Unde au dispărut strămoşii noştri pe durata a peste o mie de ani? (4)
„Va veni o vreme când se va acorda atenţie acestui popor, prea puţin luat în seamă. Cântece şi armonii se vor auzi venind de la această ţară despre care nu se prea vorbeşte. După mii de ani de vieţuire, acest neam se va ridica şi lumea se va uimi ca de o minune, aflând, în sfârşit, câte lucruri a ştiut neamul acesta despre conştiinţa universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse: nefericirile lui n-au fost cunoscute. Nimeni nu i-a scris mitologia. Puţini i-au cunoscut istoria. Şi totuşi, oamenii aceştia au avut mai mult decât oricare alţii geniul mitului”.
(Krishnapyar)
(Krishnapyar)
Adevărul este că în toată această perioadă de urgie de peste 800 de ani ţăranul daco-român a stat neclintit, retrăgându-se deseori sub poalele munţilor din calea valurilor de vrăjmaşi, care s-au perindat într-atâtea rânduri. Pe el l-au legat nevoile de vatra şi ograda sa, în care se încheia toată lumea lui, l-au legat atâtea rânduri de strămoşi aici. „Şi astfel ţăranul daco-roman – matca statornică a neamului nostru - păstrător credincios al limbii ş-al datinilor părinteşti, rămâne aci, în ţara lui bântuită, ţară fără stăpân şi fără apărare, pentru lungă şi neaşezată vreme”, spune cunoscutul scriitor şi patriot al Neamului Alexandru Vlahuţă (Din trecutul nostru). De pe ţărmurile Mării Negre şi din valea Nistrului mereu năvăleau peste ei hoarde flămânde de barbari, le spulberau gospodăriile şi-i împingeau la adăposturile munţilor. Când valul de nomazi trecea, ei se întorceau la vetrele lor pustiite, ridicându-şi iar bordeiele făcute una cu pământul. N-apucau însă bieţii oameni să-şi întremeze gospodăriile că veneau alţi pustiitori, alt puhoi de barbari din podişurile Asiei. „Nu-i o armată, nu-i un popor, e o lume nesfârşită de călăreţi, de care şi de gloate pe jos, ce-ntunecă zarea şi zguduie pământul – un fluviu de oameni ce curge mereu şi creşte mereu, – şi nu mai isprăveşte – e lumea cea sălbatică şi îngrozitoare a hunilor. Ei înaintează, ca o năprasnică viitură de apă, vărsându-se încoace peste întinsele şesuri dintre Ural şi Volga” (Ibidem). În Dacia se sparg primele valuri pustiitoare şi, când sunt împinse îndărăt de armele romane, tot asupra ei se revarsă. Prin vadul deschis de huni se lasă mai târziu avarii. Pe Volga întâlnesc pe bulgari (volgari) şi-i supun. În valea Niprului dau de slavi, îi mătură şi pe aceştia din sălaşele lor, şi-i duc peste amestecul de neamuri ce se frământă înăuntrul Împărăţiei Romane. Avarii, întăriţi de gloatele slave şi bulgare, pradă ce mai găsesc de prădat în văile Dunării şi pun stăpânire pe câmpiile Panoniei, de unde, timp de două veacuri, îngrozesc ţările din răsăritul Europei. La anul 679 bulgarii se aşază de partea cealaltă a Dunării, între Balcani şi Marea Neagră, peste slavi, şi se contopesc cu ei.
De abia încep ţările să-şi mai vindece rănile că o nouă năvală de hoarde se aruncă asupra lor - maghiarii de pe lângă Ural, hoardele sălbatice ale lui Arpad – groaza întregului Apus timp de o jumătate de veac. Bătuţi în cele din urmă de viteazul Oto, împăratul germanilor, la anul 955, încep să se strângă de pe drumuri şi se aşază în Panonia, unde, mai norocoşi decât strămoşii lor huni şi avari, urzesc domnie trainică trecând la legea creştină sub cârmuitorul lor Ştefan cel Sfânt, căruia Papa-i trimite în anul 1000 coroana de rege, binecuvântând astfel întemeierea noului stat. „Valahii, cum numesc povestitorii vremurilor pe toţi cei care se trag din vechea viţă romană altoită pe tulpina ilirico-tracă, românii, cum îşi zic ei de când s-au trezit pe lume, se văd iarăşi împresuraţi de neamuri străine. De astă dată însă nu mai e o năvală trecătoare în urma căreia bântuiţii să se întoarcă iar la ceea ce-au fost – ci un popor vrăjmaş s-aşază temeinic lângă ei şi caută să se întindă mereu, ameninţând să-i copleşească şi să-i înăbuşe în adăposturile lor” (Ibidem).
Pentru a înţelege mai bine evenimentele, care s-au petrecut în perioada secolelor X…XIV până la apariţia voievodatelor Muntenia şi Moldova în Evul Mediu, este necesar ca ele să fie analizate împreună cu cele ale slavilor, bulgarilor şi, mai târziu, ale maghiarilor, oploşiţi în acest spaţiu. În cazul coabitării (forţate de altfel) a românilor cu bulgarii, mai târziu cu maghiarii, ar putea fi făcută o paralelă indirectă cu situaţia altor popoare, menţionând că astfel de practici au mai avut loc în acea perioadă. Chiar dacă bulgarii au venit nepoftiţi peste capul românilor, ulterior s-a văzut că împreună pot rezista mai uşor multiplelor năvăliri a tot soiul de triburi nomade din Asia, dar şi împotriva hegemoniei greceşti. Deoarece bulgarii s-au aşezat pe o populaţie românească, ţarii bulgari erau consideraţi ca suverani ai românilor: ”Crum, craiul bulgarilor şi al românilor…”. Tot Şincai menţionează că în multe cazuri ţarii bulgari erau de origine română, iar „…începând de la Samoil (a. 963), toţi craii Bulgariei au fost români pînă atunci, pînă ce au cuprins turcii de acum Bulgaria” (Gh. Şincai. Cronica românilor, p.140). Şincai demonstrează prin documente unitatea românilor de la sudul şi nordul Dunării în timpul luptelor, care au dus la crearea ţaratului româno-bulgar al Asăneştilor, bazându-se pe diplomele papale, din care reiese clar originea românească a lui Ioniţă Caloianul. „Noi, românii care suntem de stânga Dunărei, măcar că grecii ne-au poreclit schyte şi comani, tot de-un neam suntem cu românii cei de-a dreapta Dunărei”, scrie Gh, Şincai. Originea românească a lui Ioniţă Caloianul şi a românilor supuşi este confirmată şi de papa de la Roma de atunci. „…Inochentie al treilea, papa de la Roma, l-a trimis pre Dominic la Ioan sau Ioanichie (în a. 1199 – n.n.), împăratul românilor şi al bulgarilor, cu epistolă, în carea epistolă arată că Ioanichie cu toţi românii, e născut din sîngele romanilor celor adevăraţi şi vechi” (Ibidem, p. 179). La 1199 Ioan (Caloioan) trimite o epistolă de răspuns papei de la Roma cu rugămintea de a fi primiţi în biserica Romei, adică biserica catolică. „…Cinstitului şi preaosfinţitului părintelui, arhiereului celui prea mare. Eu, Caloioan, împăratul bulgarilor şi al vlahilor, te înştiinţăm pre sfinţenia ta cum că am primit preaosfinţitele cărţi…Pentru aceea mulţumim atotputernicului Dumnezeu că ne-a adus aminte sângele şi patria din care sîntem prăsiţi…Iară împărăţia noastră aceasta pofteşte de la scaunul apostolicesc, ca să fim întăriţi la Beserica Romei, ca şi fiii în mama sa…”(ibidem, p. 182). Fiind recunoscut şi de autoritatea papală, statul românilor şi al bulgarilor devine tot mai puternic. „…Frederic Barbarossa, împăratul Apusului, încă în anul acesta (1189 – n.n.) a trecut prin Ungaria către Palestina; ci sosind în Bălgradul Serbiei, în 29 iunie, de acolo de-abia a trecut în două luni prin Bulgaria, aşa l-au scărmănat românii” (ibidem, p. 167). Pentru faptul că nu a vrut să-i ajute să ia Constantinopolul. „Precum mi se vede, de anul acesta ce ţin (a.1200), care le scrie iarăşi Nichita, zicînd: „Pe vremea aceasta, Ioan (împăratul românilor şi al bulgarilor), ieşind din Misia cu prea mare şi prea într-armată oaste, a cuprins cetatea Constantia din ţinutul muntelui Rodope, şi stricîndu-i zidurile, vineri, înaintea Paştilor, foarte tare a încungiurat Varna, au făcut o mahină în patru cornuri cu care au trecut peste ziduri în loc de scară, în trei zile au luat Varna…” (ibidem, p. 179).
De abia încep ţările să-şi mai vindece rănile că o nouă năvală de hoarde se aruncă asupra lor - maghiarii de pe lângă Ural, hoardele sălbatice ale lui Arpad – groaza întregului Apus timp de o jumătate de veac. Bătuţi în cele din urmă de viteazul Oto, împăratul germanilor, la anul 955, încep să se strângă de pe drumuri şi se aşază în Panonia, unde, mai norocoşi decât strămoşii lor huni şi avari, urzesc domnie trainică trecând la legea creştină sub cârmuitorul lor Ştefan cel Sfânt, căruia Papa-i trimite în anul 1000 coroana de rege, binecuvântând astfel întemeierea noului stat. „Valahii, cum numesc povestitorii vremurilor pe toţi cei care se trag din vechea viţă romană altoită pe tulpina ilirico-tracă, românii, cum îşi zic ei de când s-au trezit pe lume, se văd iarăşi împresuraţi de neamuri străine. De astă dată însă nu mai e o năvală trecătoare în urma căreia bântuiţii să se întoarcă iar la ceea ce-au fost – ci un popor vrăjmaş s-aşază temeinic lângă ei şi caută să se întindă mereu, ameninţând să-i copleşească şi să-i înăbuşe în adăposturile lor” (Ibidem).
Pentru a înţelege mai bine evenimentele, care s-au petrecut în perioada secolelor X…XIV până la apariţia voievodatelor Muntenia şi Moldova în Evul Mediu, este necesar ca ele să fie analizate împreună cu cele ale slavilor, bulgarilor şi, mai târziu, ale maghiarilor, oploşiţi în acest spaţiu. În cazul coabitării (forţate de altfel) a românilor cu bulgarii, mai târziu cu maghiarii, ar putea fi făcută o paralelă indirectă cu situaţia altor popoare, menţionând că astfel de practici au mai avut loc în acea perioadă. Chiar dacă bulgarii au venit nepoftiţi peste capul românilor, ulterior s-a văzut că împreună pot rezista mai uşor multiplelor năvăliri a tot soiul de triburi nomade din Asia, dar şi împotriva hegemoniei greceşti. Deoarece bulgarii s-au aşezat pe o populaţie românească, ţarii bulgari erau consideraţi ca suverani ai românilor: ”Crum, craiul bulgarilor şi al românilor…”. Tot Şincai menţionează că în multe cazuri ţarii bulgari erau de origine română, iar „…începând de la Samoil (a. 963), toţi craii Bulgariei au fost români pînă atunci, pînă ce au cuprins turcii de acum Bulgaria” (Gh. Şincai. Cronica românilor, p.140). Şincai demonstrează prin documente unitatea românilor de la sudul şi nordul Dunării în timpul luptelor, care au dus la crearea ţaratului româno-bulgar al Asăneştilor, bazându-se pe diplomele papale, din care reiese clar originea românească a lui Ioniţă Caloianul. „Noi, românii care suntem de stânga Dunărei, măcar că grecii ne-au poreclit schyte şi comani, tot de-un neam suntem cu românii cei de-a dreapta Dunărei”, scrie Gh, Şincai. Originea românească a lui Ioniţă Caloianul şi a românilor supuşi este confirmată şi de papa de la Roma de atunci. „…Inochentie al treilea, papa de la Roma, l-a trimis pre Dominic la Ioan sau Ioanichie (în a. 1199 – n.n.), împăratul românilor şi al bulgarilor, cu epistolă, în carea epistolă arată că Ioanichie cu toţi românii, e născut din sîngele romanilor celor adevăraţi şi vechi” (Ibidem, p. 179). La 1199 Ioan (Caloioan) trimite o epistolă de răspuns papei de la Roma cu rugămintea de a fi primiţi în biserica Romei, adică biserica catolică. „…Cinstitului şi preaosfinţitului părintelui, arhiereului celui prea mare. Eu, Caloioan, împăratul bulgarilor şi al vlahilor, te înştiinţăm pre sfinţenia ta cum că am primit preaosfinţitele cărţi…Pentru aceea mulţumim atotputernicului Dumnezeu că ne-a adus aminte sângele şi patria din care sîntem prăsiţi…Iară împărăţia noastră aceasta pofteşte de la scaunul apostolicesc, ca să fim întăriţi la Beserica Romei, ca şi fiii în mama sa…”(ibidem, p. 182). Fiind recunoscut şi de autoritatea papală, statul românilor şi al bulgarilor devine tot mai puternic. „…Frederic Barbarossa, împăratul Apusului, încă în anul acesta (1189 – n.n.) a trecut prin Ungaria către Palestina; ci sosind în Bălgradul Serbiei, în 29 iunie, de acolo de-abia a trecut în două luni prin Bulgaria, aşa l-au scărmănat românii” (ibidem, p. 167). Pentru faptul că nu a vrut să-i ajute să ia Constantinopolul. „Precum mi se vede, de anul acesta ce ţin (a.1200), care le scrie iarăşi Nichita, zicînd: „Pe vremea aceasta, Ioan (împăratul românilor şi al bulgarilor), ieşind din Misia cu prea mare şi prea într-armată oaste, a cuprins cetatea Constantia din ţinutul muntelui Rodope, şi stricîndu-i zidurile, vineri, înaintea Paştilor, foarte tare a încungiurat Varna, au făcut o mahină în patru cornuri cu care au trecut peste ziduri în loc de scară, în trei zile au luat Varna…” (ibidem, p. 179).
Valeriu Dulgheru
Sursa: basarabialiterara.com.md
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu