OCTAGONUL ÎN JURUL LUMII – f interesant
Aflat într-o vizită în India, în 1868, colonelului englez James Churchward i s-a permis accesul la anumite documente antice religioase secrete, o “bibliotecă” de tăbliţe de piatră scrise în limba Naacal, care dezvăluiau existenţa a unui vast continent în mijlocul Oceanului Pacific.
Documentele atestau că numele respectivului continent era Mu (ceea ce în traducere înseamnă “Pământul-mamă”, acesta găzduind o civilizaţie înfloritoare şi incredibil de avansată pentru o epocă istorică aflată cu zeci şi sute de mii de ani în urmă. Stiinţa locuitorilor continentului Mu era cu mult mai avansată decât ceea ce cunoaştem noi astăzi, printre altele aceştia având abilitatea de a manipula gravitaţia. În concordanţă cu tăbliţele Naacal, omul a apărut pentru prima oară pe Pământ în continentul Mu, acum 200 de milioane de ani. În cele din urmă continentul Mu (rebotezat ulterior Lemuria de către naturalistul englez Philip Sclater deoarece acesta a considerat că speciile de lemurieni au evoluat iniţial acolo), s-a scufundat în urma unui cataclism provocat de emisii de gaze înmagazinate în caverne uriaşe aflate sub fundul oceanului. Din fostul continent Mu, au rămas până în ziua de astăzi numai Australia şi câteva insule, printre care Hawaii, Tonga şi Insula Paştelui. Este interesant de notat faptul că în limba nativă a locuitorilor din Hawaii se regăseşte şi astăzi numele de “Mu” atribuit legendarului continent din care insulele lor au făcut odată parte. În concordanţă cu cercetările colonelului Churchward, locuitorii continentului erau monoteişti, practicând cultul Soarelui, acesta fiind considerat ca o expresie fizică a Divinităţii (Divinitatea fiind Soarele spiritual care nu se poate vedea).
Soarele era reprezentat printr-o stea cu opt colţuri (care se poate înscrie deci, într-un octagon), cu un cerc în mijloc. Tot după mărturia colonelului Churchward, însuşi blazonul regal al ţării Mu, avea drept simbol steaua cu opt colţuri şi o cruce în interiorul acesteia. Se pare că steaua cu opt colţuri, precursoarea octagonului, descoperită de colonelul James Churchward în arhivele religioase din India, este unul dintre cele mai vechi simboluri Solare din lume, vechimea acestui simbol atestată în documente, fiind de 35.000 ani B.C.
Este de necontestat faptul că cea mai grandioasă civilizaţie care s-a dezvoltat în emisfera Vestică şi una dintre cele mai măreţe care au evoluat vreodată pe Pământ, a fost cea mayană. Dovezile arheologice şi sursele istorice atestă că aşa-numiţii indieni Maya sunt o populaţie mongoloidă care a părăsit Asia în două valuri, cu 28.000 şi 12.000 de ani în urmă, a traversat strâmtoarea Bering şi continentul Nord American, stabilindu-se în final în America Centrală, pe teritoriul care astăzi este împărţit între Mexic, Honduras, Belize şi El Salvador. În parte aceleaşi surse şi în plus cele oculte, acreditează ideea că aceştia ar fi fost iniţial o populaţie refugiată din Atlantida, continentul scufundat cu 12.000 de ani în urmă în apele oceanului Atlantic. Cert este că mayanii au dezvoltat un sistem de scriere hieroglifică care nici măcar astăzi nu a putut fi descifrat în totalitate, sisteme matematice, astronomice şi astrologice complexe, precum şi un calendar atât de exact, încât acesta poate indica cu precizie orice zi dintr-o perioadă de 370.000 ani.
De fapt, mayanii (ca şi urmasii acestora, aztecii, ca de altfel întreaga populaţie de amerindieni a Americii Centrale) foloseau două calendare diferite. Un calendar solar după care se orientau cei care se ocupau cu agricultura, legile şi finanţele. Acesta era alcătuit din 18 luni de câte 20 de zile fiecare (însumând aşadar 360 de zile), plus 5 zile la sfârşitul anului, considerate de altfel nenorocoase. Anii bisecţi erau ignoraţi pentru un interval de 52 de ani, la sfârşitul căruia se adăugau 13 zile (recuperându-se astfel zilele ignorate), şi întregul ciclu se relua de la început. Cel de-al doilea calendar, numit “calendarul sacru”, era cel după care se desfăşurau evenimentele religioase, festivalurile şi prezicerile, fiind alcătuit din 13 săptămâni a câte 20 de zile fiecare, cu un total deci, de 260 de zile. Atât calendarul civil, cât şi cel religios erau urmate în paralel, ajungându-se ca acestea să aibă aceeaşi poziţie unul faţă de altul la sfârşitul unui interval de 52 de ani.
În 1952 a fost descoperit la Palenque în Mexic, un mormânt (de fapt singurul de acest fel din întreaga Americă Centrală) a cărui construcţie este foarte asemănătoare cu cea a aşa-zisului mormânt al lui Keops aflat în Marea Piramidă de la Giza din Egipt. Se presupune că mormântul este al lui Pacal Votan, despre care legendele mayane povestesc că ar fi fost un iniţiat care a descins în peninsula Yucatan, aducând cu el fantastice cunoştinţe universale. Pe piatra care acoperă sarcofagul se află sculptată o scenă care îl înfăţişează pe eroul mayan în ceea ce pare a fi un vehicul spaţial, asemănător unei cabine de avion sau navete spaţiale din zilele noastre.
Între nenumăratele vestigii mayane s-a mai descoperit un basorelief format din trei cercuri concentrice. Cercul exterior este alcătuit din 20 de hieroglife mayane, iar următorul din 13, cele două reprezentând aşadar calendarul sacru mayan. În sfârşit, cel de-al treilea cerc este alcătuit din opt grupuri de câte trei linii, unele continue, altele discontinue, aranjate sub forma unui octagon. În mijlocul octagonului se găseşte un însemn (asemănător simbolului Yin – Yang chinezesc), simbol numit Hunab Ku şi care tradus înseamnă “Cel care conferă mişcare şi măsură”. Hunab Ku este, în simbolistica mayană, centrul galactic, centrul Căii Lactee, de unde este emisă energia care parvine atât Soarelui (steaua centrală a sistemului nostru solar), cât şi Pământului. Termenul de “mişcare” (încorporat în numele simbolului) se referă la propagare, iar cel de “măsură”, la ritm şi periodicitate – ştiut fiind faptul că diversele forme de energie se propagă în ritmuri diferite, fenomen care dă naştere la configuraţii energetice variate.
În Muzeul Naţional de Antropologie din Mexico City se află expus un calendar solar aztec, un basorelief sculptat pe o piatră circulară cu un diametru de 3,7 metri şi cu greutatea de 25 tone, care a fost descoperit în zona oraşului respectiv în anul 1790. În partea centrală a calendarului se afla faţa zeului solar Tonatiuh, aceasta fiind înconjurată de 4 dreptunghiuri. În dreptunghiurile respective sunt reprezentate încarnările anterioare ale zeului Soare. În sistemul cosmogonic mayan era acreditată ideea că 4 lumi diferite ar fi existat înaintea celei prezente. Lumile anterioare, împreună cu încarnările zeului Soare, ar fi fost distruse de catastrofe în urma cărora specia umană aproape că a dispărut de pe faţa planetei.
În primul dreptunghi (asociat cu punctul cardinal Vestic) este sculptat capul unui jaguar, deoarece prima lume a fost distrusă de 4 jaguari, jaguarul fiind o reprezentare – în concepţia mayana – a Zeului Creator Tezcatlipoca. Cel de-al doilea dreptunghi (asociat cu Nordul) îl înfăţişează pe Sarpele cu pene, “Zeul celor 4 Vânturi”, deoarece a doua civilizaţie a planetei a fost distrusă de uragane cataclismice. Cel de-al treilea dreptunghi (asociat cu Estul) înfăţişează un dragon, “Zeul celor 4 fulgere şi trăsnete” care a distrus a treia civilizaţie umană. Si în sfârşit, al patrulea dreptunghi (asociat cu Sudul) înfăţişează o şopârlă, “Zeul celor 4 ape”, deoarece ultima civilizaţie a fost distrusă de un potop cataclismic care a durat 52 de ani şi din care au scăpat doar un bărbat şi o femeie, desigur cu scopul de a continua evoluţia speciei umane. Este interesantă această alegorie a cărei ultima parte aminteşte de legendarul potop al lui Noe descris în Vechiul Testament şi de tragedia locuitorilor continentului Atlantida scufundaţi în apele oceanului acum 12.000 de ani, ai căror urmaşi direcţi, mayanii se pare că au fost.
Cel de-al cincilea Soare, reprezentat în mijlocul calendarului, este “Soarele celor 4 cutremure” şi prevesteşte sfârşitul civilizaţiei actuale în urma unor cutremure cataclismice, atât de puternice cum nu au mai fost vreodată pe această planetă, şi care vor veni de undeva din partea de Vest. Este foarte straniu şi un semn de rău augur, faptul că extrem de precisul calendar mayan care începe numărătoarea anilor prezentului ciclu cu data de 12 August 3113 B.C., se opreşte la data de 21 Decembrie 2012 A.D. Această perioadă însumează 5125 de ani, durata a 13 baktuni sau a unei aşa numite epoci creatoare.
Probabil că există pe undeva o similitudine între mitul celui de-al cincilea Soare mayan şi Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament care prevesteşte apariţia, la sfârşitul mileniului al doilea, a “unui cer nou şi unui pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era”. Calendarul mayan prezintă 21 Decembrie 2012 ca data la care va avea loc colapsul tehnologic total şi sfârşitul actualei civilizaţii.
Mai sigur este însă faptul că există o similitudine între miturile cosmogonice şi antropologice mayane şi cele Tibetane. Astfel, în Doctrina Secretă Tibetană (păstrată cu mare grijă şi transmisă de mii şi mii de ani din generaţie în generaţie), se atestă existenţa, până la ora actuală, a 5 rase şi civilizaţii umane – primele 4 dispărute, fiecare la rândul ei, înurma unui cataclism devastator. Doctrina Tibetană se află în contradicţie totală cu teoria Darwinistă, conform căreia omul a evoluat din maimuţele antropoide.
Ceea ce susţine aceasta este că omul a apărut pe Pământ în forma lui fizică, materială, cu mult mai multe milioane de ani în urma decât susţin teoriile ştiinţifice contemporane. Primele două rase umane au fost imateriale şi asexuate. Doar a treia rasă a căpătat corp material şi sex diferenţiat, aceasta rasă fiind cea a lemurienilor (locuitorii continentului Mu din Pacific), ai căror urmaşi sunt în ziua de astăzi indigenii aborigeni ai Australiei şi rasele de culoare răspândite pe întreaga suprafaţă a globului.
Cea de-a patra rasă a fost cea a atlantizilor, urmaşii direcţi ai acestora fiind astăzi toate rasele mongoloide (respectiv aşa-zisele “piei roşii”, amerindienii din cele două continente americane, eschimoşii, precum şi întreaga populaţie de culoare galbenă din Asia), de asemeni rasele semitice şi cele albe. Datorită erupţiilor vulcanice şi jocului plăcilor tectonice (cauzate de schimbări ale câmpului electro-magnetic al Pământului), continentul Atlantida a suferit de două ori, în ultimii 800.000 de ani, modificări ale formei şi reducerea dimensiunilor, devenind dintr-un continent de mărimea aproximativă a celor două Americi de astăzi, practic o insulă izolată în Oceanul Atlantic. Pentru ca în final, respectiv în anul 9564 B.C., să aibă loc ultimul cataclism în urma căruia acesta s-a scufundat, ducând cu el în adâncuri o populaţie numeroasă, învăţături ezoterice şi realizări tehnologice inimaginabile. Atlantizii au posedat aparate de zbor cu care au călătorit pe uscat, în apă, în aer şi în Cosmos, de asemenea au întrebuinţat sisteme de comunicaţii şi forme de energie care pentru civilizaţia noastră sunt (cel puţin aparent), încă necunoscute, cum ar fi neutralizarea gravitaţiei. Cu ajutorul acestei metode, a fost construită Marea Piramidă de la Gizeh din Egipt, de exemplu, ş.a.m.d.
Piscurile muntoase ale fostului continent Atlantida au devenit ceea ce cunoaştem astăzi sub numele de insulele Azore din dreptul Portugaliei, iar insulele Bimini din apropierea Floridei sunt fostele piscuri muntoase ale insulei Poseidia care a aparţinut cândva continentului Atlantida. În sfârşit, a cincea rasă umană este cea a aryenilor sau caucazienilor, care a apărut tot în Atlantida, acum câteva sute de mii de ani şi s-a răspândit ulterior pe celelalte continente, dând naştere la ceea ce cunoaştem astăzi sub numele de popoarele Indo-Europene şi descendenţii acestora.
Aceasta este pe scurt, foarte pe scurt, povestea zbuciumatei istorii şi a evoluţiei omului pe Pământ – cel puţin în conformitate cu Doctrina Secretă Tibetană. O mare parte a învăţăturilor ezoterice Tibetane mulţi-milenare au fost confirmate – cu o limită oarecare de plus şi minus – de către cercetări ştiinţifice (care atestă, spre exemplu, cel puţin trei schimbări ale polilor magnetici ai Pământului în ultimii 900.000 de ani, cu repercusiuni dramatice asupra scoarţei terestre, climei şi biosferei), descoperiri arheologice şi subacvatice, distribuţia florei şi faunei, mărturii istorice, scrieri ale anticilor (cum ar fi cele ale lui Plato), sute şi mii de legende şi mituri ale popoarelor din jurul lumii, memoria colectivă a oamenilor, învăţăturile ezoterice ale Teosofiştilor, ocultiştilor, mărturiile clairvoyanţilor – printre care şi Edgar Cayce (numit şi “profetul care doarme”, cel mai mare clarvăzător al secolului XX, ş.a.m.d.
Luând în consideraţie ordinea cronologică în care octagonul apare în cultura diferitelor popoare din jurul lumii, următoarea mare civilizaţie care l-a incorporat, a fost şi este cea chinezească. Dacă este să dăm crezare diferitelor surse care susţin că poporul chinez este, aşa cum a fost şi cel mayan, urmaşul direct al celui atlantid, apare pe undeva ca o concluzie de bun simţ că octagonul, împreună cu paternul energetic, cu sistemele astronomice, astrologice şi filozofice adiacente, nu reprezintă vreo “invenţie” recentă, ci este o moştenire preluată direct de la civilizaţia atlantidă.
O veche legendă chinezească povesteşte că în urmă cu aproape 5000 de ani, la începuturile civilizaţiei chineze, Fu Hsi, primul dintre cei cinci împăraţi mitici ai Chinei, a văzut ieşind din apele Râului Galben o broască ţestoasă pe carapacea căreia se aflau semne ciudate, o colecţie de opt hieroglife dispuse într-un cerc în mijlocul căreia se afla o a noua hieroglifă.
Fiecare hieroglifă era alcătuită din trei linii, unele continue, altele discontinue. Cum în acele zile broasca ţestoasă era considerată un simbol sacru, împăratul Fu Hsi a luat în seamă mesajul, l-a descifrat şi astfel octagonul a apărut în cultura chineză. Cele nouă hieroglife au fost asociate, fiecare cu câte un număr, iar octagonul a fost numit “Ba Gua” sau “pătratul magic”. Denumirea de “magic” i-a fost atribuită deoarece în orice direcţie se adunau cele nouă numere dispuse octagonal, suma finala era întotdeauna 15.
Între toate sistemele religioase majore ale Chinei antice (Confucianismul preocupat cu societatea umană şi responsabilităţile membrilor ei, Buddhismul – religia salvării şi Taoismul preocupat cu armonia dintre om şi natură) filozofia octagonului şi-a găsit cel mai apropiat corespondent în filozofia Taoistă. Astfel, la sfârşitul dinastiei Chou, în secolul 3 B.C. a fost fondată şcoala Yin – Yang sau “şcoala principiilor opuse”, care susţinea că armonia interioară poate fi obţinută numai după ce umanitatea a ajuns la un echilibru între ea însăşi şi forţele naturale, legile Universale. Un alt important set de noţiuni asociate cu şcoala Yin – Yang, a fost cel al celor “5 faze de evoluţie”, respectiv apa, focul, metalul, lemnul şi pământul. Rând pe rând, alte corespondenţe au fost găsite şi atribuite macro-Cosmosului şi micro-Cosmosului, respectiv puncte cardinale, direcţii spaţiale, anotimpurile anului, culori, animale, sisteme şi organe din corpul uman, cele cinci simţuri, ş.a.m.d.
Simbolul Yin – Yang care a fost încorporat în centrul octagonului, arăta ca o alta variantă a simbolului Hunab Ku, cel care reprezenta centrul galactic în sistemul astronomic mayan. De-a dreptul ciudată aceasta coincidenţă între două simboluri aparţinând unor culturi aflate la mari distanţe în timp şi spaţiu, nu-i aşa?…
Cele 8 grupuri a câte 3 linii descoperite de Fu Hsi pe carapacea broaştei ţestoase au devenit ulterior baza uneia dintre cele mai vechi şi grandioase cărţi clasice de înţelepciune Orientală, I Ching sau “Cartea schimbărilor”. Concepută acum 5000 de ani de acelaşi împărat legendar, I Ching a fost şi este considerată de către filozofi, politicieni, yogini, ocultişti, matematicieni şi oameni de ştiinţă, o înmănunchere a principiilor Universale fundamentale. Ceea ce Fu Hsi a făcut, este practic un set de permutaţii matematice binare din care au rezultat 64 de combinaţii, la care ulterior alţi învăţaţi – printre care unul dintre fondatorii dinastiei Chou şi Confucius – au adăugat versuri, comentarii şi interpretări. I Ching este folosit şi ca oracol, pentru previziunea viitorului şi aflarea răspunsurilor la diferite întrebări.
În anul 1953 a fost descoperit codul genetic, secvenţa bazelor de nitrogen din acidul dezoxiribonucleic (DNA). Secvenţa respectivă conferă instrucţiunile pentru sinteza proteinelor prin determinarea secvenţei amino-acizilor care compun proteinele. În DNA sunt 4 feluri de baze de nitrogen: adenina, guanina, citozina şi timina. Fiecare amino-acid este reprezentat de o serie de trei baze care constituie un codon şi există nici mai mult, nici mai puţin decât 64 de combinaţii posibile de codoni. Codul genetic este universal. În toate formele de viaţă care au fost studiate până acum, de la bacterii până la om, aceiaşi codoni determină aceiaşi amino-acizi.
Ceea ce constituie, însă, surpriza surprizelor este corelaţia care există între codul genetic şi I Ching. Cele 64 de combinaţii elaborate de legendarul împărat chinez acum 5000 de ani sunt identice cu cele 64 de combinaţii de codoni care dictează toate formele de viaţă pe Pământ! În mod similar, în calendarul sacru mayan (care reprezintă şi acesta o permutare a celor 13 numere cu cele 20 de simboluri sacre, din care rezultă 260 de combinaţii), matrixul, unitatea centrală este constituită din 64 de combinaţii şi identică atât cu I Ching-ul, cât şi cu codul genetic. Luând în consideraţie atât calendarul mayan, cât şi octagonul chinezesc cu simbolul Yin – Yang (care ambele încorporează simbolul centrului galactic şi codul genetic planetar), nu putem decât să ajungem la concluzia că atât mayanii, cât şi vechii chinezi cunoşteau faptul că adevărata sursă a vieţii este centrul Căii Lactee aflat la 25.000 de ani lumină de Pământ. Din centrul Căii Lactee sunt transmise prin intermediul Soarelui care acţionează ca punct focal, toate informaţiile care dictează unda vieţii pe Pământ.
Octagonul, I Ching-ul şi filozofia Taoistă au generat un sistem de Astrologie – Numerologie, numit Feng Shui (termen care în traducere înseamnă “vânt” şi “apă”. Astfel, pe baza octagonului, a “pătratului magic” s-a dezvoltat un sistem astrologic – numerologic pe care personal, îl găsesc de o mare fineţe şi o acurateţe incredibilă, calităţi pe care sistemele Vestic şi Hindus nu le au. Diferenţa de acurateţe se explică prin faptul că Astrologia Vestică de exemplu, măsoară numai influenţa corpurilor celeste asupra vieţii pe Pământ, pe când sistemul Feng Shui ia în consideraţie şi energiile globului terestru.
Pe scurt, acesta este principiul sistemului Feng Shui: energia chi generată în centrul galactic (reprezentată prin simbolul Yin – Yang aflat în mijlocul octagonului) ajunge la Soare şi Pământ după ce este “filtrată” de 9 stele: cele 7 stele care alcătuiesc constelaţia Carul Mare, steaua Polaris şi steaua Vega. Cele 9 stele sunt reprezentate, 8 din ele de câte un grup de trei linii dispuse pe laturile octagonului şi una în mijloc.
Vă veţi întreba desigur, de ce tocmai aceste stele din puzderia milioanelor care alcătuiesc Calea Lactee. Răspunsul este destul de simplu şi are la bază o explicaţie Astronomică – Astrologică. Respectiv în fiecare an, în momentul echinoxului de primăvară Pământul nu se regăseşte niciodată în aceeaşi poziţie în care a fost în anul precedent deoarece există o “întârziere” de 50 de secunde pe an. Aceste 50 de secunde fac în 72 de ani un grad, iar în 2160 de ani 30 de grade, ceea ce reprezintă un semn zodiacal. Rezultă astfel că Pământul parcurge cele 12 semne zodiacale în 25.920 de ani (2160 x 12), interval cunoscut sub numele de Marele An, Anul Sideral sau Anul Cosmic. Cele 12 semne zodiacale sau 12 luni (a câte 2160 de ani fiecare) sunt cunoscute sub numele de Marile Luni, intervalele de 72 de ani sunt cunoscute sub numele de Marile Zile, iar fenomenul în sine este cunoscut sub numele de procesiunea echinoxurilor.
În ultimii 2000 de ani Pământul a parcurs semnul zodiacal al Peştilor, iar acum ne apropiem de intrarea în semnul Vărsătorului. De fiecare dată când Pământul traversează un nou semn zodiacal, axa sa se îndreaptă spre o altă stea polară sau constelaţie care îndeplineşte rolul stelei polare. Astfel, în ultimii 2000 de ani, steaua polară a fost Polaris din constelaţia Carul Mic (sau Ursa Minor), iar când vom parcurge epoca Vărsătorului axa Pământului se va îndrepta spre constelaţiile Andromeda şi Perseus. Cu 4000 de ani în urmă, pe când Pământul se află în Berbec, axa sa se îndrepta spre constelaţia Carul Mare, iar în urmă cu 12.000 de ani, tocmai în timpul scufundării continentului Atlantida sau al Biblicului potop al lui Noe, axa Pământului se îndrepta spre steaua Vega din constelaţia Lyra.
Se spune că Astrologia Feng Shui a început să se dezvolte cu nu mai mult de 5000 de ani în urmă, lucru numai pe jumătate adevărat. Da, a fost “reluată” acum 5000 de ani, fapt dovedit de prezenţa între cele 9 stele, a constelaţiei Carul Mare care servea drept stea polară la acea vreme. Pe de altă parte însă, prezenţa stelei Vega care fost steaua polară acum 12.000 de ani, trădează originea şi vechimea acestui sistem astrologic. Astrologia Feng Shui, ca şi octagonul de altfel, sunt mult mai vechi de câteva mii de ani, sunt o minunată zestre lăsată civilizaţiei actuale de către grandioasa civilizaţie atlantidă care a dispărut aproape fără urme şi odihneşte acum pe fundul oceanului Atlantic.
În urmă cu ceva mai mult de patru ani, am primit spre publicare un articol al unui domn care tocmai se întorsese din România şi susţinea că a făcut o descoperire mai mult decât interesantă. Articolul se intitula “Miraculoasa descoperire arheologică de la Şinca Veche, judeţul Braşov” şi a fost publicat în numărul din Octombrie 1994 al ZUM-ului. Domnul respectiv, Gheorghe Moldovan domiciliat în Parispanny, New Jersey, povestea că în ziua de Crăciun a anului 1993 a participat la slujba într-o mănăstire de la Şinca Veche. Cu această ocazie, domnia sa a descoperit o firidă în spatele altarului în care se aflau sculptate cu mare măiestrie steaua lui David, în interiorul acesteia simbolul Yin – Yang şi alături bustul lui Zalmoxis. În sfârşit, cupola lăcaşului care ulterior fusese transformat în mănăstire, avea de fapt forma unei piramide cu vârful tăiat. Domnul Moldovan făcea în articolul respectiv un apel la cititorii ziarului, cerând sprijinul acestora pentru salvarea templului – mănăstire de la Şinca Veche (care se află în stare de degradare) şi în acelaşi timp, făcea diferite supoziţii pe baza celor două simboluri care erau, chiar după spusele dânsului, “străvechi, aparţinând a două civilizaţii diferite”.
Ca să fiu sinceră, acum patru ani când am văzut cele două simboluri de la Şinca Veche, am rămas mai mult decât surprinsă şi de atunci m-am gândit mult la istoria antică a românilor. Răspunzând supoziţiilor domnului Moldovan, aş putea spune că aceste două simboluri aparţin astăzi unor civilizaţii diferite. În trecutul îndepărtat însă, ele au aparţinut unei singure civilizaţii, civilizaţia atlantidă.
Ignatius Donnelli, considerat astăzi o autoritate clasică în subiectului Atlantidei, a scris în 1882 o carte interesantă şi foarte documentată, “Atlantis – lumea antedeluviană” în care face câteva dizertaţii asupra fenomenului de migrare din continentul Atlantida. Pe scurt (spune acesta pe baza a nenumărate argumente lingvistice, religioase, mitologice, dovezi de civilizaţie, etc.) în Atlantis s-au dezvoltat trei rase: turaniene (care-i includ pe chinezi, japonezi, mongoli, tătari, finlandezi), semitice şi aryene. Cele trei rase s-au răspândit prima oară atât în Asia, cât şi în Europa, cu mult înainte de scufundarea Atlantidei în scopul colonizării continentelor respective. Un al doilea val de migrare, de data aceasta forţat de evenimente, a avut loc în urma cataclismului final, când oamenii au încercat să se salveze de la moarte prin refugiul pe cele mai apropiate coaste continentale sau bucăţi de uscat.
Aşa se explica, de exemplu, progresul pe care unele civilizaţii antice l-au făcut într-un mod ultrarapid. Spre exemplu, istoria chinezilor susţine că în decursul a numai câteva sute de ani, în timpul celor cinci împăraţi mitici, au fost inventate alfabetul şi scrisul, agricultura, zootehnia, ştiinţele medicale, matematica, astronomia, astrologia, armele, vehiculele de transport pe uscat şi corăbiile, busola, ceasul şi instrumentele muzicale, greutăţile şi cântarul, şcolile, căsătoria monogamă, ş.a.m.d. Ori este imposibil ca toate aceste minuni ale civilizaţiei să fie “inventate” şi implementate în decursul vieţii a cinci oameni. Este clar că ele au fost aduse de undeva. De fapt, mai spune Donnelli, înşişi chinezii, în legendele lor timpurii, spuneau că originea lor este legată de o civilizaţie care a fost distrusă de potop şi că ei au sosit în China, venind din Nord-Estul continentului Asiatic. Rasele turaniene sunt “fiul cel mare al lui Noe” din Vechiul Testament.
În concordanţă cu Donnelli (ca şi cu alţi autori, de altfel), toată lumea antică a fost formată iniţial din colonii ale atlantizilor şi mai târziu, din refugiaţii Atlantidei. Deşi majoritatea autorilor şi istoricilor susţin că piramida lui Keops a fost construită cu câteva mii de ani în urmă, realitatea este că atât aceasta, cât şi Sfinxul au fost construite cu mai mult de 12.000 în urmă, înaintea cataclismului care a scufundat Atlantisul. Sfinxul este cea mai veche construcţie din lume, baza lui indicând clar că acesta a suferit o eroziune masivă provocată de inundaţii.
În mod similar, Donnelli argumentează în mod foarte plauzibil că toţi Zeii Greciei antice erau de fapt, regi, regine şi conducători ai ţării colonizatoare. Mitologia greaca vorbeşte despre o rasă “asemănătoare cu cea a Zeilor care locuieşte în Olympus, marea insulă din mijlocul Oceanului Atlantic” şi povesteşte despre viaţă, legăturile de rudenie, geloziile şi certurile acestora. În realitate, moralul corupt al Zeilor din Olymp nu este nimic altceva decât corupţia clasei politice conducătoare a Atlantisului.
În fiecare an se cheltuiesc tone de hârtie pe care fiecare încearcă să demonstreze că Zeul X nu era “al ălora”, ci “al nostru” şi “de-aia am fost noi ‘naintea lor”, că noi “am inventat ce era de inventat” şi tot aşa. În realitate însă, există un singur patrimoniu Universal, fiecare civilizaţie preluând de la cele anterioare prototipurile clasice şi adăugând eventual acestui patrimoniu elemente proprii. Zeus, de exemplu, a fost unul dintre ultimii regi ai Atlantisului care se pare că a fost îngropat în Creta şi ulterior zeificat. Demeter sau Ceres a fost fiica unui alt rege Atlantean, Cronos, care “a prescris” felul în care trebuie arat pământul şi semănat orzul, un fel de ingineră agronomă, dacă vreţi. A fost ulterior zeificată. Dionysos, ne spun grecii, era nepotul lui Poseidon, alt rege Atlantid, şi a fost trimis să colonizeze India, unde i-a învăţat pe localnici cum să cultive viţa de vie. Viticultura s-a extins peste tot şi atât de mult le-a plăcut oamenilor vinul, încât şi Dyonisus a fost zeificat şi convertit ulterior la romani în Zeul destrăbălat Bacchus. Cât despre tehnologia şi invenţiile care au permis un decalaj atât de mare între civilizaţia Atlantida şi vecinii ei rămaşi în stare de semi-sălbăticie… multe dintre acestea au fost aduse şi preluate de către oameni de la civilizaţii extraterestre care au vizitat planeta în trecut.
În ceea ce-i priveşte pe aryeni, Donnelli (ca şi alţi autori precum respectatul Max Muller, Lenormant şi Chevallier, Winchell, etc.) arată că aceştia au fost o rasă dezvoltată în a doua jumătate a istoriei de 800.000 – 1 milion de ani a atlantizilor, fiind reprezentaţi în Biblie de fiul cel mai mic al lui Noe. Ocupaţia lor principală în Atlantis era agricultura, aceştia fiind prin excelenţă fermieri şi plugari. Numele lor se trage chiar de la ocupaţia pe care o aveau, adică de la plugărit. Ceea ce personal m-a frapat, a fost faptul că în româneşte verbul a plugări se traduce prin “a ara”. Ori, ne spune Donnelli, numele rasei aryene s-a tras de la “a ara”.
Fiind fermieri prin excelenţă, aryenii au fost trimişi să colonizeze Europa şi Asia. Primul grup a populat Europa, din el desprinzându-se mai târziu popoarele Indo-Europene. Există o legendă foarte veche în rândul popoarelor Nord-Europene care spune că “aryenii au fost forţaţi odată să trăiască într-o ţară în care Soarele verii strălucea numai două luni pe an”. Al doilea grup a traversat, ceva mai târziu, Europa şi a populat Persia şi India. Însuşi marele Zeu al hinduşilor, Varuna, nu este nimeni altcineva decât Zeul grecilor Ouranos care de fapt era, unul dintre regii atlantizi şi fondatori ai dinastiei regale din Atlantis.
În cadrul grupului colonizator din Europa, Donnelli şi ceilalţi autori îi citează pe traci. Aruncând o privire sumară asupra celor spuse mai sus, este de presupus că şi Zeul Zalmoxis al geto-dacilor a fost şi el, întocmai ca alţi Zei antici, tot un colonizator Atlantid.
Este absolut normal ca o populaţie indigenă aflată în stare de semi-sălbăticie să creadă că un Zeu a aterizat pe pământul lor, mai ales dacă acesta a sosit într-un vehicul spaţial ca cel al lui Pacal Votan descoperit la Palenque în Mexic. Nenumărate legende şi texte antice vorbesc despre maşinile zburătoare ale civilizaţiilor apuse. Astfel, la Lasha în Tibet, s-au descoperit nu cu mult timp în urmă documente sanscrite ţinute ascunse de-a lungul veacurilor şi mileniilor, care conţin indicaţii referitoare la construirea unor nave spaţiale inter-stelare! Manuscrisele mai tratează alte două mari subiecte şi secrete importante în acelaşi timp: “antima” sau “cum să devii invizibil” şi “garima” sau “cum să devii greu ca un munte de plumb”. În concordanţă cu aceste documente, navetele spaţiale numite în sanscrită “astra” puteau efectua zboruri inter-planetare având la bord echipaje de oameni. Este descris totodată planul unei călătorii pe Lună, deşi nu se specifica în final dacă această călătorie a fost făcută sau nu. Un alt epic indian însă, Ramayana, conferă amănunte asupra unei călătorii pe Lună care a fost făcută cu ajutorul maşinilor zburătoare, numite “vimanas”. Mai mult decât atât, în Ramayana se povesteşte despre o luptă care a avut loc pe Lună între vimanas şi maşinile zburătoare ale atlantizilor, numite “asvin”. Vimanas aveau forma circulară, asemenea farfuriilor zburătoare şi foloseau drept combustibil “un lichid alb-gălbui” (despre care se crede că ar fi fost un produs asemănător benzinei) şi unii compuşi ai mercurului. Ca forţă de propulsie foloseau forţa anti-gravitaţională, acestea ridicându-se vertical de la sol, fiind capabile să staţioneze în aer şi zburând în sus, în jos, în faţă şi înapoi, în lateral, în orice unghi şi direcţie dorea pilotul. Ceea ce apare însă şi mai curios, este faptul că un grup de cercetători ruşi au descoperit nu de mult în peşterile din Turkestan şi desertul Gobi “instrumente din vremuri imemoriale folosite în vehicule pentru navigaţia Cosmică”. “Instrumentele” sunt semi-sfere de sticlă sau porţelan care se termină într-un con şi mai păstrează încă picaturi de mercur!
De fapt, Ramayana este istoria imperiului Rama care a înflorit cu 15 – 20.000 de ani în urmă în partea de Nord a Indiei şi pe teritoriul Pakistanului de astăzi. Din relatările epicului indian reiese că ramanii zburau cu vimanas în întreaga Asie, probabil în Atlantida, în America de Sud şi Insula Paştelui. La Mohenjodaro, un oraş care a aparţinut imperiului Rama şi a fost descoperit în urma săpăturilor arheologice de pe teritoriul Pakistanului, s-au găsit scrieri care au rămas până în ziua de astăzi nedescifrate şi care sunt similare celor găsite în Insula Paştelui, numite Rongo-Rongo, rămase şi acestea tot nedescifrate.
articol preluat de pe
http://www.zamolxis.ro/
Sursa:
piatza.net
