Epave pe insula Barsa-Kelmes
- În seria misterelor neelucidate se afla si multe zone terestre ce par bantuite de un blestem. Locuri din care oamenii dispar fara urma, teritorii populate de fiinte stranii, lovite de destine dramatice. Între ele, un loc predilect il ocupa cateva insule ale caror enigme sunt "vii” si in ziua de azi -
Insula Barsa-Kelmes - o poarta intre doua lumi
În Asia Centrala, intre Kazahstan si Uzbekistan, se intinde Marea Aral sau Marea Ostroavelor, ce odata adapostea peste 1500 de insulite. Cea mai mare dintre ele, insula Barsa-Kelmes, este si cea mai enigmatica, o insula care de multa vreme nu mai este locuita de nimeni. În limba kazaha, numele ei se traduce prin "insula disparutilor”, caci de secole, de cand a fost descoperita, cei care s-au avantat in inima ei au disparut fara urma. Deasupra intinderii de pamant apare uneori o ceata deasa, stranie. Sate intregi au fost inghitite de aceasta pacla care, ca o umbra a mortii, pare sa-si pandeasca victimele. Locuitorii dimprejurul insulei sunt convinsi ca aici se gaseste o poarta intre lumi, o poarta a timpului. Se spune ca prin aceasta poarta apar adesea, in planul real, fiinte enigmatice ce astazi nu mai exista, pasari cu aripi mari, cu dinti si cioc ascutit, monstri ai apelor, creaturi ciudate, ce seamana cu dinozaurii erei mezozoice. Aici, ceasurile nu mai functioneaza si timpul se scurge mult
mai repede, o ora transformandu-se intr-o zi.
În secolul al XIII-lea, in timpul marilor cuceriri ale Imperiului Mongol al lui Ginghis Han, insula a servit drept refugiu pentru oamenii ce reuseau sa fuga din calea hoardelor cotropitoare. Se retrageau aici, parasindu-si casele si salvandu-si doar viata. Asteptau ca pericolul sa treaca si reveneau la pamantul natal. Doar ca atunci cand se intorceau, constatau cu uluire ca lipsisera ani si nu luni, asa cum crezusera. Vecinii sau rudele aproape ca nu ii recunosteau. Insula le inghitise cu lacomie zeci de ani. Şi asa, oamenii au inceput sa creada ca acolo salasluieste duhul necuratului. Desi apele dimprejurul insulei erau foarte bogate in peste, niciun pescar nu se mai incumeta sa se apropie de acea zona blestemata.
Secolele au trecut si oamenii au devenit mai putin superstitiosi. Povestile au fost date uitarii si pe insula au aparut noi vizitatori. În anii '50 ai secolului trecut, o parte din locuitorii unor asezari de pe malurile Marii Aral s-au mutat pe timpul iernii pe insula Barsa-Kelmes. Se pare ca acolo vanturile erau mai domoale si temperaturile mai putin scazute. Dar odata cu venirea primaverii, oamenii nu s-au mai intors la casele lor. Alarmati, apropiatii lor, ce ramasesera pe continent, au plecat sa ii caute. Ajungand pe insula, au descoperit iurtele goale si animalele parasite, unele moarte de foame si sete. Nicaieri insa nici tipenie de om. Desi era o zi senina, cu un soare arzator, deodata, peste insula s-a lasat o perdea de ceata groasa, compacta, de forma lenticulara. Numai tarmul marii ramasese insorit. Oamenii s-au impartit in doua echipe, unii au ramas sa astepte aproape de malul marii, in portiunea luminoasa, altii au plecat in cautarea disparutilor, intrand in stratul gros de pacla.
Au trecut ore, apoi zile, si echipa de cautatori nu s-a mai intors. În cele din urma, cei ramasi aproape de tarm au parasit insula si, ajungand pe continent, au anuntat de indata autoritatile.
În aceeasi zi, un avion "Li 2” a plecat catre insula, intr-un zbor de recunoastere. Înca de departe, pilotii au vazut ceata deasa ce acoperea cea mai mare parte a ostrovului si au raportat ciudatul fenomen. Apropiindu-se, au observat ca deasupra paclei se invart niste obiecte rotunde, luminoase. "Intrau si ieseau din panza de ceata, ca si cum ar fi urmarit zborul avionului nostru”, povestea capitanul de aviatie Grigori Mensikov. "Ajungand la cativa metri departare de pacla enigmatica, acele ceasornicelor de la bord au inceput sa se invarta haotic si, deodata, motoarele avionului au incetat sa mai functioneze. Cu mare greutate, am reusit sa manevram aparatul si sa aterizam pe tarmul insulei. Discurile luminoase stateau nemiscate, supraveghindu-ne. Apoi, au disparut brusc, in valul cetos”.
Pilotii au raportat incidentul si, la fata locului, au sosit mai multe detasamente de militari. Zona in care ceata plutea a fost imediat imprejmuita. Pentru ca pacla deja inghitise mai multi oameni, militarii au hotarat ca, in cautarea disparutilor, sa fie trimisi caini. Mai multi ciobanesti germani, special antrenati, au fost eliberati, dandu-li-se comanda de cautare. Nici unul dintre ei nu s-a mai intors.
Atunci a fost adus un vehicul blindat. Toate deschizaturile au fost inchise ermetic si pe caroseria blindatului au fost montate mai multe aparate de masura. Mecanicul conducator, "sigilat” in interior, a primit ordinul strict de a nu intrerupe radioemisia nici macar o secunda. Masina de lupta a fost legata cu un cablu metalic si a inceput treptat sa inainteze in interiorul cetii. Tanchistul transmitea fara intrerupere. Vizibilitatea era extrem de redusa, dar militarul nu avea de raportat nimic special. Misiunea se desfasura normal. Deodata, tanchistul amuti. De la postul de comanda a primit imediat comanda de intoarcere. "De ce m-as intoarce tocmai acum?”, a raspuns militarul cu un ton in care se simtea parerea de rau. Atunci vehiculul a inceput sa fie tras inapoi cu ajutorul cablului metalic. Scotand din ceata blindatul, militarii au observat cu uimire ca acesta era invelit cu o pelicula groasa de lichid inghetat, ce nu parea a fi totusi gheata. Trapa a fost de indata deschisa, dar in
interior, nici urma de tanchist. Disparuse in cel mai straniu mod.
Probele prelevate din gheata de pe blindat au fost analizate de savantii de la Institutul Militar Fizico-Tehnic din Moscova, care au concluzionat ca particulele de "apa” sunt de origine necunoscuta, componenta lor chimica neputand fi descifrata. Militarii au primit ordin sa evacueze zona, nu inainte de a transmite populatiei de pe coastele marii Aral avertismentul de a nu patrunde pe insula, sub niciun motiv.
Vadim Cernobrov, un renumit cercetator al fenomenului paranormal, presedintele Asociatiei Kosmopoisk (Cercetasii planetei), este de parere ca regiunea nu a fost niciodata abandonata de armata si ca acolo, in perioada sovietica, s-au desfasurat in secret studii intense. "Am aflat de la fosti ofiteri ca pe insula Barsa-Kelmes a fost depistata o baza extraterestra. Ceata enigmatica nu reprezenta decat un soi de scut de protectie. Oricat de mult s-au straduit cercetatorii nostri, nu au putut descoperi elementele componente ale acestui scut si, prin urmare, nu au reusit sa-l anihileze. Cert este ca din interiorul paclei ieseau adesea aparate de zbor neidentificate, care stationau o perioada deasupra bazei militare, parca observand activitatea din interior, iar apoi, cu o viteza uluitoare, dispareau in aceeasi ceata. Zeci de voluntari si-au pierdut viata, intrand in pacla intunecoasa, incercand sa descopere misterul ei. Ce au vazut si au intalnit acolo nu se va sti probabil niciodata pentru ca niciunul
dintre ei nu s-a mai intors.”
Insula Envaitenet
În intinderile de apa de pe Terra, exista multe asemenea insule misterioase, zone anormale, in care oameni si chiar sate intregi dispar fara a mai fi vazute vreodata. Un asemenea loc este si insula Envaitenet, situata in mijlocul lacului Turkana, din Kenya. În limba tribului El Molo, populatia care locuieste pe tarmul lacului, Envaitenet inseamna "fara de intoarcere”.
Prima inregistrare oficiala despre evenimentele misterioase petrecute pe insula dateaza din secolul al XVIII-lea. În acea perioada, teritoriul era locuit doar de tribul el molo, care se stabilise acolo, fugind din calea populatiilor nomade razboinice. De la bun inceput, oamenilor li s-a parut foarte straniu ca niciun animal si nicio pasare nu isi gasisera adapostul pe insula. Chiar si pietrele se "comportau” ciudat: dispareau si reapareau in alte locuri, se deplasau, lasand pe pamant urme vizibile. Iar in noptile cu luna plina, se spune ca se auzeau urlete prelungi, neomenesti. În unele zone, ramurile copacilor se impleteau atat de strans, incat inchideau complet accesul oamenilor in acele locuri. Apoi au inceput viziunile. Multi povesteau ca, pe timpul noptii, in fata ochilor le apareau deodata, ca din pamant, creaturi ciudate, asemanatoare oamenilor. Doar ca mult mai mari. Uriase. De peste doi metri. Cei care le vedeau isi pierdeau subit cunostinta, zacand asa ore sau chiar zile intregi. Nici cei
mai iscusiti vraci nu reuseau sa ii aduca in simtiri. Atunci a inceput dezastrul. Oamenii cadeau raniti, se accidentau, se schilodeau, se inecau, mureau in conditii extrem de stranii. Pe urma, in mod inexplicabil, chiar sub privirile mamelor, au inceput sa dispara copiii. Nici trupurile lor nu mai erau de gasit. Mai tarziu, la fel de misterios, au disparut toti locuitorii insulei. Cand rudele lor, ingrijorate de lunga absenta, au sosit pe insula, au descoperit asezarea abandonata. Totul era in perfecta ordine, nu lipsea nimic, nici armele, nici ustensilele, numai oamenii disparusera fara urma.
Astazi, fiecare populatie indigena care locuieste in regiunea lacului Turkana are propria versiune despre misterul insulei Envaitenet. De pilda, in credinta tribului Samburu, un popor nomad de pastori, cand vracii, vrajitorii si inteleptii tribului mor, sufletele lor se transforma in serpi si se retrag in hatisurile insulei Envaitenet. De aceea, niciunui muritor nu ii este permis sa calce acolo. Altfel, vrajitorii se vor razbuna cumplit.
Misterioasele disparitii au fost puse si sub semnul unui blestem. Populatia tribului Masai crede cu tarie ca inaintasii lor, din anumite motive, au provocat mania divinitatilor, care au aruncat asupra tribului un blestem greu, ce ii urmareste si astazi. Cei care apartin tribului El Molo considera ca oamenii disparuti au fost victimele unor civilizatii nepamantene.
Acele creaturi enigmatice, conform credintei lor, ar trai ascunse sub pamant, in subteranele de sub insula. Straniu este si faptul ca in Oceanul Indian, care formeaza granita de sud-est a Kenyei, au fost raportate de nenumarate ori aparitii ale unor nave necunoscute, ce tasneau din adancuri si dispareau, cu o viteza colosala. Asemenea relatari au fost facute nu numai de simpli pescari, ci si de mai multi membri ai personalului navigant maritim. S-a emis ipoteza conform careia abisurile oceanului ar fi stapanite de alte civilizatii, extraterestre. Sa fi fost oare insula Envaitenet o baza de origine "non-pamanteana”?
vingeri sunt considerate insa de catre oamenii de stiinta simple superstitii sau supozitii ce nu pot fi dovedite. Conform geologilor de la Societatea Regala Britanica de Geografie, cauza disparitiilor si a ciudatelor fenomene de pe insula ar fi una simpla: lacul Turkana, de origine vulcanica, emana uneori gaze toxice, care pot afecta psihicul uman. Din cauza acestor substante fluide nocive, oamenii se pot arunca singuri in lac, acolo unde isi gasesc moartea. Supravietuirea ar fi aproape imposibila, pentru ca in apa lacului colcaie crocodili. Dar daca explicatia stiintifica ar fi pe deplin reala, cum se poate explica faptul ca nu un singur individ a disparut, ci un sat intreg?
Insula Saint Simon
Pe tarmul Oceanului Atlantic, in estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, exista un arhipelag, San Simon, care, in ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu insemnat. „Însemnat” de evenimente nefaste, de suferinte si nenorociri. Se spune ca ostrovul ar fi fost blestemat, in urma cu secole, de catre un calugar care, inainte de a-si da ultima suflare, ar fi murmurat: "Voi, cei care puneti stapanire pe aceasta insula, nu veti avea parte de liniste si pace! Tihna nu va reveni aici niciodata, pana cand oamenii nu se vor opri din a-si mai ucide semenii!”.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locas pentru cavalerii templieri, pentru calugarii franciscani, pentru pirati, leprosi si detinuti politic. În secolul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, organizatie militar-monahala ce avea ca misiune apararea peregrinilor crestini si a crestinismului in general, au ridicat in acest paradis plutitor o manastire fortificata. Insula, situata in mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru "Ostasii lui Christos” un punct geostrategic bine plasat. De-a lungul secolelor, manastirea a fost luata in grija diferitelor ordine religioase, pana in veacul al XVII-lea, cand viata tihnita a calugarilor a fost curmata de sabia berberilor, renumitii corsari arabi din Nordul Africii.
În 1617, corabiile rapide ale piratilor berberi din Alger invadau coastele vestice ale Spaniei. Peste noapte, insulele golfului Vigo si toate localitatile din imprejurimi fusesera trecute prin foc si sabie. De cumplitele masacre ale corsarilor africani nu au scapat nici macar calugarii de pe insula San Simon. Manastirea a fost jefuita si apoi incendiata, iar toti calugarii, macelariti cu salbaticie. Legenda spune ca abatele manastirii, Padre Antonio, in incercarea de a salva macar statuia Sfantului Francisc, ocrotitorul si patronul manastirii, s-ar fi luptat pana la ultima suflare cu piratii algerieni. Vazandu-si toti fratii ucisi, biserica devastata si altarul batjocorit, cu ultimele puteri, abatele Antonio ar fi invocat ajutorul Cerului si ar fi cerut ca nelegiuitii sa fie pedepsiti pentru ororile lor.
Se spune ca de atunci insula a devenit un taram al mortii, un lacas al duhurilor, un teritoriu blestemat sa nu mai fie locuit in tihna, pana ce oamenii nu vor inceta sa se mai omoare unul pe altul. Decenii la rand, un petic de pamant pe nesfarsita intindere a oceanului Atlantic a fost victima atacurilor piratilor si a talharilor, a fost pradat si jefuit de nenumarate ori, iar manastirea fortificata, inaltata de cavalerii templieri, care parca refuza sa se prabuseasca, a fost arsa din temelii si recladita de cateva ori. Astfel, la finele veacului al XVII-lea, insula ramanea pustie. Pana in 1830 cand, printr-o ordonanta regala, teritoriul a fost desemnat ca locatie pentru intemeierea unui lazaret pentru bolnavii de lepra. Datorita faptului ca dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectati de aceasta plaga cumplita foarte multi, se hotaraste ca teritoriul sa fie extins. Astfel, intre San Simon si cea mai apropiata insulita, San Anton, se construieste un pod care sa unifice
cele doua palme de pamant si, in acelasi timp, sa separe bolnavii. Daca in San Simon erau adusi cei atinsi de cumplita boala in faza incipienta, pe San Anton erau izolati pacientii in stare grava. Abandonati in voia sortii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unica speranta doar proviziile dispuse la jumatatea podului. Leprosii se tarau pana pe pod dupa hrana salvatoare lasata acolo. Arhipelagul ce odata fusese un paradis monahal, un teritoriu incantator al linistii si al armoniei devenea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice si mai infioratoare locuri ale Spaniei. Blestemul aruncat asupra insulei si a locuitorilor ei capata o forma cumplita.
Leprozeria San Simon
Leprozeria funesta a fost inchisa in 1927 si, din anii '30, odata cu inceperea razboiului civil din Spania, insula a devenit inchisoare pentru detinutii politici ce se impotrivisera regimului lui Franco. Oficial, aici se ridicase o colonie penitenciara pentru cei mai periculosi infractori, dar, de fapt, pe insula era un lagar de concentrare si exterminare. Sute de oameni ce luptasera impotriva generalului Francisco Franco, liberali, republicani, adepti ai socialismului, fusesera inchisi pe insula si supusi unor conditii inumane. Directorul inchisorii, un fervent partizan al franchismului, denumit si "traficantul de carne vie”, facuse din insula un adevarat infern. Redusese ratiile prizonierilor atat de mult, incat acestia de abia se puteau tine pe picioare. Marise numarul executiilor si, ajutat de medicul inchisorii si de seful gardienilor, santaja detinutii. Ajunsesera sa stoarca bani chiar si de la rudele prizonierilor care sperau in eliberarea vreunei rude, fara sa
stie ca, de fapt, tatal fratele sau fiul fusesera deja executati.
În anii '40, odata cu sfarsitul razboiului civil, insula devenise atat de supraaglomerata, incat fiecare detinut de abia dispunea de o suprafata de 38 de centimetri, pentru a putea dormi. Pe langa faptul ca aici vietuia o populatie neproductiva, sutele de prizonieri cereau si anumite cheltuieli, pe care statul franc nu si le permitea. Singura solutie ce se putea adopta era simpla: exterminarea. Plajele insulei, odata luxuriante, devenisera o groapa comuna, in care zaceau sute de cadavre. Insula devenise un adevarat loc al terorii.
De abia in 1943 "Colonia Penitenciara San Simon” isi inchidea definitiv portile. Se sfarsise cu mortii aruncati pe plaja, se sfarsise cu contrabanda de carne umana, cu umilintele, abuzurile, teroarea... Dar cei care inca mai aveau putere sa se intoarca la casele lor erau foarte putini. Insula ramanea in urma lor, lugubra si pustie, in mijlocul apelor oceanului.
În ciuda incercarilor de a "umaniza” acel loc sumbru, transformandu-l in camin pentru oamenii din garda generalului Franco, blestemul calugarului aruncat candva capata din nou forta. În august 1950, o nenorocire se lega iarasi de numele insulei. Vasul "Monchi?a”, care naviga in directia San Simon, la bordul caruia se aflau 43 de ofiteri de elita din armata franchista, nu si-a mai atins niciodata destinatia. Din cauza conditiilor meteorologice nefavorabile si a curentilor puternici, nava s-a scufundat si toti pasagerii au pierit. De parca spiritele detinutilor din "lagarul mortii” s-ar fi razbunat pe calaii lor. Acestea au fost insa ultimele suflete pe care blestemata insula le inghitea. Printr-un ordin, teritoriul a fost evacuat. Ostrovul ramanea din nou abandonat, din nou pustiu.
Sursa: AS
www.esoterism.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu