Nu poţi avea puterea absolută în lume dacă nu ai puterea de a decide ce e corect şi ce nu, ce este negru şi ce este alb! Şi, mai mult decât atât, această putere îşi atinge apogeul în momentul în care ai dreptul de a stabili doar tu(cel de la putere), prin legi sau prin alte mijloace, că azi un anume mod de a privi lucrurile este corect (sau legal), iar mâine exact acelaşi lucru esteincorect (sau ilegal). Cu alte cuvinte să ai atâta putere încât printr-o lege să poţi spune (în funcţie de interese) cum trebuie gândit asupra oricărei chestiuni, iar ceilalţi să se supună, docili, însuşindu-şi respectiva viziune.Aşa cum precizam în articolul de săptămâna trecută, aş dori să închei acum seria articolelor dedicate derapajelor acestei - celei mai noi - “religii”, cunoscută şi sub numele de“corectitudine politică”. Chiar dacă, cel mai probabil, evenimentele ulterioare mă vor mai provoca şi la alte abordări, aş dori să încerc acum o evaluare, fie ea şi parţială, a evenimentelor care îşi pun deja la modul cel mai serios amprenta asupra vieţii noastre. Asistăm, după cum este lesne de sesizat, la o ofensivă din ce în ce mai intensă a unui mod de a conduce lumea care se revendică, aparent, de la nobila intenţie de a respecta “drepturile omului”. Spun “aparent”, pentru că, aşa cum vom vedea, nu de drepturile omului, în genere, le pasă mai marilor lumii, ci de dreptul lor de a modela lumea aşa cum îşi doresc. Dar să nu anticipăm.
Cea mai mare problemă sau rădăcina tuturor problemelor ce se iscă de aici o reprezintă tocmai aceste “drepturi” ale omului. Deşi ele sunt inspirate mai ales de tradiţia iudeo-creştină, aceste drepturi “păcătuiesc” în primul rând prin însuşi faptul că Îl ignoră pe Dumnezeu. Se vorbeşte pe toate canalele şi din toate perspectivele posibile despre om şi despre ceea ce i se cuvine omului, dar niciunde despre Dumnezeu şi despre “drepturile” Sale. E ca şi cum, în cazul unei familii, s-ar tot vorbi despre drepturile copiilor, dar nu s-ar pomeni deloc despre drepturile părinţilor. Ce fel de educaţie primesc şi ce se poate alege de viitorul unor copii care au numai drepturi, dar nici un fel de obligaţii faţă de părinţii lor? Răspunsul nu e greu de intuit. Aşa stau lucrurile şi în cazul omului şi a “drepturilor” sale, din care este exclus Dumnezeu.
Rămas fără un reper absolut, omul s-a simţit - vezi bine - în sfârşit “cu adevărat liber”. Liber însă nu doar de a fi creator sau protector faţă de cei slabi (minoritari), ci şi liber de a o lua razna. Nu are la ce să se mai raporteze în afara propriei lui raţiuni şi îşi face din asta un titlu de glorie. Dar încă ar fi bine dacă această raţiune a sa ar fi una curăţită de orice lucru sau pornire pătimaşă, dacă omul ar fi nu doar raţional, ci chiar înţelept. Dar omul a ajuns atât de pervers, încât pentru a-şi justifica anumite patimi, anumite neputinţe sau chiar boli sufleteşti (vicii) foloseşte argumente raţionale şi postulează “principii de viaţă” pornind nu de la cum ar fi ideal şi firesc, ci de la dorinţa de a-şi justificastarea morală jalnică în care se află. Aşa s-a ajuns ca “drepturile omului” şi “corectitudinea politică” să fie manipulate astfel încât să ofere o justificare celor care trăiesc în patimi grele (cum sunt cele provocate de o sexualitate împotriva firii).
O legislaţie care nu se mai bazează pe cuvântul revelat al lui Dumnezeu, care nu mai are nici un reper absolut, ci doar deificata raţiune omenească drept călăuză, nu mai poate avea consistenţă, nu poate fi generatoare de stabilitate şi armonie, iar pe termen lung asigură, “cu succes”, colapsul acelei societăţi edificate în acest mod. Unii mă vor contrazice şi-mi vor flutura prin faţa ochilor date statistice care indică o - de netăgăduit - societate occidentală prosperă şi civilizată. Numai că, în istorie lucrurile nu se întâmplă de azi pe mâine. Precum au mai existat şi alte societăţi înfloritoare odinioară (despre care se credea că vor dăinui peste veacuri), tot aşa şi această societate, cu cel mai înalt grad de bunăstare de pe glob, dacă nu va înţelege să-şi armonizeze viaţa (implicit legislaţia) cu voinţa divină, nu va face decât să intre în zona dezbinării şi a dezintegrării. Acele societăţi care, fără a fi “talibane” sau “fundamentaliste”, vor continua a-şi fixa mai degrabă în cer, decât pe pământ reperele, vor putea fi “săltate” la timp deasupra valurilor catastrofale pe care istoria, în mod periodic, le aduce asupra omenirii.
Nouvorba şi dublugânditul
Revoluţia “drepturilor omului” seamănă foarte mult (ca scenariu) cu revoluţiile comuniste. O dată preluată Puterea în numele celor mulţi, ea nu mai este exercitată decât formal în beneficiul acestora, iar cei ajunşi “în vârf” caută necontenit noi mijloace de a se perpetua la conducere. Aşa au ajuns să dogmatizeze şi să impună ca adevăruri absolute lucruri care, până mai ieri, erau considerate indecente sau chiar de o imoralitate indiscutabilă. Să luăm cazul homosexualităţii. De la a fi unul dintre păcatele cele mai ruşinoase, pederastia a devenit un soi de emblemă a “noii revoluţii”. Credeţi că de dragul homosexualilor se face tot acest circ politic? Cine a discutat cu aceşti oameni chinuiţi de una dintre cele mai grele patimi, înţelege cât de greu le este acestora să lupte cu o atracţie dobândită (nu înnăscută!) în conjuncturi cu adevărat traumatizante. Nu insist aici mai mult, am făcut-o în articole anterioare…
Ce vreau să subliniez este că s-a ales această “minoritate” spre a-i fi intens promovate “drepturile” (inclusiv de a se căsători şi de a înfia copii) pentru un singur motiv: acela că se doreşte, prin aceste acţiuni, a se lovi în tot ceea ce înseamnă mentalitate sau mod de viaţă inspirat de Dumnezeu. Nu poţi avea puterea absolută în lume dacă nu ai puterea de a decide ce e corect şi ce nu, ce este negru şi ce este alb! Şi, mai mult decât atât, această putere îşi atinge apogeul în momentul în care ai dreptul de a stabili doar tu (cel de la putere), prin legi sau prin alte mijloace, că azi un anume mod de a privi lucrurile este corect (sau legal), iar mâine exact acelaşi lucru este incorect (sau ilegal). Cu alte cuvinte să ai atâta putere încât printr-o lege să poţi spune (în funcţie de interese)cum trebuie gândit asupra oricărei chestiuni, iar ceilalţi să se supună, docili, însuşindu-şi respectiva viziune.
Nu vi se pare cunoscut un astfel de scenariu? Nu seamănă el, până la mici detalii, cu ceea ce ne descrie George Orwell în romanul său politic, “1984″? Deşi are multe feţe, totuşi e uşor de recunoscut în lumea de azi fizionomia “Fratelui cel Mare” care “stă cu ochii pe tine”. Poliţia Gândirii îşi face astăzi datoria cu asupra de măsură, mai ales în presă, dar şi prin unele instituţii care, uşor, uşor, capătă curajul (şi dreptul) de a te “arde pe rug”, dacă îndrăzneşti să gândeşti altfel decât prevede legea. Căci ni se cere să fim foarte atenţi cu limbajul nostru, ca nu cumva să cădem în erezia incorectitudinii politice. Drept care este musai - ca în romanul lui Orwell - să adopţi Nouvorba, al cărei “singur scop este de a limita aria de gândire”. Până când se va desfăşura acesta proces? “Până la sfârşit”- ni se spune în roman -, până când “o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi”. De la gândit “corect politic” se va trece, aşadar, la o etapă superioară, la acel orwellian“dublugândit”. “Dublagândire este de fapt puterea de a păstra două credinţe contrare în mintea cuiva în mod simultan, şi amândouă să fie acceptate” - iată definiţia a ceea ce ne aşteaptă. Iar cei care vor avea Puterea, vor fi singurii care vor şi putea decide, la moment, care dintre sensuri trebuie îmbrăţişat.
În concluzie, iată motivul pentru care se loveşte, cu perseverenţă diabolică (căci tocmai de la diavol vine ideea de a stăpâni astfel peste lume), în tot ceea ce poate constitui un opozant al unei viitoare Puteri, ce se doreşte a fi una absolută. Biserica şi credincioşii ei sunt cea mai importantă ţintă, după cum ţintă sunt toţi cei care îşi revendică rădăcinile şi convingerile nu de la gândirea omenească, ci de la Dumnezeu. O dată ce s-a impus în conştiinţa umanităţii că nu la Dumnezeu trebuie să ne căutăm reperele, ci la un set de principii şi legi elaborate de oameni, totul devine uşor de manipulat. E ca atunci când spargi un bloc de stâncă în mii de bucăţi pentru ca, ulterior, să le poţi combina după dorinţa proprie, în orice formă doreşti.Autoritatea divină este cea vânată de fapt, ea se doreşte a fi cu totul înlăturată din lume. Să fie acesta momentul premergător sfârşitului lumii? Este 666 (ca simbol al Apocalipsei ce va să fie) un număr anticipat de 1984 (ca simbol al unui totalitarism cumplit, cum nu a cunoscut niciodată omenirea)? Nu putem şti acum şi nici nu cred că este cazul să ne alarmăm sau să ne înfricoşăm. Doar să luăm aminte la ceea ce se întâmplă în lume şi să nu ne lăsăm prostiţi de propaganda de tip “Big Brother”. Şi să avem conştiinţa că nu este de ajuns să ne lepădăm de ideile Fratelui cel Marespre a fi cu adevărat liberi, ci este esenţial să “avem gândul lui Hristos” (I Cor 2, 16).
autor: pr. Constantin Sturzu
sursa: doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu