BISERICA A DORIT SA TINA SECRET! CE AU DESCOPERIT SPECIALISTII DESPRE EVANGHELIE!

Biserica a dorit sa tina in secret aceasta Evanghelie apocrifa descoperita in anii ’70 care a fost considerata drept  autentica, dar specialistii au facut recent lumina in acest caz.

In urma compararii pigmentilor cernelii folosite cu cerneala altor documente din aceeasi epoca istorica, printre care si niste documente mult mai mundane, cum ar fi un atestat de casatorie egiptean sau contracte de proprietate, s-a ajuns la concluzia ca textul apocrif este autentic.

Evanghelia dupa Iuda este un text scris in limba copta in care Iuda este considerat principalul apostol al lui Iisus, un apostol fara de care nu s-ar fi putut infaptui misiunea lui Iisus pe Pamant, imagine cu totul diferita de cea a tradatorului care si-a vandut sufletul pentru 30 de arginti din evangheliile recunoscute de bisericile crestine. Conform acestei evanghelii, Iuda il da pe Iisus pe mana autoritatilor la solicitarea expresa a acestuia, in cadrul unui plan menit sa-i elibereze spiritul din corp.

In cadrul unei analize a documentului apocrif coordonata de National Geographic Society, o echipa de cercetatori coordonata de Joseph Barabe, de la McCrone Associates din Illinois, a analizat cerneala cu care a fost scrisa aceasta evanghelie. Unele substante chimice din cerneala au parut sa nu corespunda pana in momentul in care Barabe si colegii sai au putut analiza comparativ o serie de documente egiptene din secolul III d.Hr., pastrate la Muzeul Luvru, documente ce dateaza din aceasi perioada cu aceasta Evanghelie apocrifa.

“Ceea ce am aflat din analiza unor studii realizate de cercetatori francezi asupra documentelor din acea perioada este ca tehnologia de obtinere a cernelii trecea printr-o perioada de tranzitie”, a declarat Barabe pentru LiveScience, iar in aceste conditii, ciudatenia amestecului chimic ce compune cerneala cu care a fost scrisa Evanghelia dupa Iuda a devenit explicabila.

Echipa coordonata de Joseph Barabe are experienta in acest domeniu, reusind sa identifice drept un fals o Evanghelie denumita “Archaic Mark”, despre care se spune ca este un manuscris din secolul XIV si care s-a dovedit a fi un fals modern.

Joseph Barabe a organizat o echipa formata din oameni de stiinta cu o varietate de specializari, care au supus aceasta evanghelie unor seturi intensive de analize, atat prin microscopie cat si spectroscopie.

Primele concluzii ofereau putine sperante ca textul ar fi fost autentic din secolul III d.Hr. Documentul a fost scris cu doua cerneluri, una neagra si una maro, amestecate. Cerneala neagra se numea “negru de lampa” si corespundea scrierilor egiptene din Antichitate si pana in secolul III d.Hr. Cerneala maro ramanea, insa un mister. Era o cerneala bogata in fier, folosind pigmenti din fiere, dar nu continea sulf, substanta intalnita de obicei in cernelurile de acest fel.

Alte indicii sustineau insa autenticitatea documentului. Cel mai greu de infirmat era faptul ca cerneala nu era adunata in pliurile papirusului, ceea ce sugera faptul ca documentul a fost scris inainte de a aparea pliurile, ca semn de imbatranire. Daca cineva ar fi incercat sa scrie pe un papirus pe un papirus pliat in prealabil, in fel si chip, pentru a parea vechi, cerneala s-ar fi adunat in aceste pliuri – un semn sigur ca este vorba de o contrafacere. In schimb, Evanghelia dupa Iuda a fost scrisa pe un papirus nou, neted, care apoi a imbatranit natural.

Pentru a elucida misterul cernelii maro, Barabe a cautat si alte studii despre cernelurile folosite in Egipt. Studiul asupra certificatelor de casatorie egiptene si al documentelor de proprietate s-a dovedit salvator pentru a sustine autenticitatea evangheliei apocrife.

Astfel, contractele din Egipt, la mijlocul secolului III d.Hr., erau intr-adevar scrise in cerneala “negru de lampa”, in stilul egiptean traditional, dar erau inregistrate oficial in stilul traditional grecesc, folosind cerneala maro bogata in fier. Existenta ambelor tipuri de cerneala pe documente din aceeasi perioada de timp explica misterul celor doua tipuri de cerneala cu care a fost scrisa evanghelia apocrifa. Mai mult decat atat, cernelurile pe baza de metal din acea perioada contineau foarte putin sulf, la fel ca si cerneala cu care a fost scris documentul apocrif.

Sursa: agerpres.ro

http://www.caplimpede.ro/

Păcatul originar şi Biserica secretă a sinistrei Noii Ordini Mondiale

Motto: „În scopul realizării viziunii lor globale asupra păcii în lume, fără a forţa apariţia unui gol, ei trebuie să aibă o organizaţie inter-religioasă bazată pe credinţă care să impună ordinea în lume prin aderarea la noua biserică mondială.”

Site-ul american One News Now (ONN) a postat un articol despre o organizaţie – Consiliul Mondial al Diplomaţiei Spirituale (SDWC) – care ajută liderii globali să înţeleagă dinamica spirituală a problemelor geopolitice.
Iată cum îşi defineşte Diplomaţia spirituală ţintele pe care şi le-a propus.



„Scopul nostru este de a reduce ura şi de a elimina războaiele între naţiuni, cu ajutorul vastelor resurse, neutilizate, de dragoste găsite în Biblie şi în alte cărţi sfinte tradiţionale.

... În mediul global extrem de astăzi, diplomaţii americani sunt incapabili de salvarea civilizaţiei. Prin urmare, ca o cale de ieşire din impas la nivel mondial, toate ţările lumii trebuie să ia o decizie spirituală. Eu văd o soluţie în pocăinţa globală a tuturor naţiunilor, America fiind prima. După finalizarea acestei pocăinţe la nivel mondial, implicarea Coordonatorului Ceresc al vieţii este necesară pentru a rezolva problema supravieţuirii pe Pământ.

În aceste condiţii, noţiunea de Diplomaţie spirituală poate juca un rol crucial. Acest nou concept spiritual-politic oferă o soluţie la conflictele din lume, folosind valorile spirituale ale părţii opuse. Oamenii pur şi simplu nu mai au încredere unii în alţii, în special în diplomaţi. Dar ei pot crede în puterea valorilor spirituale ale oamenilor pe care aceştia îi reprezintă.”

Una din marile realizări aparţinând unui membru din grupul de co-fondatori, Mihail Morgulis, include dărâmarea Cortinei de Fier spirituale din Rusia. O altă personalitate a mişcării bisericii, Phillip Yancey, este un fost membru al delegaţiei lui Morgulis în Rusia.
Interviul realizat de ONN cu autorul şi diplomatul Michael A. Markham, co-fondator SDWC, asupra rapoartelor privind progresul Noii Ordini Mondiale, încurajează creştinii americani să devină mai educaţi cu privire la subiect. Markham a elaborat o scurtă prezentare a mișcării Diplomației spirituale în care detaliază beneficiile Noii Ordini Mondiale şi explică rolul viitorului guvern unic mondial şi al bisericii mondiale... Iată câteva puncte din acest document.

„Diplomaţia spirituală este o mişcare care permite liderilor să vadă biserica ca o transcendere a istoriei lumii prin unitatea lui Dumnezeu, o viziune care este înrădăcinată într-o realitate istorică, în religiile tradiţionale ale iudaismului, creştinismului şi mahomedanismului.

Noi, în Diplomaţia spirituală, suntem îndeosebi axaţi pe următoarele elemente de bază şi, în general, pe nevăzuta spiritualitate în crearea unui guvern unic mondial.

În Diplomaţia Spirituală, noi vedem bogăţia lumii ca pe ceva privativ de libertate, iar oamenii şi guvernele au responsabilitatea dezvoltării spirituale a omenirii şi nu a îmbogăţirii personale fără justă cauză.

Instrumentele de punere în aplicare a Noii Ordini Mondiale sunt operarea şi controlul autorităţilor de reglementare la nivel mondial. În prezent, vedem că Naţiunile Unite, OCDE şi FMI, împreună cu alte instituţii internaţionale pun în aplicare ordine de sancţiuni economice specifice grupurilor şi statelor care refuză să se conformeze agendei globale.

A fost nevoie de incredibil de mulţi funcţionari publici şi experţi birocratici în reglementări internaţionale şi transnaţionale (plătiţi de contribuabili), pentru a proiecta şi implementa agenda globală.
Noi credem că aceste instituţii la nivel mondial, multe nevăzute şi secrete, nu acţionează sub autoritatea propriilor lor guverne politice, ci de fapt sunt ghidate de forţe nevăzute pe care mulţi le numesc Noua Ordine Mondială.

Deoarece aceste grupuri super-internaţionale şi transnaţionale sunt confidenţiale, secrete uneori, lucrând împreună prin alianţe formale şi informale şi prin tratate, ele sunt percepute a fi implicate într-o conspiraţie împotriva statelor-naţiune şi a particularilor din aceste state.

Deci, după cum putem vedea, factorii de decizie politică la nivel global în întreaga lume sunt în căutarea unui organism internaţional pentru a asigura viitorul omenirii.

Ce se va întâmpla în cazul în care se renunţă la suveranitatea naţională a statelor? Cât de dispuse vor fi marile grupuri culturale tradiţionale din interiorul şi din afara Organizaţiei Naţiunilor să răspundă pozitiv ameninţării pierderii identităţii culturale şi religioase. Aceste aspecte le vom aborda în partea a Il-a, atunci când vom explora apariţia unei Biserici universale, pentru a da credibilitate morală şi spirituală unei Noi Ordini Mondiale.

Un nou guvern global în curs de dezvoltare va avea nevoie de o bază ideologică spirituală şi de o nouă viziune asupra realităţii, pentru a sprijini o Nouă Ordine Mondială. Noua cultură globală va avea nevoie de o nouă religie, bazată pe credinţă care este în general menţionată ca Biserică Universală, în New Age.

În Noua Ordine Mondială guvernul global are nevoie să controleze biserica şi organizaţiile religioase, acesta fiind motivul pentru care el va sprijini şi va participa la formarea Bisericii Universale.

În scopul realizării viziunii lor globale asupra păcii în lume, fără a forţa apariţia unui gol, el trebuie să aibă o organizaţie religioasă bazată pe credinţă care să impună ordinea în lume prin aderarea la noua biserică mondială.
Noua Ordine Mondială trebuie să ocupe gândirea religioasă şi spirituală a culturii, pentru a exercita controlul. În acest cadru, ei şi liderul lor trebuie să fie în măsură să prezinte şi să demonstreze legătura lor cu puteri supranaturale, validându-şi astfel chemarea la ordine şi supunere. Pentru aceasta va avea nevoie de preoţime.

Noua Ordine Mondială încearcă să modifice comportamentul uman şi social într-o infrastructură a Noii Ordini Mondiale în cadrul unei Biserici Universale.

Pentru a modifica şi schimba cultura şi societatea, ei au nevoie să modifice ADN-ul global (genetica), mediul (încălzirea globală), economia (International Banking) şi mintea umană (psihologia de masă).

Problema de astăzi a Guvernului nu este atât de mult modul în care controlează trupul, ci modul în care acesta poate controla spiritul omului şi chiar Duhul lui Dumnezeu.

Guvernele sunt în căutarea unor modalităţi de manipulare a emoţiilor şi sentimentelor omului. În scopul de a controla viaţa oamenilor, un guvern represiv trebuie să fie capabil să manipuleze şi controleze sufletul şi spiritul culturii.

Credem că liderul Noii Ordini Mondiale va face tot ce poate pentru a modifica genetic înfăţişarea omului. Pentru a schimba natura păcătoasă iniţială a omului, este nevoie de un nou organism biologic şi social Viu, dar construit (fabricat) din punct de vedere fizic şi psihologic, folosind genetica şi produse farmaceutice pentru modificarea comportamentului.

Avem din trecut (o lucrare de speculaţii profetice) care se referă la această problemă: «Revoluţia Psihogenetică».

Noi, cei din Diplomaţia Spirituală, vedem drept obiectiv final al noii ordini pe ordinea de zi a «păcii în lume», eliminarea păcatului uman prin recondiţionarea şi recrearea naturii omului.
Ce guvern naţional poate să se ridice împotriva unei astfel de agende sociale puternice şi ideologice? Cine poate sta împotriva unei politici globale, împotriva corectării imperfecţiunilor personale şi a păcatului?

De la fermier până la cercetătorul în fizica nucleară, toţi vor fi supuşi Noii Ordini Mondiale, nu se va permite nicio crâcnire. Alegerea va fi între reproiectarea biologică sau eliminarea fizică. Acesta a fost mesajul lui George Orwell, în cărţile sale Animal Farm şi 1984.
Drepturile omului nu vor mai fi umane (personale), inalienabile, ci acordate şi garantate de către guvern, deoarece el determină ce este benefic pentru auto-interesele sale şi ale societăţii.

În cadrul noului sistem, ceea ce a fost cândva considerat natura umană va fi calificat drept eronat şi va avea nevoie de reparaţii. Nu contează dacă această natură a fost personală, tribală sau culturală. Vechea ordine va fi eliminată şi înlocuită cu noua ordine.

Populaţia şi redistribuirea bogăţiei precum şi culturile sale tribale vor permite crearea unei noi ordini sociale care va înlocui vechea cultură.

Pentru asigurarea introducerii cu succes a noii religii şi a Bisericii Universale, va fi nevoie de un lider care poate schimba realitatea percepută sau convingerile religioase ale societăţii.

Biserica Universală (fără confirmarea tradiţională a lui Dumnezeu), în conformitate cu Noua Ordine Mondială, va oferi un loc pentru activiştii seculari şi atei care nu vor putea activa în conformitate cu legislaţia Sharia şi ordinea de zi a agendei musulmane, în special în domeniile văzute de ei ca drepturi ale omului.

Noi prevedem că grupurile din spatele bisericii la nivel mondial vor iniţia o cerere de înregistrare la nivel mondial pentru toate confesiunile religioase pentru a fi enumerate, cu detalii privind nume, adrese, înregistrarea liderilor religioşi şi a informaţiilor despre secte, cum ar fi: şiiţi, sunniţi, catolici, protestanţi, budişti, hinduşi şi chiar păgâni.

Punctele de vedere religioase tradiţionale cu privire la crearea pământului şi cine este responsabil pentru menţinerea lui vor fi redefinite în cadrul bisericii globale. Punctul de vedere tradiţional cum că Dumnezeu a dat stăpânirea asupra pământului omului de El creat va fi respins sau modificat, pentru a fi interpretat astfel încât să fie privit mai mult colectiv decât individual.“

Noua religie va utiliza tehnologia pentru a-şi consolida influenţa asupra sectoarelor tehnologice informaţionale globale cu privire la divertisment şi propagandă. Acestea vor integra şi vor folosi schimbările de generaţii din noua dinamică socială, pentru a opera cu tradiţionalul stat naţional şi modelele politice.

Ei vor folosi noile media globale şi mişcările ecologiste (environmental movement), pentru a distruge sistematic structurile culturii şi valorile sociale precum şi influenţa culturală occidentală, inclusiv instituţiile politice şi guvernamentale.
„Noua biserică îşi va impune punctul ei de vedere în avansarea culturii lumii prin integrarea a ceea ce numim cultură pop, cultura populară şi a divertismentului. Industria filmului este şi va continua să fie mai mult decât un divertisment, dar mai ales o încercare de a crea o nouă formă de artă, pentru a explora o posibilă cultură mondială a viitorului, una a unei ordini sociale a maşinilor, calculatoarelor şi a omului. O luptă pentru a defini şi redefini natura omului şi a sufletului său; cine a creat omul şi ce vrea Creatorul lui.

Dar noi vedem Biserica Universală ca parte integrantă a guvernului global al Noii Ordini Mondiale. Vedem Noua Biserică ca o organizaţie care va fi folosită pentru a controla omul, nu pentru a-l elibera pe om, o biserică care va avea o autoritate centrală şi o agendă centrală care urmează să fie pusă în aplicare de către membrii săi.

Noi vedem Biserica Universală actuală din SUA ca parte a universalismului în care se consideră că există un adevăr universal şi că acest adevăr se extinde mult dincolo de orice limită teologică, socială sau geografică.

Noi nu vedem noua Biserică Universală ca pe o adunare de indivizi care se întâlnesc să se închine unui Dumnezeu personal tradiţional. Vedem biserica nouă în curs de dezvoltare provenind de la aceleaşi spirite intelectuale care crează şi promovează Noua Ordine Mondială.

Noi credem că noua Biserică Universală şi liderul acesteia va fi forţa spirituală din spatele Noii Ordini Mondiale, organizaţia de faţadă a noii ordini de zi spirituale, în vederea schimbării naturii umanităţii.”

În contrast cu aceste idei aberante, demente, care în mod evident nu au nimic în comun cu spiritualitatea autentică, se află intuițiile unor gânditori de geniu, ce prefigurează religia viitorului.

„O religie veche sau nouă care să sublinieze măreţia Universului aşa cum a fost relevat de ştiinţa modernă ar putea fi capabilă să atragă pe mai departe rezerve de reverență şi de veneraţie ce sunt greu lovite de credinţele convenţionale. Mai devreme sau mai târziu, o astfel de religie va apărea.“ (Carl Sagan)

„Religia viitorului va fi o religie macro-cosmică. Aceasta ar trebui să transceadă ceea ce numim Dumnezeul personal și să evite dogma şi teologia osificată, sterilă. Acoperind atât (latura) naturală cât şi cea spirituală, ea ar trebui să se bazeze pe un plenar sentiment religios care rezultă din experiența dumnezeiască a tuturor lucrurilor naturale și spirituale ce este necesar sa fie considerate ca o dumnezeiască unitate semnificativă...” (Albert Einstein)

Articol preluat din revista Lumea.

Sursa: http://roaim.de.vu

CELE MAI ASCUNSE TAINE ale Bisericii. De ce nu au voie femeile în cel mai păzit loc din Casa Domnului

Autor:  Cristina Lica

Restricțiile impuse femeilor de cultul ortodox au generat o serie de controverse de-a lungul timpului. Acestea nu au voie să intre în Altar decât la sfințirea bisericii, iar în timpul menstruației, nu sunt lăsate să intre în lăcașul de cult.

În timp ce unii preoți nu acceptă „derogări” de la aceste interdicții, alte fețe bisericești au o poziție mai flexibilă și le adaptează la vremurile actuale. Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române au refuzat să comenteze pe marginea acestor subiecte considerate tabu.

Femeile nu au voie să intre în Altar

Cultul ortodox le permite doar bărbaților să intre în Altar, după botez, în timp ce fetele sunt închinate doar la icoane, lucru care se regăsește limpede în Canonul 44 de la Laodiceea. Această rânduială amintește de faptul că femeia nu poate avea funcții sacerdotale, în timp ce bărbații pot fi hirotonisiți. Există însă două excepții: femeile pot pătrunde în această zonă din biserică doar la sfințirea lăcașului de cult, iar călugărițele- doar pentru a face curățenie și pentru a aprinde lumânări, și numai cu binecuvântarea stareței. Cu toate acestea, în altar există o pictură în care apare și femeia, nu doar bărbatul.

Tradiția spune că Fecioara Maria a fost dusă în altar, la vârsta de trei ani, de arhiereul Zaharia care știa însă de pe atunci că avea să-l nască pe Hristos. Până în secolul al XII-lea, în cel mai păzit loc al lăcașelor de cult nu puteau intra decât fețele bisericești, pentru ca ulterior să le poată fi permis acest lucru și mirenilor, dar numai cu binecuvântarea preotului.

Femeile nu pot intra în biserică dacă sunt la menstruație

Această interdicție apare doar în Vechiul testament, alături de motivație: „femeia este murdară în perioada lunii când sângerează din organul născător de prunci”. O altă teorie spune că femeile nu trebuie să intre nici în curtea bisericii, până în ziua a opta a ciclului menstrual, întrucât și aceasta este sfințită de episcopul locului, însă majoritatea preoților nu interzic asta. Tot vechea scriptură spune că, „în acea perioadă” a lunii, femeile nu au voie nici să se împărtășească, nici să ia anafură sau să bea apă sfințită. 

În rândul preoților, părerile sunt însă împărțite. „Nicăieri în Noul Testament nu se spune că femeia este oprită de la a intra în biserică în perioada ciclului…”, spunea, în cadrul unui seminar, ÎPS NIFON al Târgoviştei, ierarh care s-a pronunţat ferm în favoarea primirii femeii la Liturghie.

Pe formuri, sunt dezbateri aprinse pe această temă. „Nu este păcat să intri în biserică în perioada aceea, pentru că lumea a evoluat între timp şi acum sunt absorbante....adică nu cum era în urmă cu 100 de ani, când femeile, mai ales la ţară nu purtau chiloţi. Atunci, le era interzis pentru a nu lăsa mizerie pe unde umblă....”, este de părere o tânără. Teoriile sunt duse la extrem. „Eu am auzit că nu trebuie să intrăm în biserică, pentru că acolo există un câmp energetic puternic, creat de preot și de cei care se roagă acolo, iar în acea perioadă, noi absorbim multă energie, care nu ne aparține. Din același motiv trebuie să purtăm și baticul pe cap”, este ipoteza lansată de o altă femeie, pe un forum.

Ioana povestește că a trecut printr-o astfel de experiență, în timp ce vizita o mănăstire. „Cotrobăind după telefonul mobil, din poşetă mi-a căzut un tampon. Am roşit imediat şi îmi venea să intru în pământ de ruşine, având în vedere locul în care mă aflam. Dar, stupoare! Când m-a văzut, măicuţa a înţeles imediat ce s-a întâmplat şi a început să mă muştruluiască zdravăn pentru faptul că în ziua respectivă intrasem în Biserica mănăstirii. Dar dacă se întâmplă chiar în ziua nunții?”, se întreabă femeia.

Acatiste, blesteme preoțești și afurisenii

"Să piară copiii lui şi într-un neam să se stingă numele lui", "Să cadă peste ei cărbuni aprinşi; în foc aruncă-i pe ei, în necazuri, pe care să nu le poată răbda", sunt doar două exemple din psalmii de blestem cuprinşi în Vechiul Testament. Acatistele de „rău” sunt printre cele mai mari tabuuri ale lumii creștine și fețelor bisericești le este interzis să folosească această armă. Preoții riscă chiar să fie caterisiți dacă încalcă această dogmă, însă în schimbul unei sume de bani, sunt dispuși să „rezolve” orice problemă. 

Preoți indiscreți la spovedanie

Pe forumuri, există nenumărate povești despre preoții care fac exces de zel atunci când spovedesc credincioșii, dar mai ales credincioasele. „Când m-am spovedit pentru prima oară, preotul m-a întrebat de față cu mai mulți oameni dacă m-am uitat la filme deocheate. Dacă ziceam „da”, se uita toată lumea la mine, așa că am zis „nu”, și a început să mi se facp rău”, povestește un tânăr. În acest caz, preotul a încălcat taina spovedaniei.

O tânără este deranjată de faptul că un preot a întrebat-o inclusiv „dacă am avut relații sexuale orale sau anale, ceea ce nu cred că e relevant”. Reprezentanții BOR nu au dorit să precizeze dacă în cadrul spovedaniei, preotul trebuie să respecte „un chestionar” standard și dacă astfel de întrebări considerate de mulți credincioși „deocheate” sunt considerate abateri.

Sursa: EVZ.ro 

Primejdia modernizarii bisericii de catre preotimea “elitista” aflata sub influenta catolica si protestanta

Teologia romano-catolică are îndeobște acest nărav că, ori de câte ori e vorba să se raporteze la tradiție, începe prin a face declarații slugarnice de supunere față de ea, pentru ca, îndată după aceea, să purceadă la măsluirea ei iscusită și la potrivirea ei cu nevoile împrejurărilor.

Stimulați de răspândirea tot mai mare a sectelor,învățații Bisericii, trădând duhul ortodoxiei noastre vechi, a cărei esență stă în trăirea întocmai a predaniei așa cum am primit-o, au recurs tot mai mult la procedeele contra-reformei apusene: modernizarea Bisericii lui Hristos;neavând tăria să pună prin viața lor stavilă ereziei, întorcând poporul la Hristos, s-au apucat sa aducă această Biserică la nivelul necredincioșilor, s-o modernizeze pe gustul și pe placul lor. (…)

Am semnalat altădată, în timpul campaniei noastre victorioase până la sfârșit pentru așezarea adevăratei date a Paștilor Bisericii, același spirit, într-o cărțulie a unui licențiat în teologie închinată datei paștilor și tradiției unde, după laude și măriri verbale aduse acesteia, se procedează la zdruncinarea ei![2]

De atunci, învățătura catolică a făcut școală în mijlocul ierarhiei bisericești cu brâu roșu.Rând pe rând, au apărut traduceri de cărți sfinte, liturghii, canoane, refăcute sau numai în proiect, de ”spiritul critic” și ”istoric” al ierarhilor profesori sau doctori în teologie aplecați vârtos să ”îndrepte” cu mintea lor așezările pe care le primiseră prin tradiție astfel.

Unii mai rușinoși au tăcut asupra procedeului, alții mai inconștienți au încercat să argumenteze cititorilor, arătând duhului mirenesc [lumesc -n.n.], mai dinainte convins, nevoia unei împuținări a sensului secular [traditional, vechi de multe secole, n.n.] al textelor prin apropierea lor de graiul veacului în care suntem. Așa că azi se poate vorbi fără greșală de o primejdie a brâului roșu în Biserică.

Părintele Toma Chiricuţă (1887-1972)

În linia aceasta a ”contra-reformei” în ortodoxia românească se așează și articolul recent publicat de părintele Chiricuță asupra ortodoxiei integrale.

Părintele Chiricuță este – se zice – un om de credință adâncă și de zel religios. Se spune de mulți, și nu avem de ce să nu o credem, cu toate că (…) ne-a jignit adânc când am trecut pragul bisericii sale. Dar părintele Chiricuță crede că-și poate îngădui de aci să judece Biserica noastră. Căci ce face părintele Chiricuță?

Începe prin a se scurge în laude față de ortodoxia ”seculară” [in sens de veche - n.n.], să jure pe formulele care caracterizează ființa vecinică a Bisericii, pentru ca apoi să le tăgăduiască una câte una, e drept, interogativ sau sibilinic, spre a fi ferit de răspundere. Am spus. Procedeul ne este cunoscut de la Fuioagă[3]. Și dacă el nu ascunde rea credință, în orice caz însemnează stricăciune.

Astfel, părintele Chiricuță găsește pe rând că

1) Bisericile ortodoxe nu mai au unitate: ”cum exprimă și cum acționează Biserica din Răsărit sub imperativul (sic) acestei unități”?;

2) că sfințenia [Bisericii] e numai aparentă căci toate mizeriile omenirei actuale își au”imperativa (sic) rațiune suficientă” tocmai în această sfințenie ”dogmatică a ortodoxiei,dar numai aparentă și închipuită a ortodoxiei cu numele doar creștină”;

3) Sobornicitatea așișderea: ”nici măcar urmele acestei sobornicități nu se văd astăzi! Vreți dovezi? Iată faptul că de veacuri Biserica ortodoxă n-a mai ținut într-adevăr un singur sinod ecumenic , adică al Bisericii din toată lumea.”

Ci iată că citând aceste rânduri ne stă mintea-n loc, pentru că cel care le iscălește, le iscălește ca preot al Bisericii pe care n-o mai crede, de fapt, nici una, nici sfântă, nici sobornicească.

Nu am fi ridicat aceste rânduri dacă confuzia lor ar fi trădat mizeria spirituală a unui nenorocit slab de înger sau de minte, sau tragedia unei neputințe sufletești personale. Rândurile de mai sus sunt însă eșite din pana unuia dintre preoții socotiți cei mai de frunte ai Bisericii românești, unuia dintre cei care alcătuiesc slava și nădejdea ei, dintre aceia ce avea ca”mai esențial și mai reprezentativ: ierarhia”. Și el înfățișează o mentalitate aproape generală a clerului nostru cultivat, a ierarhiei cu brâu roșu [e vorba, de fapt, de rangul de simbolul rangului preotesc de "iconom", iar nu de cel al unui episcop, dar, probabil ca in perioada interblica el se acorda mult mai rar, numai acelor preoti considerati a face parte dintr-o elita de carturari, n.n.] .

Ridicând deci grelele cuvinte pe care le-au lăsat să cadă mărturisesc că mi-e inima în același timp frântă de durerea pentru omul cu care întâmplător m-am întâlnit în viață dar și tare amărâtă împotriva minții care nu se cântărește înainte de a rosti în public vorbe de necredința celor pe care le-am redat.

Voi încerca deci, cu neputința mea, să arăt care este adevărul în spusele Pr. Chiricuță și care e minciună. Și nu o voi face cum face Pr. Chirichuță când scrie ”după mine”, ci o voi face cum am mai făcut-o, ”după ceia ce am primit”. Poate că, astfel, glasul meu va fi ascultat de ierarhie și părintele Chiricuță va fi chemat la ordine!

Așadar, ”locul unei ortodoxii activ-ofensive până în amănuntele personale ale insului”, ”l-a luat o ortodoxie de circumstanță și circumspectă până-ntr-atâta că ne mulțumim adesea cu o ortodoxie pur formală”, care nu se exprimă și nu se activează sub ”imperativul unității”, nu are decât o ”sfințenie dogmatică”aparentă și ”numai cu numele creștină”, în care nu se mai văd nici urmele soborniciei?

Să vedem.

Așadar: caracter ofensiv și ortodoxie activă? Doamne, în ce manual de filosofie religioasă inspirată de ideologia agresivității nietzcheene a putut lua părintele Chiricuță ideea caracterului ”ofensiv” al ortodoxiei? Și ce l-a putut înstrăina într-atât de duhul ortodoxiei încât să i se așterne pe ochi vălul neînțelegerii rostului adânc și esențial al formei exterioare ca unică expresie și pedagog al vieții interioare? Răspunsul vine de la sine: formația lui protestantă.

Acuzațiile acestea le-am citit aidoma, unul sub pana apologeților recenți ai protestantismului, Rauschenbusch sau Tillich, altul sub forma lui Harnack, mi se pare. Dar nici Tillich, nici Harnack, nu sunt preoți ai Bisericii Ortodoxe.

Acum, asta nu este o vină. Omul la tinerețe nu este răspunzător de ceia ce-i cade pe cap sau în mână. Că părintele Chiricuță s-a născut în veacul necredinței și că și-a găsit în apologetica protestantă prima armă cu care a putut rezista ateismului scientist al societății burgheze, în care a crescut, cine i-ar putea face o vină?

Câți din noi nu am trecut pe-acolo? N-au trecut unii chiar prin ”antroposofie?”Dar cum se face că părintele Chiricuță a rămas la această apologie? Și ce confuzie face de ne-o servește drept ortodoxie? Mai ales când alții, de aceiași formație, și-au putut depăși formația și reîntoarce la vadul ortodoxiei [4]. E o problemă pe care mi-o pun și pentru care am, poate, răspuns, pe care aș dori din suflet să și-o pună însuși părintele Chiricuță.

Să reflecteze Sfinția sa la ce a însemnat ca ”viață” în istoria popoarelor din răsărit viața liturgicăpe care o consideră el ortodoxie formală; dar ce spun, să treacă bariera orașului care-i întunecă vederea și să privească ce înseamnă încă azi, sub ochii noștri, în marea masă a ”norodului Bisericesc”, de la țară, această viață ca izvor de trăire lăuntrică, de gândire și de faptă și va vedea îndată cecaricaturală e învățătura unei religiozități agresive, ce străină e ea de tot ce s-a predat și se trăiește in ortodoxie.

Aci, în tradiția trăită zi de zi, nu în litera moartă a cărții, în îndârjirea norodului care-și apără predania va afla el răspuns la nedumeririle firești pentru un intelectual pe care cartea apuseană l-a stricat la minte sub raport ortodox.

La aceste nedumeriri, iată ce răspunde izvorul la care mă refer:

1. în ce privește unitatea Bisericii,  se înțelege că cine nu crede în fundamentul tainic al Unității Bisericești, când vede atâtea Biserici diferite ca organizații juridico-politice, și când pentru elsingura formă de unitate e cea juridico-politică(unitatea ”imperativă”) firește că spune – cum spun și catolicii de altfel – că Biserica Ortodoxă n-are unitate.

Pentru cine știe însă că temeiul acestei unități este unitatea în Duh, că unitatea Bisericească nu este unitate politică imperativă, ci o unitate spirituală afirmativă, o unitate de duh;

că Biserica este o comunitate de oameni care trăiesc aceeași viață spirituală, ci nu o asociație cu scop extrinsesc în care oamenii își propun să realizeze o țintă explicită și, pentru aceasta, stabilesc niște raporturi juridice și anumite organisme de conducere;

cine știe că preoția nu e de aceiași esență cu consiliile de administrație sau cu guvernele statelor politice;

cine știe că unitatea Bisericii e aceea a Trupului tainic al lui Hristos, că ea există prin faptul că toți membrii Bisericii iau parte la viața de taine a acesteia, în legătura tutulor mădularelor văzute cu capul nevăzut;

cine a auzit vreodată  pe un țăran vorbind de ”lege” și nu de ”nelegiuire”;

cine a intrat vreodată într-o Biserică Ortodoxă, fie ea rusească, grecească, sârbească, sau oricum ar fi, și s-a lăsat pătruns de slujbă, a simțit aci, în Biserică, hotărât, că toți oamenii aceștia trăiesc efectiv din aceeași viață duhovnicească, că oricâte organe administrative ar avea, oricât ar fi din altă parohie, episcopie, mitropolie sau patriarhat, ei alcătuiesc o singură unitate, toți sunt una, în același chip în care Tatăl e una cu Fiul.

Cine, înstrăinat fiind, s-a putut împărtăși aci, cine, nedumerit fiind, s-a putut lămuri aci, și-a dat seama că afirmația celor care, la fel cu cezaro-papiștii, vor unitate juridico-politică în Biserica lui Hristos și cap văzut în locul Celui Nevăzut, este străină de duhul dreptei credințe și izvorătoare de mari rătăciri.

2. În ce privește ”sfințenia”, ar fi văzut că ”Biserica lui Hristos e sfântă, măcar că în sânul ei sunt și păcătoși”.

Că păcatele celor din Biserică nu-i strică sfințenia ei, întrucât vestea bună e tocmai”putința de pocăire” a acestora. Biserica nu e deci a ”fariseilor” moraliști care disprețuiesc cu superioritate pe ceilalți. Ea e a celui din urmă păcătos care se-ndreaptă cu ea cu căință, cu durere și cu inima înfrântă.Căci mulți de pe urmă vor fi întâi.

Numai cine nu a pătruns paradoxul acesta al Celui fără de prihană care luând trup la fel cu cel prihănit îi ajută și îl mântuie, poate crede în ”mântuirea omului prin sine însuși”, numai în”numele”, nu și cu ”fapta” lui Hristos.

Păcatele noastre ale tutulor sunt mari și multe și suntem, cei mai mulți, nevrednici de îndurarea lui Dumnezeu; dar pentru numele lui Dumnezeu, acestea sunt păcatele noastreși nu ale Bisericii, care rămâne cum am spus,sfântă, măcar că-n sânul ei sunt păcătoși, sfântă, nu pentru meritele noastre sau pentru sfințenia noastră, ci sfântă pentru administrează darurile Duhului Sfânt, pentru că săvârșește tainele sfinte, pentru că are-n mijlocul ei pe Iisus Hristos viu în veac, prin care ne și sfințim.

3. În ce privește sobornicia Bisericii, iarăși găsim sub pana părintelui Chiricuță lucruri care ne lasă cu totul nedumeriți.

Cum adică, Biserica nu e sobornicească pentru că nu a mai ținut sinoade peste cele dintâi șapte? Doamne, dar noi știam că Biserica e soborniceasă tocmai pentru că crede și mărturisește șapte sinoade ecumenice și numai șapte!

Și că “Biserica” Romană (catolică–n.n.) este schismatică tocmai pentru că a adăugat peste învățătura predată de acestea șapte, predanii noi de la alte treisprezece despre Sfântul Duh și despre capul văzut al Bisericii.

Dar pentru părintele Chiricuță ”Sinod ecumenic” înseamnă ”sinod al Bisericii din toată lumea”. Așa să fie? Să fie sinodul general totuna cu sinodul ecumenic?

Cum se face atuncea că au fost sinoade ”generale” pe care Biserica le socotește tâlhărești, de pildă Sinodul de la Efes? Să însemne ”sobornicie” în ortodoxie numai universalitate spațială?

Doamne Sfinte, dar nu știm noi de la Vichentie din Lerin și din toată învățătura sfinților părinți căuniversalitatea este solidaritatea cu ceia ce s-a crezut de toți, de totdeauna și de oriunde? Și că, prin urmare, nu este vorba despre o solidaritate spațială la un moment dat, ci de o solidaritate spațialo-temporală, a viilor de astăzi cu cei vecinic vii, care nu înseamnă absolut nimic altceva decât invariabilitatea predaniei primite dela cele șapte sinoade ecumenice?

Nu știe părintele Chiricuță că niciun sinod n-a adăugat absolut nimic predaniei, ci numai a formulat ceia ce Biserica a trăit de totdeauna? Cum adică, crezul există de la 325, de la Niceea? Avut-au primii părinți apostolici alt crez? Aud?

Dar dacă e așa, cum poate fi întrebuințată neadunarea unui sinod general ca argument împotriva ecumenicității? Înțelegem iarăși. E vorba de întrebuințarea unor argumente împrumutate de la alte credințe, de pildă de la catolicism, de la concepția sa despre condițiunile formaleale ecumenicității.

Ei bine, ortodoxia nu are alte condiții formale pentru recunoașterea ecumenicității decât invariabilitatea tradiției, nestricarea predaniei. Ortodocșii știu că ecumenice sunt primele 7 sinoade, mai știu că sunt ecumenice nu pentru că s-a adunat acolo multă lume (criteriu formal extensiv), ci pentru că au mărturisit Adevărul(criteriu material intrinesc). Și au mărturisit-o pentru că Duhul Sfânt a fost cu ei. Oricâți ar fi fost adunați, fără Duh Sfânt, Sinodul nu ar fi fost ecumenic. Și dimpotrivă, știm Sinoade locale din Gangra, Laodiceea, Constantinopole, ale căror canoane au fost recunoscute de Sinoadele Ecumenice ca fiind pline de Duh Sfânt.

Sobornicia deci nu este universalitate juridică formală, ci starea de trăire în obște în Duhul Sfânt, oricare ar fi numărul. ”Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și Eu cu dânșii”. Și cum Duhul Sfânt e prezent în Tainele Sfintei Biserici, sobornicia e pretutindeni unde se săvârșește taina.

În ortodoxie, deci, nu există deosebire de grad între ”consensum ecclesiae dispersa” și consensul Bisericii în adunări sinodale. Ecumenicitatea e trăire nealterată a predaniei, așa cum o a primit, nesmintită, de către Biserică în întregimea ei.

Cele 4 note din care am cercetat aci cele 3 puse în discuție de Preotul Chiricuță, nu sunt, deci, cum vedem, note diferite, ci alte aspecte ale aceleiași realități a vieții oamenilor în Duhul Sfânt prin continuarea Întrupării și Jertfei Dumnezeiești în veac. Din aceasta nu putem ieși.

Nu are deci dreptate părintele Chiricuță când tăgăduiește aceste note Bisericii ortodoxe pentru că fiii acesteia sunt în păcat. Căci notele acestea nu sunt ”imperative etice” pentru Biserică, ci”note esențiale” ale ei. Ele nu arată cum trebuie să fie Biserica Ortodoxă, ci cum esteaceastă Biserică, oricare ar fi starea personală a unora dintre fii ei.

Ținta părintelui Chiricuță este, deci, inoperantă. Nu e nevoie, ca să îndrumezi pe credincioși către viața în Duh, să pui în discuție ființa Bisericii însăși. A lua întocmai mărturisirile părintelui Chiricuță ar însemna a spune că nu mai există ortodoxie, că Preotul Chiricuță nu mai e preot ortodox. Să fi vrut asta? Nu cred!

Ce să mai relev atunci multe alte inadvertențe cum ar fi:

Vina făcută Bisericii Ortodoxe că din criza ei pătimește lumea de crize, rele și războaie,atunci când ar trebui spus tocmai contrariul, că lipsa de duh ortodox a lumii(mai ales a celei apusene și a statului laic) dă formele acestei crize. Pentru că mai mult nu cred că se poate spune, criza fiind esența acestui veac.

Bănuim părintelui Chiricuță numai intenții bune. Nu-i vom face deci, aci, proces de intenție. Dar trebuie să recunoască sfinția sa – aci mărturisesc că-mi vine greu să cred că o va face, dar nădăjduiesc – că a trecut măsura îngăduită.

Cetească oricine articolul sfinției sale și răspundă dacă nu va fi simțit inutilitatea jignirii adusă ființei Bisericii însăși. Și asta de la un preot – chiar din zel – nu se poate!

Păcătoși suntem. De căi de îndreptare avem nevoie. Dar căile astea le avem. Și singura scăpare e să nu le smintim. Asta era singura întrebare: societatea românească e primejduită. Trebuie spre a o salva să ne schimbăm Biserica (cum vor unii) sau să întoarcem oamenii la ea, așa cum e, ortodoxă, neclintită, indiferent dacă [e] integrală au ba?

La asta, ce ai de spus, părinte Chiricuță?

---

Mentiuni: sublinierile underline apartin autorului.

Insemnarile nu au mai fost publicate pana acum, fiind vorba despre un manuscris obtinut prin cercetarea Arhivei Familiei Vulcanescu, prin marea bunavointa a doamnei Mariuca Vulcanescu, fiica martirului.

Orice preluare a textului se poate face doar cu acordul explicit al administratorilor razbointrucuvant.ro.

NOTE:

[1] Insemnari polemice inedite, cu pr. Toma Chiricuta. Titlul ne apartine, in manuscrisul original nefiind unul.

[2], [3] Este vorba de articolul Intre Alfredon si Matei Vlastare sau o apologie protestanta la adresa Sinodului, publicat in Cuvantul, an V, nr. 1400, 15 martie 1929 si republicat in Mircea Vulcanescu, Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Humanitas, 2004. Articolul demonta o apologie a schimbarii datei pascaliei semnata de un anume

Ioachim Fuioaga.

[4] Unul din cei intorsi la vadul ortodoxiei a fost chiar Mircea Vulcanescu. Dupa cum arata inAsa cum l-am cunoscut pe Nae Ionescu, initial crestinismul sau si al generatiei sale din ASCR era de influenta protestanta (vezi aici). Redescoperirea ortodoxiei, atat prin intermediul lui Nae Ionescu, cat si prin contactul cu exilatii rusi, a fost pentru filosof similar unei convertiri. Cu atat mai mult, asadar, Vulcanescu putea sesiza pericolele influentelor straine de tot felul. In acest context, un episod similar de revival ortodox via influente eterodoxe s-a petrecut cand un parinte de la Facultatea din Chisinau l-a tradus pe Jacques Maritain in limba romana cu scopul de a …reinnoda traditia ortodoxa intrerupta la 1848!Aparent, Vulcanescu ar fi trebuit sa fi fost bucuros de o asemenea traducere: a scris despre Maritain, l-a cunoscut personal, a participat la cercurile sale inter-confesionale de studii si discutii. Si i-a recunoscut influenta pozitiva in domeniul curentelor filosofice contemporane si in ceea ce priveste critica modernismului. Dar nu admitea o renastere ortodoxa prin intermediul unui teolog catolic!

In cuvintele sale:

”Mărturisim că de la Chișinău așteptam altceva decât o ”renaștere tomistă”.Dar pentru că traducătorul nu se ferește a-i da o astfel de semnificație, e locul să ne întrebăm ceva mai pe larg derostul pe care îl poate avea o astfel de ”renaștere” și o astfel de ”filosofie tradițională” pentru o țară ortodoxă ca a noastră!

În răspunsul acestei întrebări stă, în definitiv, justificarea ”religioasă” a traducerii. Căci nici discuție nu încape, Jacques Maritain este un militant. Un militant al altei credințe. Aceasta n-o putem ascunde. Nu știu dacă Pr. V. Iordăchescu a cumpănit adânc această întrebare. Judecând după prefață mai lesne-mi vine a crede că nu a cumpănit-o!

(…) Semnificația exactă a renașterii tomiste stă în desrobirea gândirii filosofice contemporane de sub tirania imperativului criticist. (…) Dar deosebirea radicală pe care o face tomismul între natură și supranatură (punct esențial al metafizicei tomiste) nu face parte din tradiția neînfrânată a Bisericii de răsărit; mai mult, decât atât, îi este fățiș potrivnică. (…) fără separația tomistă a naturei de supranatură nici Descartes nici deismul nu ar fi fost cu putință.

”Chișinău… să ne dea traduceri din filosofii și dogmaticienii ruși, Lossky, Karsavian (?), Bulgakov și alții. Atunci da, vom putea reînnoda și noi firul rupt al tradiției noastre de la 1848 încoace. Căci nu trebuie să uităm că antimodernismul nostru nu poate fi decât ortodox”.

Este inca o dovada vie a discernamantului neinselat pe care il avea Mircea Vulcanescu si de fidelitatea sa statornica fata de predania ortodoxa, fata de traditie. Deschiderea sa culturala, interpretata de multi, daca nu de majoritatea comentatorilor operei sale, drept semn al unei culturi de tip umanist, nu implica nicidecum o cat de mica relativizare a traditiei ortodoxe.Dimpotriva: vasta sa cunoastere era folosita pentru o sporire a discernamantului si a capacitatii de a face disocierile necesare intre mode, curente, teologii care, sub masca revitalizarii ortodoxiei, ascundeau de fapt influente eterodoxe, straine, apusene.

sursa: razbointrucuvant.ro

          gandeste.org