Şeful Stratfor: 2013, un an critic pentru Europa

Sfârşitul unui an ridică întotdeauna întrebări cu privire la care ar putea fi cea mai importantă problemă a anului următor, ce ar putea schimba cursul lumii. Cel mai important loc de urmărit cu atenţie în 2013 este Europa, consideră George Friedman, fondatorul şi CEO al companiei globale din domeniul informaţiilor, Stratfor, AGERPRES.

Şeful Stratfor: 2013, un an critic pentru Europa

Luată ca entitate geografică unică, Europa are cea mai mare economie din lume. Dacă va rămâne aşa ar putea deveni un rival militar pentru SUA. Europa este unul dintre pilonii sistemului global şi ceea ce i se întâmplă Europei va defini modul în care funcţionează lumea. Friedman este de părere că în 2013 se va obţine limpezime privind viitorul Europei.

Întrebarea este dacă UE se va stabiliza, îşi va opri fragmentarea şi va începe să se pregătească pentru mai multă integrare şi expansiune. Alternativ, tensiunile s-ar putea intensifica în cadrul UE, instituţiile ar putea pierde în continuare legitimitate iar statele membre şi-ar putea creşte ritmul cu care îşi urmăresc propriile politici, atât interne cât şi externe.

Proiectul european controversat

Au trecut mai bine de patru ani de la criza din 2008 şi aproximativ doi ani de când problemele create până în 2008 au generat o criză a datoriei suverane şi o criză bancară în Europa. Din acel moment, criza s-a transformat dintr-o criză financiară în una economică, Europa îndreptându-se spre recesiune iar şomajul crescând pe întreg continentul cu peste 10%. Mai important, a fost o perioadă în care aparatele de luare a deciziilor create la fondarea UE au fost incapabile să genereze soluţii politice, care să fie atât larg acceptate cât şi posibil de implementat. Ţările din UE s-au confruntat unele cu altele mai puţin în calitate de membri ai unei entităţi politice cât ca state-naţiuni individuale care-şi urmăresc propriile interese naţionale, în ceea ce a devenit un fel de joc în care succesul unuia vine pe spezele altuia.

Acest lucru poate fi văzut în două moduri. Prima dimensiune s-a focalizat pe care ţări ar trebui să suporte povara financiară a stabilizării zonei euro. Ţările mai sănătoase financiar au vrut ca ţările mai slabe să suporte povara prin austeritate. Ţările mai slabe au vrut ca ţările mai puternice să suporte povara prin împrumuturi continue, în pofida riscului crescând că împrumuturile nu vor fi rambursate integral. Rezultatul a fost încercările constante de compromis, care nu au rezolvat niciodată situaţia. A doua dimensiune a fost clasa. Ar trebui oare ca povara să fie suportată de clasele de mijloc şi inferioare prin reducerea cheltuielilor guvernamentale de care beneficiază? Sau de elite, prin creşterea impozitelor şi reglementărilor?

Când vorbeşti cu europenii care sprijină ideea că Europa se află în procesul de soluţionare a problemelor sale, întrebarea este: ce probleme rezolvă ei? Problema băncilor? Problema şomajului? Sau problema incapacităţii ţărilor de a găsi soluţii comune? Incapacitatea oficialilor europeni de a configura o soluţie vine din faptul că nu există un acord politic cu privire la cine va plăti preţul din punct de vedere geografic şi social. Tensiunile naţionale şi de clasă au împiedicat configurarea unei soluţii care să poată fi atât convenită cât şi onorată.

Dacă europenii nu produc acest tip de soluţie în 2013, atunci ajungi să te îndoieşti serios dacă o soluţie este posibilă şi prin urmare să te gândeşti la viitorul Europei fără UE sau cu o UE foarte slăbită. Dacă însă Europa vine cu un plan care se bucură de sprijin general şi impuls în spatele ei, atunci s-ar putea spune că începe să iasă din criză şi că va fi singurul lucru cel mai important care se va întâmpla în 2013.

SUA au probleme economice diferite, dar la fel de importante şi sunt de asemenea incapabile să genereze consens cu privire la modul de a le rezolva, aşa cum s-a văzut în timpul recentei afaceri a ''prăpastiei fiscale''. Dar pe cât de valabilă este comparaţia în plan financiar pe atât nu este ea la nivel politic. SUA nu se confruntă cu dizolvarea în cazul în care urmează politici contradictorii. Au o vechime de peste două secole şi au trecut prin probleme mult mai grave, printre care Războiul Civil şi Marea Depresiune. UE are o vechime de circa 20 de ani în forma sa actuală, iar aceasta este prima sa criză semnificativă. Consecinţele proastei administrări a sistemului financiar al SUA sunt importante, dar spre deosebire de Europa, nu reprezintă o ameninţare existenţială imediată.

Celelalte costuri ale crizei

Dimensiunea politică, nu cea financiară, a devenit cea mai importantă. Poate că UE este în proces de abordare a problemelor sale bancare şi ar putea evita alte probleme ale datoriei suverane, dar preţul plătit este atât o recesiune cât şi, mult mai grav, un şomaj la o rată mai mare decât în SUA în general şi extrem de mare în unele ţări.

UE poate fi împărţită în trei categorii, prin comparaţie cu rata şomajului din SUA, care este de circa 7,7%. Există cinci ţări din UE care au o rată semnificativ mai mică decât aceasta (Austria, Luxemburg, Germania, Olanda şi Malta). Există şapte ţări care au şomajul în jurul ratei din SUA (România, Republica Cehă, Belgia, Danemarca, Finlanda, Marea Britanie şi Suedia). Restul de 15 ţări se situează peste nivelul şomajului din SUA; 11 au rate ale şomajului între 10 şi 17%, printre care Franţa, 10,7%, Italia, 11,1%, Irlanda, 14,7% şi Portugalia, 16,3%. Alte două au rate extrem de mari - Grecia, 25,4% şi Spania, 26,2%. Aceste niveluri sunt aproape de rata şomajului din SUA la apogeul Marii Depresiuni.

Pentru ţările industrializate avansate - unele dintre cele mai puternice din Europa - este vorba de cifre uimitoare, susţine Friedman. Este important să se vadă ce înseamnă din punct de vedere social. Rata şomajului creşte pentru lucrătorii mai tineri. În Italia, Portugalia, Spania şi Grecia, peste o treime din forţa de muncă sub 25 de ani este şomeră. Va fi nevoie de o generaţie pentru a reduce rata la un nivel acceptabil în Spania şi Grecia. Chiar şi pentru ţările care rămân la aproximativ 10% o perioadă mai lungă de timp, durata va fi substanţială, iar Europa este încă în recesiune.

În Spania şi Grecia, tinerii - dar şi vârstnicii - se confruntă cu o catastrofă personală. În alte ţări, procentul celor care se confruntă cu o catastrofă personală este mai mic, dar încă foarte real. Nu trebuie uitat că şomajul nu afectează doar o singură persoană, ci şi familia, părinţii şi alte rude. Efectul nu este doar financiar, ci şi psihologic. Creează un sentiment de eşec şi groază. Creează totodată oameni tineri dezrădăcinaţi, plini de energie şi de furie. Şomajul este o rădăcină pentru mişcări anti-statale atât la stânga cât şi la dreapta. Şomerii la scară mare şi fără speranţă au puţin de pierdut şi cred că au ceva de câştigat prin destabilizarea statului. Este greu de cuantificat ce nivel de şomaj generează acest fel tulburări, dar nu există nicio îndoială că Spania şi Grecia sunt în această zonă iar alte ţări ar putea fi.

Deşi Grecia a dezvoltat deja o mişcare de dreapta radicală de anumite proporţii, sistemul politic din Spania, deşi se confruntă cu tensiunile dintre centru şi regiunile autonome, rămâne relativ stabil. Friedman consideră că această stabilitate se bazează pe credinţa că va exista o soluţie la situaţia şomajului. Enormitatea ei nu a fost conştientizată, nici faptul că acest tip de problemă a şomajului nu este fixat rapid. Este profund structural. Rata şomajului din SUA în timpul Marii Depresiuni a fost atenuată într-o măsură de New Deal, dar a necesitat restructurarea din al doilea război mondial pentru a fi abordată cu adevărat.

Din acest motiv, 2013 este un an critic pentru Europa. A mers departe pentru a rezolva criza bancară şi a amâna criza datoriilor suverane, dar provocând o slăbire gravă a economiei şi generând şomaj masiv în unele ţări. Distribuţia inegală a costurilor, la nivel naţional şi social, este ameninţarea cu care se confruntă UE. Nu este doar o chestiune de naţiuni care trag în direcţii diferite, ci şi de mişcări politice emergente, în special din partea sectoarelor cele mai afectate economic ale societăţii, care vor fi atât naţionaliste cât şi neîncrezătoare în propriile elite. Ce altceva se poate întâmpla în acele ţări care se confruntă cu catastrofe sociale? Chiar dacă dezastrul este atenuat într-o oarecare măsură de economia subterană şi emigrarea care reduc şomajul, cifrele variază de la dureros la mizerabil în 14 economii din Europa.

Răscrucile Europei

UE a fost atat de concentrată asupra crizei financiare, încât nu este clar pentru Friedman dacă realitatea şomajului a ajuns la oficialii şi funcţionarii europeni, parţial din cauza unui decalaj crescând în viziunea asupra lumii între elitele europene şi cei care au o experienţă amară privind Europa. Parţial acest lucru s-a datorat şi geografiei. Ţările cu rată a şomajului scăzută tind sa se afle în Europa de Nord, care este inima UE, în timp ce cele cu şomaj ridicat catastrofal sunt la periferie. Este uşor să ignori lucrurile aflate departe, afirmă Friedman.

2013 este anul în care definirea problemei europene trebuie să treacă dincolo de criza financiară, la consecinţele sociale ale crizei. Progresul, dacă nu o soluţie, ar trebui să fie vizibil. Este greu de conceput că stagnarea continuă şi şomajul la aceste niveluri mai pot dura încă un an, fără a începe să genereze opoziţie politică semnificativa, care va crea guverne, sau forţa guvernele existente să se rupă de ţesătura Europei.

Această ţesătură nu este suficient de veche, suficient de purtată sau de solidă pentru a face faţă provocărilor. Oamenilor nu li se cere să moară pe un câmp de luptă pentru UE, ci să trăiască vieţi de mizerie şi dezamăgire. Din moment ce promisiunea centrală a UE a fost prosperitatea, eşecul de a o asigura - şi generarea de sărăcie în schimb, inegal distribuită - nu este sustenabil. Dacă Europa este în criză, cea mai mare economie a lumii este în criză, atât criză politică, cât şi financiară. Acest lucru contează pentru lume, probabil mai mult decât orice altceva, concluzionează analistul.

Sursa: REALITATEA.NET