Lawrence al Arabiei (dreapta) alături de Feisal, rege al Regatului Arabiei Dincolo de elementele care compun cotidianul pregătirilor pentru un nou conflict major în Orientul Apropiat se află o istorie fascinantă despre care motivează ceea ce ar putea să se concretizeze, rapid, într-o nouă încercare de a discuta peisajul politic al acestui spaţiu
.
Alcătuire complicată de state compuse din populaţii exprimând rădăcini entice multiple şi dominate de memorii ale unor infinite războaie religioase nemiloase şi nimicitoare, toate aşezate pe mina de aur a rezervelor de gaze şi petrol al cărui control direct îl râvnesc toate marile puteri ale lumii. Cum a apărut actuală hartă a statelor din Orientul Apropiat, cine a desenat-o, cu ce preţ şi în ce condiţii? Răspunsul vă va face să înţelegeţi o parte a istoriei acestui spaţiu precum şi geneza multor dintre conflictele actuale. Totul porneşte în perioada Primului Război Mondial, în momentul în care britanicii doresc cu disperare să obţină sprijinul arabilor pentru a organiza, din Egipt, o ofensivă împotriva Imperiului Otoman. Negocierile cu arabii sunt duse de ofiţerul britanic T.E. Lawrence (cunoscut apoi sub numele de Lawrence of Arabia). Arabii acceptă să se revolte, motivaţi de promisiune făcute de Sir Henry McMahon (Înaltul Comisar britanic la Cairo) în 1915 lui Hussein ibn Ali, Califul de la Mecca. I se promise acestuia că va devein conducătorul unui mare imperiu arab… Numai că, în secret, încălcându-se toate promisiunile şi angajamentele, este pregătit Acordul Sykes-Picot, în fapt câteva documente semnate pe 16 mai 1916 între Franţa şi Marea Britanie (cu acordul Rusiei şi Italiei) care descriau modul în care, după încheierea războiului mondial, avea să se împartă Orientul Mijlociu între zone de influenţă precise, în scopul contracarării influenţei otomane. Este decisă „decuparea” Orientului Mijlociu în cinci zone distincte: Zona albastră franceză, sub administrare directă, formată din actualul Liban şi regiunea Cilicia (regiune care corespunde actualei provincii turce Adana) Zona arabă A, de influenţă franceză, cuprinzând nordul Siriei actuale şi provincia Mossul, actualmente parte a Irakului Zona roşie britanică, sub administrare directă, alcătuită din Kuweitul de azi şi Meopotamia (nord-estul Siriei şi nordul Irakului de azi) Zona arabă B, sub influenţă britanică, alcătuită din sudul Siriei de azi, Iordania şi viitorul teritoriu al Palestinei sub mandat britanic Zona maron, sub administrare internaţională, cuprinzând Saint-Jean d’Acre, Haifa şi Ierusalim, Marea Britanie obţinând controlul porturilor de la Haifa şi Acra. Britanicii oficializează în 1917 susţinerea lor pentru „stabilirea unui cămin naţional evreiesc în Palestina” în termenii scrisorii deschise adresate Lordului Lionel Walter Rotschild şi publicată pe 2 noiembrie 1917 de către Arthur James Balfour, ministrul britanic de externe, în acord cu Chaim Wiezmann, pe atunci preşedinte al Federaţiei Sioniste. Textul acordului franco-britanic devine public, cu tot scandalul necesar şi firesc în lumea arabă, în momentul în care, după Revoluţia din Octombrie, noul guvernator din Petrograd găseşte o copie a textului în arhivele ministerului de externe şi-l trimite cadou guvernului otoman. În paralel, Woodrow Wilson, preşedintele SUA, nu se raliază termenilor tratatului secret şi încearcă să obţină un mandat din partea Societăţii Naţiunilor, constituind o comisie de consultare a tuturor naţiunilor interesate. Francezii şi britanicii părăsesc lucrările comisiei respective şi se pun de acord asupra împărţirii frontierelor în cadrul Conferinţei de la San Remo, aprilie 1920 unde, sub mandatul final al Societăţii Naţiunilor, tratatul este definitiv legalizat, Franţa primind mandat pentru Liban şi Siria, Marea Britanie pentru Irak (plus Kirkouk cedat de francezi în schimbul a 25% din beneficiile exploatărilor petroliere din zonă), Transnistria şi Palestina. Reacţie imediată în lumea arabă: în Irak izbucneşte o revoltă populară reunind şiiţi şi suniţi, naţionaliştii se radicalizează în Siria şi se produc violenţe serioase în Palestina. Feisal, proclamat în mod unilateral rege al Regatului Arab de la Damasc de către Congresul arab pe 8 martie 1920, refuză să participe la negocieri, dar aliaţii îi transmit că este obligat să se supună hotărârilor luate la San Remo. Câteva luni mai tîrziu, trupele franceze ale generalului Gouraud pun capăt existenţei Regatului Arab de la Damasc şi impun mandatul decis. Efectele pentru lumea de zi? Iată Ce răspunde profesorul Henry Laurens de la College de France, autorul cărţii Problema Palestinei (ed. Fayard): „În sine, divizarea Orientului Apropiat în mai multe state nu reprezintă un lucru condamnabil: Haşemiţii se gîndiseră de la început la acest lucru în favoarea fiilor lui Hussein. Dar ea a fost făcută împotriva voinţei populaţiilor şi folosind o retorică liberală golită de sens prin folosirea forţei. În raport cu evoluţia politică a ultimului deceniu otoman, atunci când cooptarea elitei locale şi stabilirea unui sistem electoral, desigur foarte imperfect, trasaseră totuşi calea către o formulă reală de adevărtă reprezentare politică, autoritarismul franco-britanic a constituit o regresiune durabilă. În termenii partajului teritorial, partajul a durat mai ales deoarce noile capitale şi clasele conducătoare au ştiut să-şi impună autoritatea. Dar evenimentele din 1919-1920 au fost resimţite ca o trădare faţă de angajamentele luate (mai ales, în primul rând, a dreptului popoarelor de a dispune liber de soarta lor). şi, mai ales, au deposedat elitele locale de propriul lor destin. Atunci când naţionalismul arab va reveni în forţă, nu va recunoaşte legitimitatea acestei împărţiri teritoriale şi va milita pentru constituirea unui Stat unitar, panaceu pentru toate problemele regiunii. Statele reale vor fi astfel lovite de ilegitimitate şi fragilizate pe termen lung....Periodic, reapare spectrul unei noi linii Sykes-Picot în care să fie vorba despre impunerea din afară a unei împărţiri a Orientului Mijlociu. Pretenţia occidentală privind o superioritate morală bazată pe aplicarea democraţiei, libertăţii şi liberalismului apare în acest caz drept o înleşătorie sinistră. Este poate cea mai nefastă dintre consecinţele alegerilor făcute în perioada 1916-1920, mereu reînnoite după aceeea.” Există oare posibilitatea ca şirul de evenimente la care asistăm acum să repună în discuţia mai vechea idee a Marelui Orient Apropiat , remodelat în funcţie de raţionamentele noilor sfere de influenţă dorite de actorii majori de acum ai jocurilor internaţionale? Poate fi acesta o soluţie pe termen lung la conflictele interne foarte grave inerente zonei şi poate adduce o rezolvare politică mediată de Occident după ce armele îşi vor fi spus cuvântul? Poate, numai că, alături de aceste amintiri mai există şi alte raţionamente, cele legate de geopolitca hidrocarburilor pe de o parte, iar pe de alta de poziţionarea faţă de conflictele interconfesionale ale zonei în raport cu valorile democraţiilor occidentale. Reapare, sub o altă formă, în secolul XXI, spectrul unei noi linii Sykes-Picot fără ca asta să genereze o debalansare a ordinii regionale şi internaţionale? Cine oare vor fi garanţii noului joc?
Citeste mai mult: adev.ro/msuqmv
Sursa: http://adevarul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu