. Această sumă poate depăși chiar 700 de miliarde dacă sunt luate în considerare și operațiunile aflate în desfășurare, în Iark și Afganistan. Cu un PIB în valoare de 14 trilioane de dolari, SUA ocupă prima poziție în topul economiilor mondiale.

Cu toate acestea, realitatea puterii americane nu poate să ascundă declinul acesteia, atât în termeni absoluți cât și relativi, față de alte state. Așa cum a afirmat Richard Hass, președintele Consiliului Afacerilor Externe, evoluția unor țări ca Rusia, China, Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite a atins un prag de 1 trilion $ anual. Aceasta este desigur consecința pieței energetice. Datorită cererii explozive din acest domeniu, de către China sau India, acestă sumă va crește substanțial. Slăbirea Dolarului american față de Lira sterlină sau de Euro va avea ca o consecință nu doar deprecierea acestuia și față de monedele asiatatice ci și adaptarea pieței petrolului care va folosi moneda europeană. Iar când dolarul nu va mai fi moneda tranzacțională a pieței petrolului, economia SUA va fi vulnerabilă față de inflație și criză monetară.

Două mecanisme primordiale au susținut o lume apolară: Un număr de fluxuri financiare au găsit o cale de manifestare deasupra legii și deasupra controlului guvernamental. Aceast fapt sugerează slăbirea influenței marilor puteri în fața globalizării. Aceste fluxuri au fost folosite pe scară largă de către statele producătoare de petrol pentru finanțarea actorilor ne-statali. Așadar, într-o lume apolară, deținerea poziției de cel mai puternic stat nu garantează monopolul forțelor. Toate tipurile de grupuri sau indivizi pot acumula influență.

Potrivit profesorului Hedley Bull, relațiile intenaționale au fost întotdeauna un amestec de ordine și haos. Conform teoriei sale, sistemul apolar, lăsat să se deșfășoare, va deveni extrem de complex. Și exact așa se întâmplă acum. În 2011, în timpul exacerbării tensiunii din Libia, sistemul apolar și-a dovedit nesustenabilitatea.

Atunci au izvorât două orientări contradictorii. Prima era centrată pe SUA și avea ca țintă construirea unei Noi Ordini Mondiale, conformă cu strategia Washingtonului. Era sugerată disoluția suveranității statale, consacrată încă din momentul adoptării Păcii de la Westfalia, și înlocuirea acesteia prin intervenția străină, justificată la nivelul retoricii prin intervenția umanitară, în realitate un cal troian pentru ”Modul de viață american”.

Brazilia + Rusia + India + China = BRIC

A doua orientare, susținută de Organizația de Cooperare de la Shanghai și de economiile BRIC, era chino-rusă. Aceasta chema la păstrarea principiilor tratatului de la Westfalia, ba chiar la întărirea acestora. Greutatea constă însă în determinarea noilor reguli pentru jocul bipolar, sau care se învârte în jurul chiar a mai multor poli. În mod cert însă, controlul resurselor , inclusiv a celor regenerabile, reprezintă poarta ideală pentru crearea unui nou sistem, a cărui emergență a fost blocată încă din anul 1991.

Este de asemenea clar că deținerea controlului asupra rutelor de transportare a produselor petroliere este motivul central al conflictului din Siria. Indubitabilă este și afirmația că polarizarea puterilor în această speță depășește cauzele interne și este mai presus de invocarea motivului apelor calde sau a interesului logistic al Rusiei față de baza navală de la Tartus.

Imperativul energetic

Războiul pentru resursele energetice a fost subiectul principal în activitatea lui Dick Cheney. Acesta a fost în fruntea războiului din 2000 până în 2008, când principalii inamici au fost China și Rusia. Aceeași politică este continuată și de Barack Obama.

Pentru Cheney, cererea de pe piața energiei crește mult mai rapid decât oferta, ceea ce duce în ultimă instanță la apariția deficitului. În aceste condiții, menținerea dominației SUA depinde de controlul rezervelor de petrol sau gaze naturale. La nivel general, dacă relațiile internaționale curente sunt structurate pe baza geopoliticii petroliere atunci nivelul rezervelor determină gradul de creștere sau de decădere al unui stat. Astfel se dezvăluie și planul american strucrat pe patru puncte:

Încurajarea producției locale prin vasali, indiferent de costuri, pentru a reduce dependența SUA față de statele neprietene și pentru a spori independența de actiune a Washingtonului.

Controlul exportului de petrol din țările situate în Golful Arab, nu pentru monopolizarea acestora ci pentru a le folosi ca o pârghie între clienți și alți furnizori.

Controlul rutelor de transport din Asia, iar în cazul celor din China sau Japonia nu doar cele petroliere cât și cele ale materiei brute.

Încurajarea diversificării surselor energetice folosite în Europa pentru a reduce dependența europeană de gazul rusesc și de influența Moscovei ce rezidă din această dependență.

Mai mult decât atât, America și-a stabilit ca prim scop independența energetică. Acest scop a constituit esența politicii lui Dick Cheney după amplele consultări cu giganții energetici din mai 2001, ceea ce presupune o diversificare a surselor: petrol local, cărbuni și gaze naturale domestice, hidro-energie și nucleară, care se obțin prin întărirea comerțului cu țările prietene din Emisfera Vestică, incluzând aici Brazilia, Canada și Mexic.

Al doilea obiectiv este controlarea fluxului de petrol din Golful Arab. Acesta a fost și principalul motiv pentru declanșarea Furtunii în deșert (1991) și mai apoi în invadărea Irakului (2003).

Planul Cheney s-a concentrat pe controlarea rutelor maritime: Strâmtoarea Hormuz (prin care trece 35% din petrolul tranzacționat anual) sau Strâmtoarea Malaca. La momentul actual, aceste căi măritime sunt esențiale pentru supraviețuirea economică a Chinei, Japoniei, Coreei de Nord și chiar a Taiwanului. Aceste coridoare permit transportul energiei și a materiei brute în Asia și exportul bunurilor fabricate aici către piețele mondiale. Controlând aceste rute, Washingtonul are garantată loialitatea celor mai importanți aliați asiatici ai săi și limitează dezvoltarea Chinei.

Implementarea acestor ținte geopolitice tradiționale a avut ca rezultat întărirea prezenței navale americane în regiunea Asia – Pacific și intrarea într-o rețea de alianțe militare cu Japonia, India și Australia, având ca scop atragerea Chinei.

Washingtonul a privit întotdeauna Rusia ca pe un competitor geopolitic. SUA a exploatat orice oportunitate de a reduce puterea sau influența Moscovei, în particular s-a temut de creșterea dependenței Europei de Vest față de gazele naturale rusești, dependență care poate afecta opoziția față de mișcările din Europa de Est și a Rusiei în Caucaz.

Pentru a oferi o alternativă viabilă, Washingtonul a forțat Europa să adere la forajele din bazinul Mării Caspice, prin construcția de noi gazoducte care trec prin Turcia și Georgia.Scopul era evitarea Rusiei, cu ajutorul Azerbaijanului, Kazakhstanului și Turkmenistanului, prin ocolirea gazoductelor Gazprom, de unde și apariția Nabuco.

Pentru a întări independența energetică a țării sale, Barack Obama s-a metamorfozat subit într-un autarh naționalist. Acesta a încurajat exploatarea petrolului și gazelor naturale în emisfera vestică, ignorând pericolul forării în zone cu mediu înconjurător sensibil, cum sunt Alaska sau Golful Mexicului, și dincolo de tehnicile folosite, cum ar fi fracturarea hidraulică.

În discurul său din 2012, referitor la Starea Națiunii, președintele Obama a declarat cu mândrie:

”De-a lungul ultimilor trei ani am deschis noi acri pentru exploatarea petrolului și a gazelor naturale și diseară voi îndruma administrația mea să deschidem mai mult de 75% din potențialul resurselor noastre de petrol și gaze naturale din afara teritoriului. Chiar în acest moment – acum – producția de petrol american este la cel mai înalt din ultimii opt ani. Ați auzit bine – din ultimii opt ani. Dar nu doar atât – anul trecut ne-am bazat mai puțin pe petrolul străin decât am făcut-o în ultmiii 16 ani”.

A vorbit cu entuziam și de extracțiile cu ajutorul fracturării șisturilor bituminoase:

”Avem resurse de gaz natural care asigură America pentru aproape 100 de ani”.

În martie 2011 Washingtonul și-a sporit importurile din Brazilia pentru a se debarasa de petrolul din Orientul Mijlociu. De fapt Washingtonul a continuat să asigure SUA controlul rutelor maritime vitale care se întind de la Strâmtoarea Hormuz până în Sudul Mării Chinei și a construit o rețea de baze și alianțe care înconjoară China –putere mondială emergentă – în formă de arc, care se întinde din Japonia până în Coreea de Sud, Australia, Vietnam și Filipine în Sudest, și până în India în Sudvest. Toate aceste măsuri sunt încununate de acordul cu Australia, prin care se va construi o bază militară în Darwin, pe coasta nordică foarte aproape de Sudul Mării Chinei.

Washingtonul încearcă să includă India într-o coaliție a țărilor din regiune care sunt ostile Chinei și prin asta să smulgă New Delhi din BRIC, o strategie de încercuire a Chinei care trezește multă îngrijorare la Beijing.

Studiile au arătat că există o distribuție neașteptată a rezervelor petroliere mondiale. Rusia se clasează prima, cu 643 trilioane metri cubi în vestul Siberiei. Arabia, incluzând și depozitul de la Ghawar, este pe locul doi cu 426 trilioane metri cubi. Apoi, pe locul trei bazinul Mediteranean cu 245 trilioane metri cubi de gaze naturale la care se adaugă 5,9 miliarde de barili de gaz lichid și 1,7 miliarde de barili de petrol.

În privința Mediteranei, cel mai bogat rezervor este cel din Siria. Depozitul descoperit la Qara poate atinge nivelul de extracție de 400,000 metri cubi pe zi, ceea ce duce această țară pe locul patru în topul țărilor producătoare din regiune, după Iran, Irak și Qatar.

Transportul gazelor de la Linia Zagros (Iran) în Europa trebuie să treacă prin Irak și Siria.Această dificultate a deranjat proiectul american și l-a consolidat pe cel rus (North Stream și South Stream). Gazul sirian a scăpat Washingtonului, care este forțat să depindă de cel libanez.

Războiul continuă…

sursa: razbointrucuvant.ro

Sursa: gandeste.org