Am mai scris de volatilitate şi de faptul că se resimte la nivelul activelor importante: dolar şi euro, petrol, aur, metale comune etc. Ceea ce arată o lipsă de încredere în achiziţia acestora, pe fondul ancorării cu greutate a unor anticipaţii raţionale, într-un context economic din ce în ce mai politizat.
Problema se rezumă la dificultatea identificării unor tendinţe sustenabile pe termen scurt şi mediu la nivelul principalilor indicatori macroeconomici, care să stea la baza elaborării unor modele econometrice. Iar în situaţia în care nu se pot face calcule, se poate vorbi de o fragilitate a sistemelor implicate.
Pentru ca acestea să redevină robuste e necesară depolitizarea economiilor, care are legătură cu uşurarea poverii fiscale. Altfel, măsuri politice proaste, ce au afectat economia, se vor vedea mai departe într-o volatilitate generalizată, care fragilizează fiecare reper economic şi poate duce, prin efectul de rezonanţă, la un cutremur, şi la distrugerea sistemului.
Petrolul rămâne, fără îndoială, cel mai bun subiect de discuţie, deoarece timp de trei decenii a fost activul cu cea mai redusă volatilitate. El a reprezentat o pârghie de bază a stabilităţii preţurilor şi a bugetului statului, având în vedere rolul jucat de accize. Da, numai că în urmă cu 6 ani, preţul ţiţeiul a urcat brusc la 146 de dolari pe baril, după ce în 1986 – 2001 s-a plasat între 25 şi 30 de dolari. S-a întors la 40 de dolari în 2009, moment în care investitorii au început să facă stocuri pe petroliere staţionate în porturi. Cu alte cuvinte, piaţa n-a crezut că petrolul poate rămâne la acel nivel, deşi micşorarea drastică a consumului justifica scăderea preţului. A urmat un nou salt – în 2011 – peste 100 de dolari pe baril, fiindcă investitorii au socotit că nu era normal ca băncile centrale să recurgă la relaxare cantitativă (quantitative easing – QE) şi preţul ţiţeiului să rămână jos. Ba – având în vedere utilitatea – firesc este ca petrolul să-şi conserve preţul chiar mai mult decât aurul, care, în definitiv, e o garanţie.
În prezent, petrolul se vinde cu 60 de dolari pe baril, ceea ce constituie un semn mai clar decât în 2009 că economiile se vor confrunta cu o recesiune extrem de dură. Şi, din nou, când preţul celui mai important activ al lumii se micşorează, se vorbeşte de quantitaive easing. Preşedintele Băncii Centrale Europene, a spus că autoritatea emitentă a euro va recurge la QE în 2015. Iar, în aceste condiţii, ar fi iarăşi natural ca investitorii să-şi pună problema că ţiţeiul trebuie să-şi păstreze preţul real, pentru că, de fapt, nu petrolului se scumpeşte, ci banii sunt mai mulţi şi mai ieftini. Activul nu face decât să rămână la fel de valoros.
Sigur, cel mai bine în acest “meci” stau Statele Unite, care au renunţat la QE, şi America Latină. Dar nici Marea Britanie şi Commonwealth-ul nu-s afectate, deoarece nu-s legate în niciun fel de moneda europeană. Spre deosebire de Elveţia, care deşi are cele mai importante fluxuri financiare în dolari, a preferat ca “peg”-ul – nivelul peste care nu doreşte să se aprecieze francul – să se raporteze la euro.
Sursa : Jurnalul.ro
http://2blackjack1.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu