Mulţi est-europeni, în general şi mulţi români, în special, au visat la apartenenţa statului lor la N.A.T.O. la Uniunea Europeană. În timpul Războiului rece, prizonieri ai opiniilor formate cu grijă şi profesionalism de Europa Liberă şi de alte posturi occidentale de radio, acest vis părea de neatins. Cifra acestor visători este mare, în toate fostele ţări ale blocului sovietic, dar greu de cuantificat. Un referendum privitor la aderarea Ungariei la N.A.T.O. s-a desfăşurat în primăvara anului 1997. Rezultatul a fost că majoritatea ungurilor s-au pronunţat împotriva aderării, iar guvernanţii de la Budapesta, serioşi, nu au falsificat rezultatul în favoarea intereselor occidentale, cum se mai practică. Voinţa poporului maghiar nu a fost un argument suficient pentru mai marii Lumii şi, în iulie 1997, Ungaria a fost „invitată” (chemată) să adere la N.A.T.O., fapt împlinit doi ani mai tărziu. În acest context, alte state, inclusiv România, nu şi-au mai propus referendum-uri privitoare la perspectiva aderărilor (includerii) la N.A.T.O. şi la U.E. Nu mai era nevoie ca popoarele să conştientizeze dimensiunea adversităţii faţă de noii stăpâni şi nici faptul că în „democraţia” despre care li se vorbeşte, părerea poporului nu contează. Totuşi, pentru a repara imaginea în faţa istoriei, privitor la aderarea Ungariei la U.E., în 12 aprilie 2003, a avut loc un alt referendum, „pregătit” din timp, prin jocuri teribile de imagine, în urma cărora 84% dintre unguri au votat pentru aderarea ţării la U.E. În acelaşi an, în luna noiembrie, prin referendum, în urma unor falsuri teribile şi a încălcării procedurilor legale, a fost obţinut „acordul poporului român” privitor la modificarea Constituţiei României din 1991. Acte formale care mimează democraţia, foarte asemănătoare, pe alocuri identice, cu alegerile din România pentru Marea Adunare Naţională sau pentru consiliile populare, din perioada socialismului de stat. Fac această comparaţie cu toate că mi s-a părut mereu că sunt puţin potrivite comparaţiile între regimul politic socialist de stat şi cel capitalist. Cele două regimuri sunt mult diferite şi fiecare are specificul său. Pentru cercetătorii neangajaţi politic, este astăzi o certitudine că nu există regimuri politice „rele” şi „bune”, că „binele” şi „răul” convieţuiesc în fiecare regim politic şi depinde doar de guvernanţi înspre ce direcţie împing fiecare regim politic în parte. Desigur, este foarte important şi din ce unghi de vedere priveşte fiecare „binele” şi „răul”. „Binele” unora este, adeseori, „răul” altora, aşa cum „criminalii” unor popoare sunt, în acelaşi timp, „eroii” altor popoare.
După 1989, o parte din „elitele” politice şi intelectuale româneşti, altele decât „proştii lui Iliescu”, au dorit şi au propagat necesitatea revenirii la valorile regimului politic interbelic. Aşa a ajuns să fie promovată politica de „dare a ceasului înapoi”. Asta doar în teorie, pe hârtie. În realitate, fenomenele politice interbelice pozitive din punctul de vedere naţional românesc, fiind, în parte, ocolite, în parte, combătute. După anul 1996, Convenţia Democratică, după anul 2000 regimul filo-occidental al lui Adrian Năstase şi după anul 2004, regimul băsescian al „axei Washington-Londra-Bucureşti”, nu au avut nimic în vedere privitor la prevederile Constituţiei României din 1923. Atunci, o clasă politică formată exclusiv din proprietari a proclamat că: „proprietatea este subordonată interesului naţional”. Resursele naturale, în totalitatea lor, aparţineau statului român. Ele nu se puteau nici privatiza şi nici înstrăina. Liberalii au ajuns de trei ori la putere în perioada post-comunistă (în 1996-2000, în 2004-2008 şi în 2012), dar nu au pomenit nici o singură dată, în cadru oficial, despre politica lor tradiţională „PRIN NOI ÎNŞINE”, cea care le-a adus în istoria României atâtea succese remarcabile. În România, puterile occidentale au practicat ingerinţele încă din timpul negocierii tratatelor de pace de după primul război mondial. Ingerinţele vizau în primul rând protejarea minorităţilor naţionale, în special pe evrei şi pe unguri, dar şi pe alţii, care au fost şi au rămas punctul principal de sprijin pentru dominaţia străină a României. Clasa politică românească interbelică a reuşit, în mare parte, să ocrotească majoritatera românească şi, dând minorităţilor drepturi importante, a reuşit să le ţină în frâu şi să controleze lupta permanentă a multor minoritari împotriva statului naţional unitar român. În perioada post-comunistă, clasa politică a cedat permanent în faţa minorităţilor şi a forţelor externe care le protejează şi le folosesc ca şi puncte de sprijin în menţinerea controlului asupra României. Astăzi, s-a mers atât de departe în sensul invers al perioadei interbelice, încât guvernanţii de la Bucureşti au fost preocupaţi să nu cumva ca interesele străine din România să nu fie atinse.
Cultura tradiţională românească, marii noştri clasici, istoria naţională, au ajuns să fie marginalizate, pe zi ce trece mai mult, iar în conştiinţa tinerei generaţii se propagă ideile europeniste şi globaliste, superficialitatea emanată de diverse teze care slujesc ideologii străine şi o cultură post-modernistă care nu a periat încă non-valoarea. Românii în formare sunt educaţi în şcolile statului, pe banii poporului român, să accepte şi să asimileze ideea că bunicii şi străbunicii lor sunt nişte criminali care au comis genocid împotriva evreilor. Cei care nu recunosc aceste grozăvii intră sub incidenţa legii promovate pe uşa din dos (ilegal) şi care prevede pedepse cu închisoarea, până la 5 ani de temniţă. Îndobitocirea popoarelor din colonii a fost totdeauna un obiectiv al metropolelor. De la primii paşi ai noului regim politic post-comunist, direcţia propagandei a fost una a minciunii şi a manipulării. În aceste condiţii, nu avea cum să se nască un regim politic sănătos. Un asemenea regim nici nu convenea celor care urmăreau şi au şi reuşit să lichideze şi să acapareze economia României şi pieţele ei externe şi interne. Jefuitorilor nu le place seriozitatea şi ordinea. Începând cu evenimentele din decembrie 1989 şi colosalele inversări de realităţi care au fost propagate atunci şi continuând cu direcţia politică „necesară” ţării, poporului i s-a spus altceva decât adevărul. Începând din 22 decembrie 1989, conducătorii României, aduşi la putere de serviciile secrete străine care au realizat lovitura de stat în România, i-au mânat pe români înspre noul lanţ asupritor cu minciuni şi promisiuni deşarte. Acestor conducători ai României li se potriveşte butada învăţată de la ilustrul istoric al Antichităţii, Tacitus: „Nimeni nu a folosit vreodată puterea obţinută prin mijloace banditeşti în scopuri nobile”. Poporului român i s-a spus că tot ce s-a făcut sub comunişti este greşit. I s-a mai spus că economia românească nu este bună de nimic. Industria este „un morman (ghem) de fiare vechi”, care a trebuit lichidat sau înstrăinat. I s-a mai spus că nu este rentabil să exploatezi aur şi alte bogăţii colosale ale subsolului României şi trebuie să le dăm altora, care se pricep. I s-a mai spus că nu este rentabil să facem comerţ cu Orientul Mijlociu, cu Rusia, cu China şi cu alţi foşti parteneri importanţi ai noştri. I s-a mai spus că formele asociative din agricultură nu sunt rentabile şi trebuie desfiinţate. I s-a mai spus că ocrotirea patrimoniului naţional a fost ceva comunist şi legea trebuie abrogată, pentru a se putea înstrăina orice. I s-a mai spus că este bine ca pământul agricol al României să-l vindem străinilor. I s-a mai spus că este bine ca să înstrăinăm băncile, petrolul, companiile de asigurări, distribuţia gazului metan, marile noastre combinate, industria de armament, industria cimentului, întreaga flotă, industria de aluminiu etc. O parte a poporului român, neatentă, chiar a crezut. Cei care au identificat direcţia spre care este împinsă România, care au înţeles ce se întâmplă şi care au încercat să semnaleze pericolele şi faptul că ne îndreptăm într-o direcţie în care nu conservăm nimic din ceea ce ne este necesar ca să supravieţuim ca naţiune şi ca stat naţional unitar şi cu un nivel al suveranităţii de la care să poată fi ocrotite valorile fundamentale ale naţiei, au fost de îndată calificaţi drept „retardaţi”, „comunişti”, „securişti”, „nostalgici”, „anacronici” şi desemnaţi ca fiind „naţionalişti”, termenul fiind folosit peiorativ, prin abuz de limbă şi de interpretare. Împotriva acestora s-a practicat, în ascuns, poliţia politică şi persecuţia profesională subtilă. În viziunea acestor propagandişti ai noului regim, a fi naţionalist este ceva foarte rău. Da, sunt de acord că este rău, dar rău pentru intenţia străină de dominaţie totală a României.
Astfel, sătui de propaganda regimului Ceauşescu, ascultând glasul Occidentului, românii au ajuns în anul 2012 cu peste o sută de miliarde de euro datorie, ca să le ajungă din plin şi urmaşilor, în situaţia în care statul nu poate să asigure pensiile şi salariile decât împrumutându-se în continuare şi cu o perspectivă foarte slabă de a ajunge să putem să ne dăm singuri de mâncare. Preocuparea unora dintre conducătorii statului este cum să facă să-i mai prostească pe români şi să-i facă să creadă că este bine să mai dăm şi puţinul care ne-a mai rămas: aurul şi cuprul, cu toate celelalte bogăţii din zăcăminte, gazele de şist, intreprinderile energetice, poşta, CEC-ul şi cele câteva puţine societăţi rămase ale statului. România nu mai are pârghiile necesare să-şi conserve nici una din valorile naţionale fundamentale, fiind integral la cheremul noilor stăpâni, care pot face şi desface orice în România, una dintre noile colonii europene ale Occidentului. Acesta a ajuns să fie singurul beneficiar al loviturii de stat din decembrie 1989, lovitură dată în spatele mulţimii de muncitori „fericiţi” că se schimbă regimul care le oferise 12,5 milioane de locuri de muncă, pensii sigure şi care se indexau constant, câte puţin, locuinţe pentru toată ţara, învăţământ şi sănătate integral gratuite, o mare stabilitate a situaţiei sociale etc. În decembrie 1989, după răsturnarea lui Ceauşescu, cei mai fericiţi erau cei care aveau să piardă cel mai mult: majoritatera populaţiei, în special muncitorii.
În aceste condiţii, eşecul sistemului politic actual este foarte greu de contestat în analize ştiinţifice, pe bază de indicatori, pe bază de logică şi de obiectivitate neutră. Recunoaşterea pe scară largă, de masă, a eşecului regimului politic actual din România este doar o chestiune de timp.
- va urma -
autor: prof. univ. dr. Corvin Lupu
sursa: Revista Art-emis
Sursa: basarabialiterara.com.md
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu