Noul Islam şi eşecul Occidentului

Într-un spaţiu uriaş, pe ţarmul de sud al Mediteranei, are loc o schimbare uriaşă care poate determina, foarte rapid, o transformare majoră în echilibrul geo-politic al regiunii. Având, pe termen mediu, o influenţă covârşitoare asupra hărţii de putere a lumii.

Pe 15 decembrie, În Egipt, se va ţine un referendum care va hotărî destinul proiectului constituţional propus de preşedintele ţării, omul propulsat în această poziţie de Frăţia Musulmană pentru realizarea marelui proiect: revenirea la sursa adevăratei credinţe care impune Sharia, codul islamic de comportament la nivel personal şi social. Întreg Maghrebul revine la Sharia, întreg Maghrebul se întoarce la ceea ce analiştii occidentali considerau că este imposibil să se mai petreacă vreodată, amăgiţi de semnalele date de diversele ţări ale regiunii, profilate la un moment dat spre un fel de atitutide pro-occidentală ce lasă să se creadă că nu islamizarea ci occidentalizarea va fi cuvântul de ordine acceptat de generaţiile următoare.

Seranţa asta, născută imediat după ieşirea ţărilor respective din regimul colonial, a fost susţinută în sistemul clasic: pe de o parte un efort uriaş de investiţii economice care urma să prefaţeze un dialog politic cu Uniunea Europeană în cadrul dialogului euro-edieteraneean, devenit Iniţiativă de cooperare apoi, sub preşedenţia franceză a UE, Uniune Euro-mediteraneeană. Apoi un alt efort, acela de a fi pregătite în spaţiul european şi american noile elite, cele care urmau să înlocuiască la momentul potrivit administraţiile corupte sau desuete. În fine, chiar strângînd din dinţi şi abandonând principiile, s-a fost acceptat şi regimuri politice de dictatură personală de tip Mubarrak sau Ghadafi, cu condiţia ca mişcările islamiste să fie interzise prin lege, în speranţa că astfel vor dispare din conştiinţa publică.

Raţionament care s-a dovedit nu numai prost şi neinspirat, dar şi complet contra-productiv, pe măsură ce binefăcătorii se dovedeau şi actori prezenţi în operaţiunile din Irak sau Afganistan, înregistrând asemenea eşecuri încât, extrem de rapid, poziţia lor de forţă s-a degradat considerabil. La fel cum a dispărut şi puterea reală de influenţă politică a Occidentului în întreg spaţiul islamic, ceea ce a avut drept cosecinţă şi decredibilizarea actorilor locali propuşi şi susţinuţi de Occident. În fine, ultima speranţă activă a Occidentului, mişcarea „primăverii arabe”, decriptată iniţial ca o mare speranţă de modernizare din interior a ţărilor respective, proces iniţiat de tineri protestatari (bănuiţi ca fiind „generaţia Internetului” şi, iarăşi greşit, ca împărtăşind valorile Coca-Cola), s-a transformat fulgerător, în doar câteva săptămâni, în rampa de lansare victorioasă a reîntoarcerii la Sharia.

Se vorbeşte din ce în ce mai mult, cu argumente care nu pot ignorate, despre un scenariul constituirii, în următorii doi-trei ani, a unui spaţiu compact dominat de Sharia, de codul islamului dur şi pur, arc de cerc care să înceapă din Afganistanul de unde forţele coaliţiei se vor retrage în 2014, acoperind principalele ţări ale Orientului Mijlociu şi întinzându-se peste tot Maghrebul. Ceea ce ar putea poziţiona această lume islamică, supusă acestor legi, într-un partener extrem de puternic şi deocamdată imposibil de previzionat în termeni de reacţii politice, economice şi militare.

Occidentul pare să mai aibă relativ puţin timp de negociere. Ce partener(i) urmează să-şi găsească în regim de urgenţă atunci cînd, aşa cum stau lucrurile, se bate pentru supravieţuire?

Autor: Cristian Unteanu
sursa: adevarul.ro

         gandeste.org