Bula speculativă a gazelor de şist

Foto: EPA

Gazele de şist sunt un subiect fierbinte pe piaţa media, atât în România cât şi în întreaga Uniune Europeană. Prognozele susţinătorilor ideii exploatării la scară largă a gazelor de şist sunt foarte optimiste şi deja se vehiculează intens perspectiva „eliberării” Uniunii Europene de dependenţa energetică faţă de importatorii de gaz, sau, mai concret, de un anume importator de gaz care domină piaţa energetică a Uniunii Europene.

Lăsând la o parte aspectele ecologice care vor fi analizate în alte articole, aspectul economic al „revoluţiei gazelor de şist” merită cercetat cu maximă atenţie, deoarece un studiu relativ aprofundat al subiectului sugerează că „revoluţia gazelor de şist” nu este altceva decât o nouă bulă speculativă.

Unul dintre argumentele în susţinerea acestei aprecieri este dat de evoluţia preţului acţiunilor celei mai importante companii din industria gazelor de şist Chesapeake Energy, care ocupă locul doi în topul producătorilor de gaz natural din SUA.

Acţiunile Chesapeake Energy au ajuns de la un maxim 66,68 de dolari pe acţiune în 2008, la preţul de 19,35 dolari pe acţiune, înregistrat la sfârşitul săptămânii trecute. Dacă extracţia gazului de şist este atât de ieftină şi profitabilă, atunci cum s-a ajuns în această situaţie? Editorialistul cunoscutei publicaţii americane Huffington Post Brendon DeMelle a formulat problema cu care se confruntă industria gazelor de şist din SUA: „extracţia gazelor de şist este costisitoare, nu doar în termeni ecologici, ci şi în termeni financiari.” Dacă această apreciere este corectă, iar scăderea drastică a preţurilor acţiunilor Chesapeake este un argument în susţinerea acestei opinii, atunci dispare argumentul costului redus, adică principalul argument al celor care-şi pun speranţe excesive în extracţia gazelor de şist.

Producătorii gazelor de şist au folosit şi folosesc în continuare câteva trucuri pentru a face în aşa fel încât această industrie să pară profitabilă în ciuda evidenţelor financiare. Primul truc este de natură contabilă: deseori, companiile care se ocupă de extragerea gazelor de şist vând gazul care încă nu a fost produs, ci urmează să fie produs peste ani de zile, ceea ce le oferă posibilitatea să înregistreze astăzi profiturile pentru o producţie incertă din viitor. Alte companii, printre care şi giganţii precum Chesapeake folosesc o altă schemă: cumpără terenuri ieftine, „descoperă” acolo potenţial gazifer şi revând rapid aceste terenuri la preţuri umflate. Cea mai primitivă, dar eficientă strategie, este cea a umflării prognozelor de producţie. O sondă convenţională (verticală) are o durată de viaţă de 10-15 ani şi în cazuri fericite poate ajunge la 20 de ani. Sondele folosite pentru extracţia gazelor de şist sunt orizontale şi au debit substanţial redus, fiind prin definiţie mai puţin stabile decât cele convenţionale. O practică obişnuită pentru companiile care extrag gazele de şist este calculul prognozelor de producţie în baza unei durate de viaţă a sondelor care depăşeşte 20 de ani, iar în unele situaţii, companiile extractive îşi bazează pronosticurile pe o durată de viaţă a sondelor de peste 50 de ani, în timp ce experienţa reală a sondelor deja existente arată că durata reală de viaţă este de aproximativ 3 ani.

Cea mai elocventă demonstraţie a lipsei de viabilitate economică a industriei gazelor de şist este oferită chiar de fondatorul şi directorul executiv al Chesapeake Energy Aubrey McClendon care a făcut o tranzacţie la limita legalităţii cu activele companiei pe care o conducea. Aubrey McClendon a împrumutat 1,1 miliarde de dolari în nume personal şi a cumpărat cote-părţi din „drepturile de exploatare” ale sondelor pe care le deţinea compania. Simplificând, se poate spune că acest director încerca să-şi creeze o mică companie extractivă pentru uzul personal, preluând părţi din activele companiei pe care o conducea. Evident, Aubrey McClendon a avut tot interesul să aleagă cu maximă grijă şi atenţie „drepturile de exploatare” pe care urma să le preia, dar cercetările ulterioare ale acţionarilor companiei au demonstrat că această operaţiune i-a adus numai pierderi, deoarece veniturile produse de aceste exploatări au fost cu mult mai mici decât cele scontate. Dacă nici directorul şi fondatorul celei mai mari companii specializate în gaze de şist nu poate să găsească nişte sonde profitabile pentru buzunarul propriu, atunci care sunt şansele investitorilor de rând? Poate sonde profitabile nici nu există?

Modul în care este susţinută bula speculativă a gazelor de şist, efectele ecologice ale exploatărilor prin fracturare hidraulică şi perspectivele „revoluţiei gazelor de şist” în Europa vor fi analizate în articolele viitoare.

Sursa: romanian.ruvr.ru