Foto: EPA
|
Vă prezentăm un comentariu al domnului Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992, despre programul spaţial american.
"Pe 21 iulie 2011, la ora locală 05:57, naveta spațială Atlantis ateriza la Cape Canaveral, în Florida, după un zbor de 12 zile și 18 ore. Era a 33-a misiune a acestei navete și a 135-a din programul Space Shuttle. La bordul navetei s-au aflat doar 4 astronauți, echipați în costume spațiale rusești, din cei 6-7 care compuneau echipajele standard anterioare. Misiunea a fost extrem de tensionată întrucât după scoaterea din înzestrare a navetelor Discovery și Endeavour, NASA nu mai dispunea de nici o navă de salvare pentru echipaj. Dacă naveta ar fi suferit deteriorări ale învelișului pe orbită, echipajul ei trebuia să se mute pe stația spațială internațională ISS și să aștepte ca rușii să lanseze, în decurs de o lună, câteva capsule Soyuz, cu care ei să revină pe Pământ. Bucățile de spumă izolatoare care se desprind de navete în timpul lansărilor reprezintă o sursa de avariere, acesta fiind motivul pentru care naveta Columbia s-a dezintegrat, în 2003, la intrarea în atmosferă. Un sfârșit nedrept pentru una din cele mai frumoase povești din istoria cercetării spațiului cosmic, cauzat de reducerea drastică de fonduri destinate NASA.
Sursa de inspirație pentru realizarea navetelor spațiale a reprezentat-o teza de doctorat a lui Eugene Albert Sanger, susținută la universitatea din Viena, în anii `30 ai secolului trecut. Sanger avea în vedere un vehicul cu aripi (denumit bombardier antipodal, capabil să aterizeze pe partea opusă a globului), propulsat de motoare rachetă până la limita superioară a atmosferei, de unde acesta s-ar fi separat de rachete și s-ar fi îndreptat către orice loc al planetei. În coborâre, planorul transforma energia cinetică, acumulată sub formă de viteză în ricoșeu datorat intrării în stratul atmosferic mai dens. După câteva ricoșeuri care-i permitea parcurgerea a câtorva mii de km, naveta pierdea odată cu amplitudinea oscilației și energia cinetică, trecând la zborul subsonic aidoma unui planor, aterizând.
Germanii au realizat pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial un pas important în direcția navetei spațiale, construind avioane de mare viteză, propulsate cu motoare rachetă precum Messerschmitt Me 163 Komet și Bachem Ba 349 Natter. În 1946, compania americană Bell Aircraft, pentru care lucra fostul general nazist Walter R. Dornberger, a inițiat un proiect de cercetare privind posibilitatea zborului unei capsule cu aripi la viteze supersonice. Bell X-1, care a reușit în premieră mondială să depășească viteza sunetului, avea să fie primul din seria avioanelor experimentale americane, destinate să testeze noile tehnologii care au permis realizarea zborului navetei spațiale.
În perioada 1948-1953 a fost testat avionul experimental american D-558-2 Skyrocket, cu aripa în săgeată și motor rachetă cu 4 camere de ardere. Acesta a urcat la 25.370 m, atingând viteza de 2.078 km/h, adică Mach 2.05.
Cercetarea în domeniul materialelor utilizate în construcţiile aeronautice, urmărea obținerea de soluții la problema încălzirii cinetice, prin realizarea unor aliaje rezistente la etapa reintrării obiectelor cosmice în atmosfera, indiferent dacă era vorba de ogivele nucleare ale rachetelor balistice sau despre o viitoare navetă spațială. Sarcina testării acestor noi materiale a revenit avionului experimental Bell X-2, propulsat de 2 motoare rachetă. În perioada 1952-1957 acesta a atins plafonul de 38.466 m, zburând cu viteza de 3.370 km/h, adică Mach 3.2.
Testările efectuate cu avioanele experimentale cu motor rachetă au scos în evidență o problemă pe care proiectanții unei navete spațiale cu aripi trebuiau să o rezolve. La reintrarea în atmosfera rarefiată a Pământului, aripile generau mai mult rezistență la înaintare (conducând la încălzire cinetică) și prea puțină portanță, vitezele supersonice conducând și la o pronunțată instabilitate laterală a navetei. Avionul experimental Bell X-5 și-a propus să testeze, în perioada 1951-1953, comportamentul aerodinamic al aripii cu geometrie variabilă, la viteze supersonice. (Vezi: http://www.corectnews.com/scit/stiinta/navete-aero-spatiale-13).
Zborul hipersonic a fost definit ca o evoluție cu viteze superioare Mach 5, la altitudini de peste 40.000 m, care permite ieșirea în afara atmosferei terestre, pe o traiectorie balistică aidoma celei a rachetei. Avionul experimental X-15, propulsat de un motor rachetă, utilizând un amestec de anhidridă amonică și oxigen lichid, a devenit cel mai rapid aparat de zbor atmosferic construit vreodată de către om. În cadrul testelor din perioada 1959-1968, avionul a stabilit recordul de înălțime la 107.960 m și pe cel de viteză la Mach 6.7, adică 7.258 km/h.
Studiile aerodinamice comparate de reintrare balistică și de zbor planat ale cercetătorilor sovietici, au condus la concluzia că o capsulă conică cu aripi scurte în formă delta gotic, ar fi soluția aerodinamică cea mai potrivită pentru o navetă spațială. În acest mod s-ar asigura controlul evoluției descendente perfect stabilizate pe traiectorie a navetei. Rachetoplanul fără pilot la bord al sovieticilor, având aripi cu geometrie variabilă, aidoma avionului experimental american Bell-X5, a fost testat la reintrarea în atmosferă, la viteze de 3,8 km/s (Mach 11, adică 13.600 km/h), în perioada 1961-1964.
Conceptul de fuselaj care să genereze portanță s-a dovedit configurația standard în utilizarea navetelor aero-spațiale, nevoite să parcurgă succesiv regimurile de reintrare în atmosferă, de zbor în coborâre cu viteze hipersonice, supersonice, subsonice și procedura de aterizare. Testarea câtorva tipuri de avioane experimentale cu fuselaj portant, s-a realizat în perioada 1963-1967 de către americani.
Ultima repetiție înaintea declanşării programului spațial cu navetele americane a fost testarea avionului experimental fără pilot MiG-105, de către sovietici. Zborurile au avut loc în perioada 1969-1984 și au inclus plasarea lui pe o orbita joasă, la 225 km altitudine și testarea comportamentului avionului, la reintrarea în atmosferă, cu viteze de peste 13.000 km/h.
Oficial, programul navetelor spațiale operate de NASA s-a încheiat, deși pare ilogic să arunci la coș o experiență valoroasă acumulată timp de 30 de ani. De aceea, navetele americane continuă să orbiteze în secret în jurul Pământului, la altitudinea de 279-445 km, baleind între 40 de grade latitudine nordică și 40 de grade latitudine sudică. O rachetă Atlas V purtând o navetă spațială autonomă X-37B, a fost lansată pe 11 decembrie 2012 de la complexul 41 de la Cape Canaveral.
Acesta este al 3-lea zbor al navetei X-37B, primul având loc în 2010. În prezent, SUA dispun de 2 navete spațiale autonome X-37B construite de firma Boeing. X-37B cântăreşte 5 t, are o înălțime de 3 m, o anvergură de sub 9 m și o durată maximă de lucru pe orbită de 225 - 321 de zile. Fiind operată de forțele aeriene ale SUA, misiunile au caracter secret, unii experți sugerând ca X-37B este folosită pentru testarea și crearea de noi sisteme de arme autonome, capabile de a ataca de pe orbită, orice zonă de pe Terra.
(Vezi: http://www.corectnews.com/scit/stiinta/naveta-spatiala-x-37b-sifonata-de-deseurile-cosmice )"
Sursa: http://romanian.ruvr.ru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu