Lumea de dinaintea secolului al XV-lea era plină de judecăţi care constituiau un bun de
înţelepciune socială, respectabil prin vechime, pe care oamenii îl aveau în comun. Nu se ştia ce este bun şi ce este rău pentru om. Nu existau nici îndoieli cu privire la aceasta, căci se vieţuia într-o ordine socială care purta în sine binele şi răul ca pe un lucru general, fie ca judecată populară, fie colorată mai mult religios. Şi din această judecată generală, aşadar din ceva care se manifesta autoritativ în ordinea socială, omul hotăra dacă trebuie sau nu să facă un lucru sau altul.
Multe din aspectele care odinioară erau intensiv fundamentate în ordinea socială a omenirii noi le avem în vorbire şi, întrucât vorbirea noastră a devenit în multe privinţe frazeologie, le avem în fraze. Gândiţi-vă în cât de multe cazuri şi cu ce frecvenţă se foloseşte pronumele „se“ ‒ „se“ gândeşte aşa, „se“ face aceasta, „se“ spune cutare lucru etc. ‒, deşi, în cele mai multe cazuri, el nu are niciun sens. Pronumele „se“ are, de fapt, un sens numai în vorbire, vorbire ce aparţine unui popor în care fiecare luat izolat nu a devenit o individualitate în vremea noastră, în care fiecare, când vorbeşte, exprimă şi o judecată generală.
Mai de mult, de exemplu, nu puteai realiza cunoaşterea naturii fără a cunoaşte omul. Nu puteai obţine cunoştinţe despre Marte fără a obţine concomitent cunoştinţe despre importanţa pe care o are Marte pentru viaţa umană. Nu se puteau obţine cunoştinţe despre aur fără a obţine unele cunoştinţe despre om.
Tot ceea ce era atunci uman a fost azvârlit afară. Prin aceasta s-a ajuns la o concepţie pură despre natură, eliberată de orice concepţie de esenţă umană. Această concepţie despre natură trebuia să devină apoi baza pentru tehnica modernă.
Tehnica modernă a condus la mari triumfuri numai când a înglobat ceea ce omul a supervizat cu intelectul său. Observaţi o maşină oarecare, observaţi chiar organizarea vieţii tehnice moderne, în măsura în care excludem ceea ce este social, şi veţi vedea că totul este astfel alcătuit încât omul să fie exclus. Tehnica modernă a luat în stăpânire, lucru în general neconştientizat, numai cadavrul naturii.
Întregul mod de gândire umană a fost acaparat de asfel de lucruri şi bineînţeles s-a regăsit în întregime în ele. Intelectualismul care ahrimanizează tocmai omenirea, a devenit un lucru de la sine înţeles.
Omul şi-a pierdut din ce în ce mai mult bogăţia fiinţei sale şi a devenit cu totul şi cu totul zero în propria sa viziune. Căci ceea ce este ştiinţa modernă a naturii nu conţine nimic despre om. Omul a devenit treptat, treptat cu totul şi cu totul zero. Şi in zero trebuie acum să radieze impulsul libertăţii
Aceasta este dilema omului modern. El trebuie să fie liber, să-şi găsească impulsurile fiinţei sale, impulsurile acţionării în sine însuşi, dar când vrea să pătrundă cu cunoaşterea sa acolo de unde trebuie să provină impulsurile acţionării sale el găseşte un zero, el este interior o fiinţă golită de conţinut. Acest lucru este o necesitate, dar este de asemenea o necesitate ca omenirea modernă să depăşească această situaţie. Căci în cadrul libertăţii te luciferizezi, iar în cadrul spiritului ştiinţific modern te ahrimanizezi, dacă nu ajungi la starea de echilibru.
Cum ajungem la starea de echilibru?
‒ Aici trebuie să facem referire la ceva ce am putea numi „regula de aur a ştiinţei moderne a spiritului de orientare antroposofică“ [ Nota 38 ]. Ştiinţa ar trebui să se înalţe la noua ei evoluţie. Dar ea are nevoie de cunoaşterea omului. Iar această cunoaştere poate fi realizată numai de ştiinţa spiritului. Nu cunoaştem cu adevărat omul dacă îi disecăm creierul, ficatul, stomacul. Numai ceea ce se cunoaşte despre om din ştiinţa spiritului are valoare. Când ştim că omul cu propriul său Eu îşi are rădăcina în voinţă, că el reprezintă spiritualitatea sa, că aceasta ia în stăpânire metabolismul, avem un punct de sprijin pentru a studia manifestarea acestuia în organismul uman. Se ajunge de la spiritual la înţelegerea corporalului. Dacă învăţăm să cunoaştem sistemul ritmic, aşa cum se exprimă el în modelarea actului respirator şi a circulaţiei sangvine, ne rupem de superstiţia că
inima este o pompă care poartă sângele prin organism. Apoi învăţăm că spiritualul intevine în circulaţia sângelui, ia în stăpânire metabolismul, determină circulaţia sângelui, construieşte plastic inima încă din timpul dezvoltării embrionare, astfel încât inima îşi are originea în circulaţia sangvină, aşadar în spiritual. Dacă înţelegem modul în care în sistemul neurosenzorial viaţa de reprezentare demontează din nou procesul metabolic, atunci cunoaştem sistemul nervos ca fiind ceva care este lăsat în urmă de viaţa de reprezentare.
Materialistul îşi reprezintă lucrurile astfel: avem un nerv care acţionează ca reprezentare. În realitate, viaţa de reprezentare distruge materia organică şi creează o cale de excreţie din organism; nervul este organul de excreţie pentru viaţa de reprezentare.
Materialismul consideră că, aşa cum ficatul produce fierea, creierul produce gânduri [ Nota 39 ]. Este un nonsens, căci în realitate gândurile sunt cele care excretă creierul. Omul actual va spune că toate
acestea sunt adevărate şi pentru animal, deoarece şi el are creier, organe etc. Prin aceasta se demonstrează că omul nu se cunoaşte pe sine.
‒ Important este să se recunoască faptul că ceea ce apare la om ca organ este pus în slujba a cu totul altceva decât la animal şi că întregul mod de observare al animalelor, aşa cum am expus aici în aspectele cele mai elementare, are un alt sens. Recunoaşterea faptului că ceea ce omul posedă ca organe materiale vine din spiritual are o importanţă covârşitoare; despre această autocunoaştere concretă este vorba.
În timp ce ştiinţa îi este oferită lumii în mod autoritar de către diferitele instituţii, în lumile spirituale există o poruncă sfântă: că ştiinţa exterioară trebuie întregită cu ştiinţa cunoaşterii omului. ‒ Dacă va
primi numai ştiinţă exterioară lumea va fi nefericită. În timpurile vechi Misteriile nu lăsau să ajungă la oameni ceea ce ar fi putut fi nociv pentru aceştia. Acest lucru este însă incompatibil cu spiritul umanităţii moderne, din această cauză umanitatea trebuie să realizeze, prin indivizii ei conştienţi, ceea ce mai înainte era realizat de forţe exterioare. Umanitatea trebuie să aibă grijă, prin personalităţile care înţeleg câte ceva despre aceste lucruri, ca diferitele ştiinţe să nu-şi poată arunca umbrele lor întunecate, opunându-le lumina autocunoaşterii adevărate, reale, concrete a omului. Fără autocunoaşterea omului ştiinţele sunt dăunătoare, căci ele ahrimanizează omenirea. Ştiinţele care deţin contraimaginea cunoaşterii umane sunt o binefacere pentru umanitate.
Prin autocunoaştere adevărată, concretă, se ajunge la echilibrul din care ştiinţele au scos omul. Omul nu este interesat să ştie ce este el în această lume. El crede când i se spune că este un mic zeu, sau ceva asemănător, în care nu există nicio reprezentare corectă despre Dumnezeu, dar îl interesează
prea puţin felul în care s-a format din Univers silueta sa umană individuală.
Viaţa socială luciferizează, când nu conduce decât la stimularea libertăţii omului. Omul nu-şi va fi lui însuşi zero dacă ajunge la o adevărată autocunoaştere; atunci el va şti că fiecare om este un rezultat al întregii lumi. În viaţa socială impulsul libertăţii va fi adus la echilibru dacă cunoaştem ce se află la baza lumii din punct de vedere spiritual, dacă depăşim simpla observaţie materială a lumii, ceea ce a devenit caracteristic pentru evoluţia cunoaşterii din ultimele secole.
Omul s-a pierdut. Lumea exterioară a devenit liberă de om. Noi observăm Soarele, planetele, stelele fixe, cometele; acestea circulă prin spaţiu ca şi alte corpuri cereşti. Noi vrem să cunoaştem legile după care ele se mişcă. Dar nu aflăm nimic despre om. Citiţi cartea mea Ştiinţa ocultă şi încercaţi să vă aduceţi în faţa sufletului cum este descrisă aici evoluţia lumii. Dacă citiţi despre vechiul Saturn nu aflaţi ce vă spune astronomul actual, ci despre ceea ce
apare ca primă structurare a omului. În descrierea lui Saturn se află, în acelaşi timp, tot ce era prezent în timpul evoluţiei sale ca primă structurare umană. Odată cu această istorie a evoluţiei cosmice urmăriţi şi întreaga evoluţie umană. Nicăieri nu veţi afla o lume lipsită de om. Ceea ce sunteţi dumneavoastră înşivă găsiţi descris treaptă cu treaptă în evoluţia lumii.
Omul poate fi înţeles numai de o cunoaştere care se referă la întregul său.
Dacă lăsaţi să se reverse în oamenii actuali, cărora le lipseşte aceasta, conştienţa apartenenţei la întreaga lume, vor lua naştere acele înclinaţii sociale care pot duce omenirea mai departe.
Din acest sentiment al legăturii omului cu lumea spirituală porneşte şi o simţire socială adevărată, izvorăşte ceea ce este necesar pentru ca omul să poată face corespunzătoare pe Pământ viaţa socială.
Şi iarăşi lucrurile sunt de aşa natură, încât se poate spune: Ceea ce a adus în viaţa socială modernă oamenilor sentimentul libertăţii determină luciferizarea. Oamenii prezentului pot să nu simtă aceasta. Dar în lumea spirituală există o poruncă sfântă care-i spune omului să nu lase impulsul libertăţii fără o simţire cosmică! ‒ Aşa cum cunoaşterea umană trebuie să se alăture ştiinţelor exterioare, tot astfel şi simţirea cosmică trebuie să se asocieze cu ceea ce s-a dezvoltat în viaţa socială a timpurilor noi.
Aceste două lucruri, cunoaşterea omului şi simţirea împreună cu întregul Cosmos, îi dau echilibru omului. Acest echilibru însă el îl află numai dacă înţelege cu adevărat Misteriul christic în sensul timpurilor noi, dacă îl înţelege în sensul pe care i-l dă ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. Căci aici vorbim despre Christos ca despre o fiinţă cosmică care a coborât din infinituri cosmice pe Pământ. Noi învăţăm să simţim cosmic şi trebuie să încercăm să dăm conţinut acestei simţiri. Aceasta o putem face doar prin ştiinţa spiritului de orientare antroposofică, altfel noţiunea Christos rămâne goală. Noţiunea Christos devine frază dacă nu ne permite să înţelegem în mod uman Cosmosul.
Dacă vrei să înveţi a-L înţelege, a-L simţi în prezent pe Christos ca fiinţă cosmică ai nevoie de acea istorie a evoluţiei care îl urmăreşte pe om de-a lungul epocilor Saturn, Soare şi Lună. Unde umanul se găseşte în Cosmos înmugureşte şi cunoaşterea care-L poate lăsa să apară pe Christos din Cosmos. Dacă urmăreşti omul până acolo unde îşi are originea partea sa materială care este creată din spiritual, înveţi să-l cunoşti în aşa fel încât poţi înţelege Misteriul de pe Golgota, încorporarea Christosului cosmic în omul individual. Pentru omul pe care ştiinţa actuală, de la matematică până la psihologie, îl poate descrie, pentru acesta nu există nicio posibilitate de a-şi imagina că Christos s-ar fi putut încorpora în el. Pentru ca omul să poată înţelege aceasta, el trebuie să ajungă la o adevărată cunoaştere de sine, pe care i-o dă ştiinţa spiritului.
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA203/GA203_CF09.html
http://adevarul2012.blogspot.ro/
înţelepciune socială, respectabil prin vechime, pe care oamenii îl aveau în comun. Nu se ştia ce este bun şi ce este rău pentru om. Nu existau nici îndoieli cu privire la aceasta, căci se vieţuia într-o ordine socială care purta în sine binele şi răul ca pe un lucru general, fie ca judecată populară, fie colorată mai mult religios. Şi din această judecată generală, aşadar din ceva care se manifesta autoritativ în ordinea socială, omul hotăra dacă trebuie sau nu să facă un lucru sau altul.Multe din aspectele care odinioară erau intensiv fundamentate în ordinea socială a omenirii noi le avem în vorbire şi, întrucât vorbirea noastră a devenit în multe privinţe frazeologie, le avem în fraze. Gândiţi-vă în cât de multe cazuri şi cu ce frecvenţă se foloseşte pronumele „se“ ‒ „se“ gândeşte aşa, „se“ face aceasta, „se“ spune cutare lucru etc. ‒, deşi, în cele mai multe cazuri, el nu are niciun sens. Pronumele „se“ are, de fapt, un sens numai în vorbire, vorbire ce aparţine unui popor în care fiecare luat izolat nu a devenit o individualitate în vremea noastră, în care fiecare, când vorbeşte, exprimă şi o judecată generală.
Mai de mult, de exemplu, nu puteai realiza cunoaşterea naturii fără a cunoaşte omul. Nu puteai obţine cunoştinţe despre Marte fără a obţine concomitent cunoştinţe despre importanţa pe care o are Marte pentru viaţa umană. Nu se puteau obţine cunoştinţe despre aur fără a obţine unele cunoştinţe despre om.
Tot ceea ce era atunci uman a fost azvârlit afară. Prin aceasta s-a ajuns la o concepţie pură despre natură, eliberată de orice concepţie de esenţă umană. Această concepţie despre natură trebuia să devină apoi baza pentru tehnica modernă.
Tehnica modernă a condus la mari triumfuri numai când a înglobat ceea ce omul a supervizat cu intelectul său. Observaţi o maşină oarecare, observaţi chiar organizarea vieţii tehnice moderne, în măsura în care excludem ceea ce este social, şi veţi vedea că totul este astfel alcătuit încât omul să fie exclus. Tehnica modernă a luat în stăpânire, lucru în general neconştientizat, numai cadavrul naturii.
Întregul mod de gândire umană a fost acaparat de asfel de lucruri şi bineînţeles s-a regăsit în întregime în ele. Intelectualismul care ahrimanizează tocmai omenirea, a devenit un lucru de la sine înţeles.
Omul şi-a pierdut din ce în ce mai mult bogăţia fiinţei sale şi a devenit cu totul şi cu totul zero în propria sa viziune. Căci ceea ce este ştiinţa modernă a naturii nu conţine nimic despre om. Omul a devenit treptat, treptat cu totul şi cu totul zero. Şi in zero trebuie acum să radieze impulsul libertăţii
Aceasta este dilema omului modern. El trebuie să fie liber, să-şi găsească impulsurile fiinţei sale, impulsurile acţionării în sine însuşi, dar când vrea să pătrundă cu cunoaşterea sa acolo de unde trebuie să provină impulsurile acţionării sale el găseşte un zero, el este interior o fiinţă golită de conţinut. Acest lucru este o necesitate, dar este de asemenea o necesitate ca omenirea modernă să depăşească această situaţie. Căci în cadrul libertăţii te luciferizezi, iar în cadrul spiritului ştiinţific modern te ahrimanizezi, dacă nu ajungi la starea de echilibru.
Cum ajungem la starea de echilibru?
‒ Aici trebuie să facem referire la ceva ce am putea numi „regula de aur a ştiinţei moderne a spiritului de orientare antroposofică“ [ Nota 38 ]. Ştiinţa ar trebui să se înalţe la noua ei evoluţie. Dar ea are nevoie de cunoaşterea omului. Iar această cunoaştere poate fi realizată numai de ştiinţa spiritului. Nu cunoaştem cu adevărat omul dacă îi disecăm creierul, ficatul, stomacul. Numai ceea ce se cunoaşte despre om din ştiinţa spiritului are valoare. Când ştim că omul cu propriul său Eu îşi are rădăcina în voinţă, că el reprezintă spiritualitatea sa, că aceasta ia în stăpânire metabolismul, avem un punct de sprijin pentru a studia manifestarea acestuia în organismul uman. Se ajunge de la spiritual la înţelegerea corporalului. Dacă învăţăm să cunoaştem sistemul ritmic, aşa cum se exprimă el în modelarea actului respirator şi a circulaţiei sangvine, ne rupem de superstiţia că
inima este o pompă care poartă sângele prin organism. Apoi învăţăm că spiritualul intevine în circulaţia sângelui, ia în stăpânire metabolismul, determină circulaţia sângelui, construieşte plastic inima încă din timpul dezvoltării embrionare, astfel încât inima îşi are originea în circulaţia sangvină, aşadar în spiritual. Dacă înţelegem modul în care în sistemul neurosenzorial viaţa de reprezentare demontează din nou procesul metabolic, atunci cunoaştem sistemul nervos ca fiind ceva care este lăsat în urmă de viaţa de reprezentare.Materialistul îşi reprezintă lucrurile astfel: avem un nerv care acţionează ca reprezentare. În realitate, viaţa de reprezentare distruge materia organică şi creează o cale de excreţie din organism; nervul este organul de excreţie pentru viaţa de reprezentare.
Materialismul consideră că, aşa cum ficatul produce fierea, creierul produce gânduri [ Nota 39 ]. Este un nonsens, căci în realitate gândurile sunt cele care excretă creierul. Omul actual va spune că toate
acestea sunt adevărate şi pentru animal, deoarece şi el are creier, organe etc. Prin aceasta se demonstrează că omul nu se cunoaşte pe sine.‒ Important este să se recunoască faptul că ceea ce apare la om ca organ este pus în slujba a cu totul altceva decât la animal şi că întregul mod de observare al animalelor, aşa cum am expus aici în aspectele cele mai elementare, are un alt sens. Recunoaşterea faptului că ceea ce omul posedă ca organe materiale vine din spiritual are o importanţă covârşitoare; despre această autocunoaştere concretă este vorba.
În timp ce ştiinţa îi este oferită lumii în mod autoritar de către diferitele instituţii, în lumile spirituale există o poruncă sfântă: că ştiinţa exterioară trebuie întregită cu ştiinţa cunoaşterii omului. ‒ Dacă va
primi numai ştiinţă exterioară lumea va fi nefericită. În timpurile vechi Misteriile nu lăsau să ajungă la oameni ceea ce ar fi putut fi nociv pentru aceştia. Acest lucru este însă incompatibil cu spiritul umanităţii moderne, din această cauză umanitatea trebuie să realizeze, prin indivizii ei conştienţi, ceea ce mai înainte era realizat de forţe exterioare. Umanitatea trebuie să aibă grijă, prin personalităţile care înţeleg câte ceva despre aceste lucruri, ca diferitele ştiinţe să nu-şi poată arunca umbrele lor întunecate, opunându-le lumina autocunoaşterii adevărate, reale, concrete a omului. Fără autocunoaşterea omului ştiinţele sunt dăunătoare, căci ele ahrimanizează omenirea. Ştiinţele care deţin contraimaginea cunoaşterii umane sunt o binefacere pentru umanitate.Prin autocunoaştere adevărată, concretă, se ajunge la echilibrul din care ştiinţele au scos omul. Omul nu este interesat să ştie ce este el în această lume. El crede când i se spune că este un mic zeu, sau ceva asemănător, în care nu există nicio reprezentare corectă despre Dumnezeu, dar îl interesează
prea puţin felul în care s-a format din Univers silueta sa umană individuală.Viaţa socială luciferizează, când nu conduce decât la stimularea libertăţii omului. Omul nu-şi va fi lui însuşi zero dacă ajunge la o adevărată autocunoaştere; atunci el va şti că fiecare om este un rezultat al întregii lumi. În viaţa socială impulsul libertăţii va fi adus la echilibru dacă cunoaştem ce se află la baza lumii din punct de vedere spiritual, dacă depăşim simpla observaţie materială a lumii, ceea ce a devenit caracteristic pentru evoluţia cunoaşterii din ultimele secole.
Omul s-a pierdut. Lumea exterioară a devenit liberă de om. Noi observăm Soarele, planetele, stelele fixe, cometele; acestea circulă prin spaţiu ca şi alte corpuri cereşti. Noi vrem să cunoaştem legile după care ele se mişcă. Dar nu aflăm nimic despre om. Citiţi cartea mea Ştiinţa ocultă şi încercaţi să vă aduceţi în faţa sufletului cum este descrisă aici evoluţia lumii. Dacă citiţi despre vechiul Saturn nu aflaţi ce vă spune astronomul actual, ci despre ceea ce
apare ca primă structurare a omului. În descrierea lui Saturn se află, în acelaşi timp, tot ce era prezent în timpul evoluţiei sale ca primă structurare umană. Odată cu această istorie a evoluţiei cosmice urmăriţi şi întreaga evoluţie umană. Nicăieri nu veţi afla o lume lipsită de om. Ceea ce sunteţi dumneavoastră înşivă găsiţi descris treaptă cu treaptă în evoluţia lumii.Omul poate fi înţeles numai de o cunoaştere care se referă la întregul său.
Dacă lăsaţi să se reverse în oamenii actuali, cărora le lipseşte aceasta, conştienţa apartenenţei la întreaga lume, vor lua naştere acele înclinaţii sociale care pot duce omenirea mai departe.
Din acest sentiment al legăturii omului cu lumea spirituală porneşte şi o simţire socială adevărată, izvorăşte ceea ce este necesar pentru ca omul să poată face corespunzătoare pe Pământ viaţa socială.
Şi iarăşi lucrurile sunt de aşa natură, încât se poate spune: Ceea ce a adus în viaţa socială modernă oamenilor sentimentul libertăţii determină luciferizarea. Oamenii prezentului pot să nu simtă aceasta. Dar în lumea spirituală există o poruncă sfântă care-i spune omului să nu lase impulsul libertăţii fără o simţire cosmică! ‒ Aşa cum cunoaşterea umană trebuie să se alăture ştiinţelor exterioare, tot astfel şi simţirea cosmică trebuie să se asocieze cu ceea ce s-a dezvoltat în viaţa socială a timpurilor noi.
Aceste două lucruri, cunoaşterea omului şi simţirea împreună cu întregul Cosmos, îi dau echilibru omului. Acest echilibru însă el îl află numai dacă înţelege cu adevărat Misteriul christic în sensul timpurilor noi, dacă îl înţelege în sensul pe care i-l dă ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. Căci aici vorbim despre Christos ca despre o fiinţă cosmică care a coborât din infinituri cosmice pe Pământ. Noi învăţăm să simţim cosmic şi trebuie să încercăm să dăm conţinut acestei simţiri. Aceasta o putem face doar prin ştiinţa spiritului de orientare antroposofică, altfel noţiunea Christos rămâne goală. Noţiunea Christos devine frază dacă nu ne permite să înţelegem în mod uman Cosmosul.
Dacă vrei să înveţi a-L înţelege, a-L simţi în prezent pe Christos ca fiinţă cosmică ai nevoie de acea istorie a evoluţiei care îl urmăreşte pe om de-a lungul epocilor Saturn, Soare şi Lună. Unde umanul se găseşte în Cosmos înmugureşte şi cunoaşterea care-L poate lăsa să apară pe Christos din Cosmos. Dacă urmăreşti omul până acolo unde îşi are originea partea sa materială care este creată din spiritual, înveţi să-l cunoşti în aşa fel încât poţi înţelege Misteriul de pe Golgota, încorporarea Christosului cosmic în omul individual. Pentru omul pe care ştiinţa actuală, de la matematică până la psihologie, îl poate descrie, pentru acesta nu există nicio posibilitate de a-şi imagina că Christos s-ar fi putut încorpora în el. Pentru ca omul să poată înţelege aceasta, el trebuie să ajungă la o adevărată cunoaştere de sine, pe care i-o dă ştiinţa spiritului.
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA203/GA203_CF09.html
http://adevarul2012.blogspot.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu