O luptă feroce.
La fel, criza care a cuprins Uniunea Europeană reflectă mult mai mult decât problema euro. Când obligaţiunile guvernamentale, preţul acţiunilor şi băncile sunt la pământ, iar recesiunea globală bate la uşă, primul lucru care îţi vine în gând este colapsul financiar şi economic. Dar pentru a înţelege ce se întâmplă cu moneda unică trebuie să privim la ce se întâmplă cu Europa.
Euro nu va fi în siguranţă până când Europa nu răspunde la câteva întrebări fundamentale de care fuge de multă vreme. La originea lor stă felul în care naţiunile europene trebuie să răspundă la schimbările rapide ale lumii de astăzi. Cum vor reacţiona în faţa globalizării ce văduveşte Occidentul de monopolul tehnologic care l‑a făcut atât de bogat, în timp ce Europa, cu populaţia ei tot mai îmbătrânită, seamănă din ce în ce mai mult cu o peninsulă vestică a unei Asii în plină ascensiune?
Unii europeni ar dori să ridice în jurul pieţei UE, încă vaste şi bogate, ziduri atent proiectate. Alţii, inclusiv un număr tot mai mare de politicieni populişti, vor ca naţiunile lor să se preocupe doar de sine şi să blocheze nu doar accesul celor din jur, ci şi proiectul de integrare europeană pus în practică de elitele continentului. Iar câţiva – în special din rândul acestei elite – consideră că singura cale de susţinere a stilului de viaţă specific european este să nu eviţi globalizarea, ci s‑o adopţi din toată inima.
Nu este vorba de vreo alegere abstractă, filosofică. Este o luptă feroce pentru viitorul Europei, care se duce la Atena – unde George Papandreou a pierdut puterea în favoarea unui guvern temporar de unitate naţională –, în fabrici părăsite din Franţa şi Belgia, în vieţile irosite ale milioanelor de tineri şomeri spanioli. Această luptă va stabili limitele statului asistenţial european. Va determina felul în care parteneriatul dezechilibrat dintre Germania şi Franţa, împreună cu o Mare Britanie tot mai detaşată, va modela Uniunea Europeană. Va defini politicile înalte ale Bruxellesului şi cele joase ale populiştilor europeni. Şi va decide soarta acelui instrument pe care Schumpeter îl vedea ca întruparea tuturor acestor lucruri: moneda euro.
Calcule şi speranţe.
În prezent, zona euro este prinsă într‑o spirală descendentă deprimantă. Temerile privind capacitatea guvernelor din Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania şi, cel mai alarmant, Italia de a‑şi onora datoriile de aproximativ 3.000 de miliarde de euro răvăşesc băncile europene, cele care le‑au avansat împrumuturile.
Zona euro încă mai are capacitatea de a opri această avalanşă împotriva băncilor şi guvernelor din regiune. Luată în întregime, are mai puţine datorii decât America, iar deficitul sectorului său public este mai mic. Deţine banii necesari pentru a‑şi întări băncile în cazul intrării Greciei în incapacitate de plată – şi a Portugaliei şi Irlandei, dacă e cazul. Şi este condusă de Banca Centrală Europeană (BCE), care poate, în principiu, să susţină guvernele vulnerabile prin achiziţia datoriei lor de pe pieţele secundare, fără o limită cantitativă. Dar UE a eşuat în repetate rânduri să găsească o soluţie convingătoare de salvare a monedei sale unice. Ultima şi cea mai curajoasă încercare, de la sfârşitul lunii trecute, a ratat această ţintă – la fel ca cele dinaintea ei. Şi asta pentru că europenii nu se înţeleg deloc asupra cauzei reale a crizei şi sunt divizaţi din cauza dezacordurilor privind contribuţia fiecărei ţări la rezolvarea ei. Cât timp membrii zonei euro nu pot să cadă de acord asupra acestor teme sau cel puţin să decidă că diferenţele contează mai puţin decât găsirea unei soluţii, este imposibil să demareze acţiunea colectivă necesară pentru apărarea monedei unice.
Drumuri spre dezastru.
Catastrofa pluteşte în aer, în timp ce lumea aşteaptă ca Europa să se hotărască odată. Şi poate lua mai multe forme. O ţară poate renunţa brusc la euro – lucru interzis de tratatele europene, dar cine poate opri un guvern determinat? Băncile europene ar putea suferi o pierdere de încredere fatală. Italia şi Spania ar putea ajunge incapabile să se mai împrumute în termeni decenţi. Sau un guvern ce încearcă să impună austeritatea ar putea fi înlocuit de altul, care o respinge. Oricare dintre aceste scenarii ar produce o contaminare şi ar arunca economia mondială în depresiune.
Unii speculează că Germania ar putea conduce un grup separat de ţări din zona euro. Dar dacă un euro teutonic ar creşte în valoare, băncile şi companiile locale vor pierde sume uriaşe din activele deţinute în străinătate, iar exportatorii vor fi dezavantajaţi. În plus, dacă Germania ar încălca atât de neruşinat tratatul UE, asta ar deteriora întreaga legislaţie europeană, un argument extrem de solid împotriva acestei variante.
Mai degrabă Grecia ar putea să cedeze sub povara măsurilor de austeritate şi să renunţe, după o succesiune de guverne precum cel abia intrat în funcţie. Dar ar fi un gest disperat. Băncile s‑ar prăbuşi, iar capitalurile ar părăsi ţara, în timp ce multe companii greceşti, incapabile să‑şi plătească facturile denominate în euro, ar da faliment. Deja exclusă de pe pieţele de credit internaţionale, Grecia ar pierde, probabil, orice ajutor financiar din partea UE.
În mijlocul recesiunii şi al contaminării provocate de intrarea în incapacitate de plată, prăbuşirea băncilor sau ieşirea Greciei din zona euro, piaţa unică europeană ar fi în pericol. La un summit UE din 2008, atunci când criza financiară lovea mai puternic, Nicolas Sarkozy pedepsea aspru Comisia Europeană pentru că era prea zeloasă în ce priveşte încurajarea concurenţei. Un înalt funcţionar estimează că, dacă preşedintele Franţei ar fi cerut atunci să se voteze, şefii de guvern din UE ar fi suspendat regulile în materie. Criza de astăzi este cel puţin la fel de gravă ca atunci.
Soluţia finală.
Cum asemenea catastrofe pot fi evitate, aţi putea crede că nu vom avea parte chiar de versiunea cea mai rea. Într‑adevăr, este puţin probabil – dar nu imposibil. Tocmai din cauza consecinţelor dramatice, toată lumea se bazează pe faptul că cel de lângă el va înţelege şi va ceda. Noul guvern elen ar putea să se bazeze pe faptul că Europa nu va lăsa în nici un caz Grecia din braţe. În acelaşi timp, BCE şi Germania ar putea refuza să se implice deoarece nu vor ca statele cu probleme să eludeze reforma. Sau poate că austeritatea ar putea duce, în cele din urmă, la o conducere populistă ce ar renunţa la euro – la naiba cu consecinţele!
Un bancher din zona euro mărturiseşte că s‑a gândit în ultima vreme la catastrofe istorice precum Primul Război Mondial şi s‑a întrebat cum s‑a ajuns acolo. „Din mijlocul unei crize“, spune el ameninţător, „poţi vedea cât este de uşor să faci greşeli“.
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) ar fi trebuit să izgonească devalorizările concurenţiale care ameninţau piaţa unică europeană la începutul anilor ’90. Ea promitea să închege Germania unificată în cadrul Uniunii Europene şi să paveze calea spre un fel de uniune politică a continentului. Astăzi, acest vis nu a pierit cu totul, dar piaţa unică este din nou ameninţată. Naţiunile europene nu se înţeleg deloc, Germania este ultragiată, iar legătura dintre euro şi statul naţiune este mai complicată ca niciodată. UEM înseamnă, de fapt, „Uniunea Europeană Melancolică“, scrie David Marsh, autorul unei istorii a monedei unice.
„Criza din 2008 ne‑a arătat că economiile dominante nu erau atât de dominante pe cât credeau ele“, explică Dominique Strauss‑Kahn, fostul şef al FMI. „Dacă Europa eşuează, va suferi din cauza creşterii scăzute, a dominaţiei economice şi a dominaţiei culturale“. Poate Europa să se întoarcă din abis? Doar dacă ţările esenţiale ale UE le vor sprijini pe celelalte în timp ce trec printr‑un proces radical de reformă politică, socială şi economică. Nimeni nu trebuie să‑şi facă iluzii că va fi altfel decât extrem de dificil. Citește articolul în MONEY EXPRESS Sursa: The Economist
Sursa: money.ro
Tot mai multa lume ma intreaba ce se va intampla la sfarsitul acestui an. Cu speranta ascunsa ca se va petrece brusc o schimbare prin care limitarile vietii omenesti vor disparea, ratele la banca vor deveni inexistente si noi vom trai cu totii intr-o comunitate fericita si fara nicio grija. Sau cu teama neimpartasita ca totul va lua sfarsit intr-o secunda si ca dintr-o data, tot ceea ce stiam noi ca reprezinta viata pe pamant va disparea.
