Irvin Yalom, M.D.
Privind soarele în faţă
Editura Vellant, 2011
Traducere din limba engleză de Ştefania Mihalache
*****
IntroO carte profund personală, izvorâtă din confruntarea autorului cu ideea morţii,
Privind soarele în faţă ne priveşte pe fiecare dintre noi, punându-ne înaintea acestui subiect tabu, dar de neocolit: propria moarte. Martin Heidegger remarca odată că suntem liberi să devenim noi înşine îndată ce înfruntăm moartea şi anxietatea provocată de ea. Irvin Yalom încearcă să pună acest principiu în practică, propunându-ne o meditaţie optimistă pe tema morţii şi luând ca sprijin exemple din filosofie, literatură, film, conversaţiile cu pacienţii săi, dar şi experienţa personală.
Odată confruntaţi cu ideea propriei morţi, scrie Irvin Yalom, suntem inspiraţi să ne recalculăm priorităţile, să comunicăm mai profund cu cei pe care îi iubim, să ne bucurăm intens de frumuseţea vieţii şi suntem dispuşi să riscăm mai mult pentru a ne simţi împliniţi.
Arătându-ne nu cum să înfrângem teama de moarte, ci cum să devenim îndeajuns de înţelepţi pentru a o înţelege şi a o tolera, Irvin Yalom dă naştere unei cărţi indispensabile celor aflaţi în căutarea armoniei în viaţă.
***
Capitolul 1
Rana mortalităţii
Durerea îmi pătrunde în inimă. Mi-e frică de moarte.
Epopeea lui Ghilgameş
Conştiinţa de sine este unul dintre darurile supreme, o comoară la fel de preţioasă ca viaţa însăşi. Este ceea ce ne face umani. În acelaşi timp însă, are un preţ mare: rana mortalităţii. Existenţa noastră este veşnic umbrită de cunoaşterea faptului că vom creşte, vom înflori şi apoi, inevitabil, vom descreşte şi vom muri.
Mortalitatea ne bântuie încă din zorii istoriei. Acum patru mii de ani, eroul babilonian Ghilgameş reflecta asupra morţii prietenului său Enkidu, folosind cuvintele din epitaful de mai sus: “Ai devenit întuneric şi nu mă poţi auzi. Când am să mor, n-am să fiu oare ca Enkidu? Durerea îmi pătrunde în inimă. Mi-e frică de moarte.”
Ghilgameş vorbeşte în numele tuturor. Ca şi el, cu toţii ne temem de moarte – fiecare bărbat, femeie şi copil. Pentru unii dintre noi, teama de moarte se manifestă numai indirect, fie ca o nelinişte generalizată, fie mascată sub forma unui alt simptom psihologic; alţii trec printr-o stare de anxietate legată în mod direct şi explicit de teama de moarte; iar în alte cazuri teama de moarte dă naştere terorii care neagă orice fericire şi împlinire.
Epocă după epocă, filosofii au încercat să acopere rana mortalităţii şi să ne ajute să ne croim vieţi armonioase şi liniştite. În calitate de psihoterapeut care a tratat multe persoane care se confruntau cu teama de moarte, am descoperit că înţelepciunea antică, în special cea a filosofilor greci, este profund relevantă astăzi.
Într-adevăr, în munca mea de psihoterapeut, îi consider precursori intelectuali nu atât pe marii psihiatri şi psihologi din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX – Pinel, Freud, Jung, Pavlov, Rorschach şi Skinner -, ci pe filosofii clasici greci, în special pe Epicur. Cu cât învăţ mai multe despre acest extraordinar gânditor atenian, cu atât mai puternic îl recunosc drept proto-psihoterapeutul existenţial, şi voi folosi ideile sale pe tot parcursul scrierii de faţă.
S-a născut în anul 341 î.H., la scurt timp după moartea lui Platon, şi a murit în 270 î.H. Celor mai mulţi, numele lui le este astăzi cunoscut datorită cuvântului epicureian sau epicurian, care desemnează o persoană dedicată rafinatelor bucurii ale simţurilor (în special legate de mâncare fină şi băutură). Dar realitatea istorică arată că Epicur nu a recomandat plăcerea senzuală, fiind mult mai preocupat să atingă starea de linişte (ataraxia).
Epicur practica “filosofia medicală”, insistând că, aşa cum doctorul tratează corpul, filosoful trebuie să trateze sufletul. În viziunea lui, exista un singur scop potrivit filosofiei: să uşureze nefericirea umanităţii. Şi rădăcina nefericirii noastre? Epicur credea că aceasta se regăseşte în frica noastră omniprezentă de moarte. Viziunea înspăimântătoare a morţii inevitabile, spunea el, afectează bucuria vieţii şi nu lasă nicio plăcere neatinsă. Pentru a atenua teama de moarte, el a elaborat nişte experimente dure care m-au ajutat să mă confrunt eu însumi cu anxietatea morţii şi mi-au oferit instrumentele pe care le folosesc ca să-mi ajut pacienţii. În ceea ce urmează, voi face adesea referiri la aceste idei valoroase.
Experienţa personală şi munca în domeniul medical m-au învăţat că teama de moarte creşte şi descreşte de-a lungul diferitelor etape ale vieţii. Copiii de vârste fragede n-au cum să nu observe, în jurul lor, pâlpâirile mortalităţii: frunze moarte, insecte şi animale de companie, bunici care dispar, părinţi în doliu, hectare întregi de pietre de mormânt în cimitire. Copiii pot să observe, să-şi pună întrebări şi, urmând exemplul părinţilor, să rămână tăcuţi. Dacă-şi exprimă deschis neliniştea, părinţii devin în mod evident stânjeniţi şi, bineînţeles, se grăbesc să-i liniştească. Câteodată adulţii încearcă să găsească cuvinte alinătoare, sau să plaseze toată problema în viitorul îndepărtat, sau să risipească teama copilului cu poveşti care neagă moartea în favoarea reînvierii, a vieţii eterne, a raiului şi a reîntâlnirii.
Teama de moarte este apoi eclipsată, de la şase ani până la pubertate, aceiaşi ani pe care Freud i-a identificat ca peri oada sexualităţii latente. Ulterior, în timpul adolescenţei, teama de moarte revine în forţă – adolescenţii devin adesea preocupaţi de moarte, unii se gândesc chiar la sinucidere. Mulţi adolescenţi, astăzi, răspund fricii de moarte devenind stăpâni şi cauzatori ai ei, în a doua lor viaţă, cea a jocurilor virtuale foarte violente. Alţii sfidează moartea cu umor negru şi cântece ironice sau vizionând filme horror cu prietenii. În adolescenţa timpurie, mergeam de două ori pe săptămână la un mic cinematograf aflat după colţ de magazinul tatălui meu şi, la unison cu prietenii mei, ţipam în timpul filmelor de groază şi ne uitam fascinaţi la eternele filme despre ororile din cel de-al Doilea Război Mondial. Îmi amintesc că mă cutremuram în tăcere gândindu-mă la pura întâmplare de a mă fi născut în 1931 şi nu cinci ani mai devreme ca vărul meu, Harry, care a murit în carnagiul de la invazia Normandiei.
Unii adolescenţi sfidează moartea, asumându-şi riscuri îndrăzneţe. Unul dintre pacienţii mei – care avea fobii multiple şi o groază generalizată că ceva catastrofal se poate întâmpla în orice moment – mi-a povestit cum a început să sară cu paraşuta la vârsta de şaisprezece ani şi a executat zeci de sărituri. Acum, privind înapoi, crede că acesta era un mod de a se confrunta cu teama de propria moarte.
Cu trecerea anilor, preocupările legate de moarte ale adolescenţei sunt date la o parte de două sarcini importante în viaţa unui adult tânăr: alegerea unei cariere şi formarea unei familii. Apoi, trei decenii mai târziu, după ce copiii pleacă de acasă şi se ivesc semnele sfârşitului carierei profesionale, criza vârstei de mijloc ne invadează şi anxietatea morţii erupe din nou în mare forţă. Când atingem apogeul vieţii şi privim calea care ni se aşterne în faţă, înţelegem că drumul nu mai urcă de acum înainte, ci urmează panta către declin şi degradare. Din acest punct, preocupările legate de moarte nu sunt niciodată absente din minte.
Nu este uşor să trăieşti fiecare moment al vieţii având conştiinţa morţii. Este ca şi cum ai încerca să priveşti soare le drept în faţă: nu poţi rezista mult. Pentru că nu putem trăi îngheţaţi de frică, găsim metode să atenuăm teroarea morţii. Ne proiectăm în viitor prin copiii noştri, devenim bogaţi, faimoşi, creştem tot mai mult, dezvoltăm ritualuri compulsive care să ne protejeze, sau îmbrăţişăm credinţa de neclintit într-un salvator ultim.
Unii oameni – extrem de încrezători în imunitatea lor- trăiesc eroic, de multe ori fără să se gândească la ceilalţi sau la propria siguranţă. Alţii totuşi, încearcă să transceandă separarea dureroasă adusă de moarte prin relaţionare cu cineva drag, cu o cauză sau cu o Fiinţă Divină. Anxietatea în faţa morţii este mama tuturor religiilor, care, într-un fel sau altul, încearcă să tempereze angoasa finitudinii noastre. Dumnezeu, aşa cum e formulat transcultural, nu numai că alină durerea mortalităţii prin viziunea unei vieţi eterne, dar îndulceşte şi înfricoşătoarea izolare, oferind o prezenţă eternă şi, de asemenea, pune la dispoziţie un model pentru a trăi o viaţă plină de sens.
În ciuda încercărilor noastre ferme şi remarcabile de apărare, nu putem înlătura total anxietatea morţii: este în totdeauna acolo, adăpostindu-se într-un colţ ascuns al minţii noastre. Poate că, aşa cum spune Platon, în adâncul sufletului nostru nu putem minţi.
Dacă aş fi fost un cetăţean al Atenei antice, în anul 300 î.H. (o perioadă adesea numită epoca de aur a filosofiei) şi aş fi traversat o stare de panică legată de moarte sau aş fi avut un coşmar, la cine m-aş fi dus să-mi cureţe mintea de pânzele fricii? Probabil m-aş fi târât până în agora, o zonă a Atenei antice unde se aflau multe dintre şcolile importante de filosofie. Aş fi trecut pe lângă Academia înfiinţată de Platon, şi condusă acum de nepotul lui, Speusippos, şi pe lângă Liceu, şcoala lui Aristotel, cândva un student al lui Platon, dar prea divergent filosofic ca să poată fi numit succesorul său. Aş fi trecut pe lângă şcolile Stoicilor şi Cinicilor şi aş fi ignorat orice filosof itinerant în căutare de studenţi. În cele din urmă, aş fi găsit Grădina lui Epicur, şi acolo cred că aş fi găsit ajutor.
Unde merg astăzi oamenii care nu-şi pot controla teama de moarte? Unii caută ajutor la familie şi prieteni, alţii se îndreaptă către biserică sau terapie, dar sunt şi unii care ar putea consulta o carte precum aceasta. Am lucrat cu o mulţime de oameni terorizaţi de moarte. Cred că observaţiile, reflecţiile şi intervenţiile pe care le-am dezvoltat pe parcursul unei vieţi de muncă în domeniul terapiei pot oferi un ajutor semnificativ şi o abordare introspectivă tuturor celor care nu-şi pot alunga singuri teama de moarte.
În primul capitol, vreau să evidenţiez faptul că frica de moarte creează probleme care la început nu par direct legate de mortalitate. Moartea are bătaie lungă, cu un impact care adesea este ascuns. Deşi frica de moarte poate să-i paralizeze complet pe unii oameni, adesea teama este convertită şi exprimată în simptome care par să nu aibă nicio legătură cu moartea persoanei respective.
Freud credea că o mare parte a psihopatologiei manifestate de o persoană provine din reprimarea sexualităţii. Cred că acest punct de vedere este mult prea îngust. Lucrând în domeniul clinic, am ajuns să înţeleg că cineva poate să-şi reprime nu doar sexualitatea, ci întreaga fiinţă biologică şi mai ales natura sa finită.
În capitolul al doilea, voi aborda modalităţile de recunoaştere a fricii de moarte mascate. Mulţi oameni prezintă anxietate, depresie sau alte simptome alimentate de teama de moarte. În acest capitol, ca şi în cele care urmează, îmi voi susţine punctele de vedere cu istorii de caz medicale şi cu tehnici din practica mea, precum şi cu relatări din filme şi din literatură.
În capitolul al treilea, voi arăta că înfruntarea morţii nu trebuie să aibă ca rezultat disperarea care anulează orice scop în viaţă. Dimpotrivă, poate să fie o experienţă care să ducă la trezirea către o viaţă mai plină. Teza centrală a acestui capitol este: deşi moartea ca proces fizic ne distruge, ideea de moarte ne salvează.
Capitolul al patrulea descrie şi pune în discuţie unele dintre ideile de impact avansate de filosofi, psihoterapeuţi, scriitori şi artişti în ceea ce priveşte înfrângerea fricii de moarte. Dar, aşa cum sugerează Capitolul al cincilea, ideile singure pot fi insuficiente în raport cu teroarea pe care o răspândeşte moartea. Asocierea ideilor cu relaţiile interumane reprezintă cel mai puternic ajutor pentru a ţine teama de moarte la distanţă, iar eu sugerez multe modalităţi practice pentru aplicarea acestei sinergii în viaţa noastră cotidiană.
Cartea de faţă prezintă un punct de vedere bazat pe observaţiile despre cei care au venit la mine pentru ajutor. Dar, pentru că observatorul îl influenţează întotdeauna pe cel observat, recurg, în Capitolul al şaselea, la examinarea observatorului însuşi şi rememorez experienţele personale legate de moarte şi atitudinile mele faţă de mortalitate. Şi eu mă lupt cu mortalitatea şi, ca profesionist a cărui carieră s-a concentrat pe anxietatea morţii, dar şi ca individ care întrezăreşte moartea din ce în ce mai aproape, doresc să fiu cât mai sincer şi clar în ceea ce priveşte experienţa mea legată de anxietatea morţii.
Capitolul al şaptelea oferă instruire psihoterapeuţilor. Într-o mare măsură, aceştia evită să lucreze direct cu anxie tatea morţii. Poate din cauză că sunt reticenţi în a-şi con frunta propria anxietate. Dar şi mai important este faptul că şcolile de specialitate oferă instruire minimă sau deloc în ceea ce priveşte o abordare existenţială: tineri terapeuţi mi-au spus că nu explorează în terapie anxietatea morţii pentru că nu ştiu cum să procedeze cu răspunsurile primite. Pentru a fi folositori clienţilor tulburaţi de anxietatea morţii, terapeuţii au nevoie de un set nou de idei şi de un nou tip de relaţie cu pacienţii lor. Deşi acest capitol este adresat terapeuţilor, am încercat să evit jargonul profesional şi sper că textul este suficient de clar pentru a-i fi accesibil oricărui cititor.
De ce, m-aţi putea întreba, să ne preocupăm de acest subiect neplăcut, înfricoşător? De ce să ne uităm fix la soare? De ce să nu urmăm sfatul venerabilului decan al psihiatriei americane, Adolf Meyer, care, acum un secol, îi avertiza pe psihiatri: “Nu vă legaţi la cap fără să vă doară”? De ce să ne luptăm cu cel mai teribil, mai întunecat şi mai imuabil aspect al vieţii? Într-adevăr, în ultimii ani, apariţia îngrijirii de specialitate (managed care), a terapiei de scurtă durată (brief therapy), a terapiei fundamentate pe controlul simptomelor (sympton control) şi a ten tativelor de modificare a tiparelor de gândire nu au făcut decât să exacer beze acest punct de vedere limitat.
Orice s-ar spune, moartea chiar “doare”. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului. Ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre.
Cred cu tărie – ca individ care va muri el însuşi într-o zi din viitorul nu foarte îndepărtat şi ca psihiatru care a avut ca preocupare anxietatea morţii timp de zeci de ani – că înfruntarea morţii ne dă ocazia nu să deschidem o cutie otrăvită a Pandorei, ci să revenim la viaţă într-o manieră mai bogată şi mai empatică.
În consecinţă, ofer această carte într-un mod optimist. Cred că o să vă ajute să priviţi moartea în faţă şi, prin asta, nu numai să vă atenuaţi groaza, dar să vă şi îmbogăţiţi viaţa.
2. Cum să recunoaştem anxietatea morţii
Moartea este totul
Şi, în acelaşi timp, nimic.
Viermii în tine vor intra şi vor ieşi.
Fiecare persoană se teme de moarte în felul ei. Pentru unii oameni, anxietatea morţii este muzica de fundal a vieţii, şi fiecare activitate evocă gândul că un anumit moment nu se va mai întoarce niciodată. Chiar şi un film vechi este resimţit dureros de cei care nu se pot abţine să nu se gândească la faptul că toţi actorii sunt acum pământ.
În cazul altora, anxietatea e mai zgomotoasă, greu de controlat, erupând la trei dimineaţa, lăsându-i cu răsuflarea tăiată în faţa spectrului morţii. Sunt asaltaţi de gândul că şi ei vor muri în curând, la fel ca toţi ceilalţi din jurul lor.
Alţii sunt hăituiţi de o anumită fantasmă a iminenţei morţii: un pistol îndreptat spre capul lor, un pluton de execuţie nazist, o locomotivă îndreptându-se tunătoare spre ei, o cădere de pe un pod sau de pe un zgârie-nori.
Scenariile legate de moarte iau forme puternice. Cineva se vede închis în coşciug, cu nările pline de pământ, şi totuşi conştient că va zace în întuneric pentru totdeauna. Altul se teme că nu va mai vedea, auzi sau atinge niciodată o fiinţă dragă. Alţii simt durerea de a fi sub pământ în timp ce toţi prietenii lor se află deasupra. Viaţa va continua ca înainte, fără ca cineva să mai ştie vreodată ce se va întâmpla cu familia sa, cu prietenii săi, cu lumea sa.
Fiecare dintre noi gustăm puţin moartea când alunecăm în somn în fiecare noapte sau când ne pierdem cunoştinţa sub anestezie. Moartea şi somnul, Thanatos şi Hypnos, cum se numesc în mitologia greacă, erau gemeni. Prozatorul existenţialist ceh Milan Kundera sugerează că actul uitării este şi el o anticipare a morţii: “Ceea ce-i înspăimântă pe mulţi în legătură cu moartea este nu pierderea viitorului, ci pierderea trecutului. De fapt, actul uitării este o formă de moarte cu care ne întâlnim mereu în viaţă.”
În cazul multor oameni, anxietatea morţii este manifestă şi uşor de recunoscut, dar totuşi supărătoare. La alţii, este subtilă, ascunsă, mascată sub forma altor simptome, şi poate fi identificată numai prin explorare, dacă nu chiar excavare.
Anxietatea morţii în formă manifestă
Mulţi dintre noi echivalăm anxietatea morţii cu frica de rău, de abandon sau de anihilare. Alţii sunt uluiţi de enormitatea eternităţii, de ideea de a fi mort pentru totdeauna, în vecii vecilor; alţii nu pot înţelege starea de nefiinţă şi se întreabă unde vor fi când vor muri; alţii îşi îndreaptă gândurile spre oroarea de a vedea întreaga lor lume dispărând; alţii se luptă cu inevitabilitatea morţii, ca în acest e-mail trimis de o femeie de treizeci şi doi de ani cu accese de anxietate:
Cred că sentimentul cel mai puternic l-am avut când am înţeles că voi fi EU cea care va muri, nu altă entitate cum ar fi Eu-cea-bătrână sau Eu-cea bolnavă în stadiu terminal şi pregătită să mor. Cred că întotdeauna m-am gândit la moarte pieziş, mai degrabă ca la ceva care s-ar putea întâmpla, decât ca la ceva care se va întâmpla. Săptămâni în şir după un puternic atac de panică, m-am gândit la moarte mai serios ca întotdeauna şi acum ştiu că nu este ceva care s-ar putea întâmpla. M-am simţit de parcă am avut revelaţia unui adevăr îngrozitor şi nu m-aş mai fi putut întoarce la ce era înainte.
