Preot Gheorghe D. Metallinos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie, Universitatea Atenelor, Grecia.
Epoca noastră este pecetluită în mod categoric de o nouă condiţie istorică, şi anume Noua Ordine Mondială a lucrurilor, care este determinată, cât priveşte începutul, de Războiul din Golf şi distrugerea aşa-numitului Socialism existent, al cărui gol s-a grăbit să-l acopere Monarhia absolută mondială care a apărut, adică Pacea Americană (Pax Americana), care transferă lumea noastră, retrospectiv, la unitatea Păcii Romane (Pax Romana) şi la ceea ce aceasta poate să cuprindă pentru om şi lume. După cum atunci, aşa şi în zilele noastre, umanitatea este încadrată într-un sistem mondial de politică şi de valori, care controlează şi formează la nivel global, prin intermediul educaţiei omogenizate şi a mijloacelor de informare în masă care sunt dirijate, pe om şi societatea lui, ca pe un om planetar şi o societate planetaro-holistică. În acest cadru a fost mitizat anul 2000, care este considerat inaugurarea pregătitei Noii Ere. În bibliografia imensă şi specifică mereu crescândă, Noua Ordine se află, în genere, în legătură cu Noua Eră (New Age), altfel spus, cu perioada care se doreşte să urmeze epocii lui Iisus Hristos, adică perioadei care este pecetluită de învăţătura Lui. În acest punct este îngăduit un paralelism istoric: la 11 mai 330 se iveşte o nouă dimensiune istorică, Imperiul Noii Rome, care punea în armonie trei factori: 1) puterea statală romană încreştinată; 2) civilizaţia şi cultura greacă) şi 3) credinţa creştină sau Ortodoxia, care reprezenta sufletul şi puterea dătătoare de viaţă acestei noi formaţiuni mondiale. Noua Eră din zilele noastre, ca Imperiu mondial în potenţă, anulează şi înlocuieşte cei trei factori cu alţii trei: 1) puterea politică mondială a Statelor Unite ale Americii; 2) civilizaţia mondială, cu dominarea voită a civilizaţiei apusene; şi 3) religia mondială, ca Religie care cuprinde toate celelalte religii, pentru formarea unei noi conştiinţe pe o bază panteistă: toate zeităţile reprezintă un singur Dumnezeu! În cadrul acestei viziuni panteiste se aşteaptă un nou Mesia, astfel că se doreşte respingerea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, fiind singurul care dă lumii posibilitatea mântuirii ca îndumnezeire. Ideologia Noii Ere reprezintă, aşadar, o provocare fundamentală pentru Ortodoxie. Noua Eră a fost pusă în conexiune cu aşteptarea hiliastă dominantă în lumea apuseană (eudemonismul), în limitele unei eshatologii sau a unei viziuni.
Curent etic şi filosofic care consideră fericirea ca fiind scopul suprem al omului, fără ca acest scop să fie raportat la mântuire, ci la satisfacerea poftelor omului pentru trăirea fericirii, limitată, însă, doar la această viaţă (n. trad.). a viitorului redusă doar la această lume şi numai din perspectiva bunăstării mondiale şi a păcii lumii. Răsunetul acestor făgăduinţe nu preîntâmpină, însă, dezamăgirea, după cum este evident, a faptului că se reproduce vechiul sistem cu toată patologia şi patogenia lui, chiar în cea mai dură expresie a lui, adică prin strângerea şi ajungerea bogăţiei doar în mâinile celor puţini şi sărăcirea celor mulţi. În 1996, profesorul Hristodulos Ialluridis, specialist în drept internaţional, deci nu teolog, a descris această nouă realitate ca fiind dominaţia unui sistem internaţional fără precedent, având ca şi caracteristici principale instabilitatea, fluctuaţia, nesiguranţa, războiul tuturor împotriva tuturora, dar şi incapacitatea Organismului internaţional de a preîntâmpina conflicte şi războaie, cu atât mai mult de a impune ordinea. După acelaşi profesor, umanitatea trăieşte deja tragedia trecerii la un viitor cu totul nesigur. Această tragedie a fost dezvăluită în zilele noastre prin impunerea de către puternicii pământului a prăbuşirii economice mondiale. În cadrul formării Noii Ere se încadrează şi Unificarea sau Uniunea Europeană. Se cuvine să mărturisesc că din moment ce sunt ortodox grec, romios, crescut prin educaţia şi experienţa Bisericii Ortodoxe cu simţul a ceea ce înseamnă prezenţa mai multor neamuri în cadrul aceluiaşi Imperiu, cum a fost Imperiul bizantin, şi sub călăuzirea Bisericii Ortodoxe, organizată în mai multe Biserici locale, vedeam ca pe o reuşită deosebită şi o necesitate stringentă unitatea europeană, dar ca pe o Europă a popoarelor şi a civilizaţiilor acestor popoare. Însă, texte şi fapte ale Uniunii Europene descoperă că scopul îndepărtat este impunerea unei conştiinţe unitare cât priveşte civilizaţia, istoria şi existenţa statală, pentru crearea, în cele din urmă, a unui om european unitar, cu ajutorul educaţiei. Şi este deja evidentă, din cauza slăbirii propriilor noastre reacţii interioare, calea unică de urmat a popoarelor mai mici, care constă în asimilarea lor de către o Europă în care s-a pierdut orice legătură nu numai cu Ortodoxia, ci şi cu Creştinismul. Convergenţa politică a Franţei cu Germania şi consecinţele acestei convergenţe faţă de legăturile culturale şi economice ale popoarelor europene arată întoarcerea frontului apusean, în cadrul moştenirii carolingiene, împotriva Răsăritului ortodox, care, după mărturia unor specialişti în studiul civilizaţiilor, ca Toynbee şi Huntington, întrupează o tradiţie de civilizaţie întru totul inadecvată cu tradiţia Europei, aşa cum această tradiţie a fost formată în Europa după perioada carolingiană. Civilizaţia noastră ortodoxă se află la antipodul tradiţiei civilizaţiei europene apusene. Aşadar, eu aparţin acelora care cred că integrarea noastră în Uniunea Europeană reprezintă mai întâi o problemă duhovnicească şi de civilizaţie, apoi o problemă politico-economică. Dincolo de poziţia deja clară a conducerii europene cât priveşte problemele noastre naţionale şi consecinţele economice evidente ale cerinţei impetuoase pentru o convergenţă economică, în Europa se decide continuitatea noastră naţională, prin transformarea conştiinţei noastre colective şi denaturarea identităţii noastre naţionale, care s-a format la lumina credinţei noastre ortodoxe. Civilizaţia europeană apuseană din zilele noastre, franco-germană la originea ei, a ajuns să fie întru totul diferită de civilizaţia Europei celei dinaintea perioadei carolingiene, care se identifica cu cea a Europei răsăritene şi a Răsăritului ortodox, în limitele Uniunii Europene dinainte de perioada francă, adică a sistemului politic, a tradiţiei şi a civilizaţiei conturate de regele francilor Carol cel Mare (768-814), ca fondator al Imperiului carolingian, care va duce la formarea Europei apusene de mai târziu. De aceea, Carol cel Mare este văzut de către unii istorici ca fondator atât la Franţei, cât şi al Germaniei, precum şi ca părinte al Europei apusene (n. trad.), având ca centru Constantinopolul, socotit Noua Romă. Cunoaşterea acestor date istorice este necesară, pentru a se putea vorbi despre poziţia noastră faţă de realitatea europeană şi mondială. Civilizaţia apuseană produce, de veacuri acum, un alt tip de om şi de societate, exilând suprafirescul din realitatea mondenă şi dând întâietate individului, ca dependent de maşinăria politică. Sfântul Iustin Popovici a spus în mod caracteristic că reuşita Europei este omul robot, deoarece Europa, pierzându-L pe Dumnezeu, a pierdut în cele din urmă şi pe om. Civilizaţia ortodoxă continuă, chiar şi în zilele noastre, trăirea vieţii după exemplul Sfinţilor Părinţi, care situau în centrul vieţii pe Dumnezeu, insistând asuprea purtătorului personal al libertăţii şi al jertfei de bună voie, adică asupra omului doritor de mântuire şi trăitor al îndumnezeirii. De aceea, ortodoxul, chiar şi atunci când acceptă împrumuturile europene impuse de sus în viaţa lui, înţelegând prin aceste împrumuturi cerinţe care se impun pentru schimbarea trăirii vieţii după exemplul Sfinţilor Părinţi, nu le preia niciodată aşa cum sunt prezentate, ci le prelucrează (de fapt, le falsifică), şi aceasta este atitudinea care menţine specificul identităţii noastre. Poate că acestui fapt datorăm şi supravieţuirea noastră! Cu integrarea noastră în Uniunea Europeană şi cele ce urmează prin păşirea noastră împreună cu Noua Ordine Mondială a lucrurilor, ca fiind cadrul mai larg al existenţei noastre colective, trăim cea mai mare şi cea mai importantă dezorientare dintre toate dezorientările noastre istorice, de vreme ce nu este vorba despre o alianţă de tip vechi (ortodoxul îşi alege întotdeauna alianţele şi rămâne fidel acestora). Aşadar, nu este ceva exterior şi trecător, ci ceva interior şi esenţial, din moment ce se transformă întreaga noastră viaţă; trăim o nouă stare, dacă doriţi, suntem transformaţi într-o nouă realitate-corporalitate istorică, cu urmări de o imensă importanţă pentru identitatea noastră şi poziţia noastră viitoare în istorie. Noua Ordine, aşa cum s-a spus, a condus la o nouă Monarhie absolută, la dominaţia unei noi Superputeri mondiale, adică a Statelor Unite ale Americii. Naţiunile din epoca noastră intră într-o nouă Monarhie absolută, fiind încadrate forţat într-o schemă politică mondială fabricată, prin impunerea Superputerii la toate nivelele şi în toate spaţiile. Această schimbare fabricată este exprimată, de fapt, genial şi profetic în acelaşi timp, în cunoscuta carte a lui George Orwell, cu titlul 1984. Aceasta este Noua Eră (New Age). Termenul Noua Eră a fost lansat în 1875 de către fondatoarea Religiei teosofice (Teosofia) Helena Petrovna Blavatsky († 1891), care a pus temeliile spirituale ale unei structuri ce a început atunci să fie concepută de către arhitecţii mondiali ai noii lumi şi pare să fie completată în zilele noastre. Pentru a se convinge careva de existenţa acestor masoni, este suficient să cerceteze articolul cutremurător al marelui sionist al epocii noastre Ben Gourion , în revista Look (16.01.1962), în care sunt expuse prevederile lui profetice pentru lumea de la sfârşitul secolului al XX-lea: Imaginea lumii în 1987, aşa cum mi-o închipui. Războiul rece va aparţine trecutului. Presiunea interioară [...] va conduce la o nouă democratizare treptată a Uniunii Sovietice [...]. Europa Apuseană şi Răsăriteană vor deveni o Federaţie din state autonome cu un sistem social şi democratic [...]. Cu excepţia Uniunii Sovietice, o ţară federativă, toate celelalte continente se vor uni într-o alianţă mondială, la dispoziţia căreia se va afla o putere poliţienească internaţională. Pe toate le înţelegeam. Dar căutam să găsesc această putere poliţienească internaţională! Însă, când am văzut căştile albastre, atunci am înţeles care este această poliţie. Nu mai există armată a fiecărui stat şi cu cât înaintăm, acest lucru se realizează şi mai mult. Există o poliţie internaţională, pentru a impune ordinea acolo unde este ameninţată sau se încearcă să fie ameninţată noua ordine mondială impusă. Şi continuă Ben Gourion: Toate armatele vor fi desfiinţate şi nu vor mai avea loc războaie. În Ierusalim, Naţiunile Unite vor zidi altarul Profeţilor în slujba tuturor continentelor unite şi devenite confederaţii. Acolo, în Ierusalim, va fi reşedinţa autorităţii superioare a umanităţii şi va rezolva toate litigiile dintre Federaţiile unite ale continentelor, aşa cum a profeţit Isaia. De fapt, stăpânii lumii ne conduc către realizarea acestui fapt. Prin urmare, Noua Ordine se mişcă pe trei nivele: primul este cel politic, care înseamnă forţa supremă a unei Supraputeri, cu rol mondial de monarhie absolută; cel de al doilea este cel civilizator, prin dominarea unei civilizaţii a Europei apusene, dar rafinată şi reînnoită; cel de al treilea este cel religios. Rugăciunile comune inter-religioase, sub conducerea papei şi cu participarea conducătorilor ortodocşi, arată că a fost deja pus în funcţiune mecanismul specific, pentru impunerea unei religii mondiale cu sens clar panteist: toate sunt unul, toţi suntem zei. Aceste demersuri impun, fireşte, negarea Creştinismului şi mai ales a autenticităţii lui patristice, care este Ortodoxia. Am fi putut chiar să adăugăm şi un al patrulea nivel, cel ştiinţific, prin dezvoltarea Biologiei şi a ramurilor ştiinţifice specifice ei (Biogenetica, Biotehnologia, Genetica mecanică), care aduc posibilităţi nelimitate spre uzul Supraputerii, ori de câte ori va dori să folosească toate descoperirile-evoluţiile ştiinţifice specifice, pentru o uşoară şi mai largă dominaţie a acestei Supraputeri. Panreligia mă interesează în acest punct mai mult, ca teolog şi cleric. Şi aceasta fiindcă este vorba despre o altă formă de Panteism, care are ca ţintă nivelarea tuturor manifestărilor religioase, împreună cu Creştinismul. Acest lucru se înfăptuieşte, desigur, prin metoda masonică a amestecului tuturor şi a contopirii lor sincretiste (Alles in einem Topf…, după cum spun germanii) şi dizolvării lor în mod esenţial. De altfel, încadrarea Greciei în Uniunea Europeană a fost dintru început pusă în legătură cu viziunile hiliaste ale bunăstării lumii apusene, care viziuni sunt folosite ca propagandă pentru propagarea fără piedici a lozincilor şi manipularea părerii comune conform dispoziţiilor Conducerii reale. Nu cunosc dacă evitarea anticonstituţională a referendumului, pentru un pas atât de important cât priveşte viitorul naţiunii greceşti, se datorează efortului de a nu fi dezvăluit scepticismul poporului grec, care a fost ignorat cu ostentaţie de către conducerea lui politică, care se va împovăra irevocabil şi cu această poziţie dictatorială a ei faţă de popor. În acest punct trebuie să se declare că integrarea statelor ortodoxe în Uniunea Europeană se află în conexiune cu acceptarea legislaţiei europene, care impune un nou mod de viaţă, aducând după sine dizolvarea ansamblului societăţii. Deoarece paralizia imorală a societăţii creează cetăţeni robot, cetăţeni supuşi şi uşor de manevrat de către puterea mondială. În felul acesta ne-au impus divorţul automat, libertatea şi legiferarea avorturilor, legiferarea homosexualităţii şi a pedofiliei, ca şi condiţii ca să aparţinem Uniunii Europene. Îngăduiţi-mi să vă aduc la cunoştinţă o experienţă trăită de mine în Germania, unde am studiat (1969-1975). Cu puţin timp înainte de întoarcerea mea în Grecia, am vizitat pe profesorul de vrednică amintire Wilhelm Schneemelcher (1914-2003), expert în Noul Testament şi patrolog, om de ştiinţă remarcabil, având un rol important şi în viaţa politică a ţării, în gruparea Partidului Socialist (SPD). Atunci mi-a zis: Pentru a intra în Europa, trebuie să reformaţi Dreptul vostru, punându-l în acord cu cel comunitar, adică european. Nu am putut să cred acest lucru atunci, astăzi, însă, apreciez sinceritatea lui. După cum reiese din textele însăşi ale Uniunii Europene, unificarea şi omogenizarea spaţiului european reprezintă ţinta visului european, ceva ce rămâne statornic şi neclintit în toată evoluţia Uniunii Europene din deceniul anilor 1950 şi până astăzi. Aspiraţiile progresiştilor europenizaţi din timpul nostru aveau de la început ca ţintă realizarea unei Europe fără graniţe, dar o Europă a noilor orizonturi, ca o unire supraetnică (suprastatală), care pretinde să aibă cetăţeni cu o conştiinţă comună, adică un tip uman omogen, fiind modelul omului european. Şi este posibil ca acestea să fie realizate prin crearea noilor condiţii necesare cu ajutorul educaţiei, al mijloacelor de informare în masă şi al organizării speciale a societăţii. Însă, acest lucru este imposibil fără egalizarea particularităţilor în parte ale naţiunilor, mai ales când acestea sunt diferite radical de ceea ce exprimă de veacuri pentru noi, ortodocşii, termenul Europa sau Apusul. De altfel, continuu se proclamă că unificarea şi omogenizarea Europei se realizează prin Legislaţia unitară (Dreptul comunitar), care este deasupra legislaţiilor naţionale. Lucrurile ne îngăduie să considerăm absolut sigur că schimbările plănuite ale sistemului nostru legal, dincolo de toate celelalte, ţintesc la consolidarea constituţională a noi noastre identităţi (membru al Uniunii Europene), drept care fiecare motiv sau acţiune contra Uniunii Europene, chiar şi critica simplă, primesc un caracter anticonstituţional şi sunt condamnabile. Calitatea de membru al Uniunii Europene înseamnă automat pierderea oricărei sens pentru suveranitatea sau autonomia noastră naţională. În suprastatul Uniunea Europeană, deja prin Tratatul de la Roma (1957), se cedează orice drept naţional. Întreaga noastră viaţă naţională este predeterminată de Centrul European de luare a deciziilor. Am ajuns eparhia unui Stat întins. Adoptarea vieţii noastre în întregime la hotărârile centrale este de la sine înţeleasă (de pildă, educaţia, politica externă, legăturile internaţionale etc.). Multe dintre schimbările survenite în viaţa noastră naţională conving indiscutabil că suntem obligaţi, ca stat membru al Uniunii Europene, să acceptăm deciziile Directoratului, cu atât mai mult când conducerea noastră (guvernul sau opoziţia în cea mai mare parte a ei) este absolut identificată cu Apusul (= gruparea unionistă). Acest fapt s-a dovedit mai ales în zilele noastre prin criza economică, rod al supunerii noastre totale în faţa oligarhiei economice mondiale. Fiecare reacţie sau rezistenţă poate să funcţioneze doar ca haiducime în graniţele deja nu ale Imperiului otoman, ci ale Imperiului franco-german al lui Carol cel Mare. Care poate să fie, prin urmare, contribuţia ortodoxă la lumea contemporană? Problema nu este unificarea europeană sau aderarea la Noua Ordine Mondială şi Noua Eră, ci propria noastră prezenţă în aceste noi dimensiuni, care prezenţă se raportează la felul în care noi dăm sens tradiţiei noastre şi legăturii noastre cu ea, după cum şi poziţiei tradiţiei patristice culturale în priorităţile vieţii noastre naţionale. De aceea, tocmai Europa funcţionează ca provocare a conştiinţei ortodoxe trezite. Dar provocare nu doar negativă, ci şi pozitivă, adică ajutând pe greci şi împreună cu ei şi pe ceilalţi ortodocşi să-şi reorienteze identitatea în raport cu restul lumii. S-a spus, şi foarte corect, că dacă s-ar ivi astăzi Hristos în istorie, ar înfiinţa, cu schemele epocii noastre, un Spital, un Spital mondial. Fiindcă Spital duhovnicesc este la nivel mondial şi Trupul lui Hristos, adică Biserica, dar care este împinsă spre pierderea importanţei ce o are prin secularizarea ei atât în Răsărit, cât şi în Apus. Încă din secolul al IV-lea Sfântul Ioan Gură de Aur definea firea Bisericii prin fraza spital duhovnicesc. Acesta este Trupul lui Hristos. Şi este numit Spital duhovnicesc pentru vindecarea-restabilirea firii şi existenţei umane pe Cruce (aceasta este mântuirea). Pe verticală, după forma Crucii, se arată necesitatea vindecării-restabilirii firii şi existenţei umane în legătură cu Dumnezeu, iar pe orizontală, în conexiune cu aproapele şi societatea, avându-se în vedere posibilitatea de comunicare dintre zidit şi Nezidit şi întâlnirea autentică şi legătura cu Celălalt, acesta fiind Dumnezeu şi aproapele. Creştinismul reprezintă posibilitatea realizării acestei întâlniri şi legături pe Cruce în fiecare realitate istorică. De aceea, se şi scandalizează un creştin, când aude vorbindu-se despre noua ordine a lucrurilor, din moment ce noi, ca ortodocşi, nu aşteptăm nimic nou. Propriul nostru nou a venit. Nimic nou – nu mai este – sub soare! De la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul până la Cincizecime sunt reînnoite toate, prin oferirea posibilităţii celui zidit să se unească neamestecat şi neîmpărţit cu cel Nezidit, adică cu Dumnezeu Cel în Treime. Cel nou şi începutul în timp a celui din urmă în istorie (cel din urmă înseamnă: după acesta nu se aşteaptă nimic altceva), care închide în el sfârşitul istoriei, este Persoana lui Hristos DumnezeuOmul. El este sfârşitul (scopul), centrul şi entelehia sau desăvârşirea istoriei. Deoarece Hristos este înfăptuirea Istoriei. Care este scopul istoriei prin perceperea ortodoxă a ei? Este arătarea lui Dumnezeu-Omul în locul şi timpul istoric, adică unirea lui Dumnezeu cu omul. Şi această unire a fost realizată în Persoana lui Dumnezeu Cuvântul, Iisus Hristos. În consecinţă, cel nou şi vestea cea nouă în istorie este ceea ce învinge moartea, ceea ce depăşeşte fiecare formă de moarte. Văzând careva Sfintele Moaşte întregi ale Sfinţilor noştri, atunci conştientizează ce înseamnă victoria asupra stricăciunii şi a morţii. Această nouă realitate trebuie Biserica să o întrupeze ca Trup al lui Hristos. Ca şi comuniune a Sfinţilor, Biserica este pentru noi noua lume şi acel lucru nou aşteptat în istorie. Ea este într-adevăr noua ordine a lucrurilor, care nu îmbătrâneşte niciodată, pentru că poate să învingă puterea aducătoare de stricăciune a păcatului. Ca să devină înţeles ceea ce doresc să spun, mi se va îngădui să adaug câteva rânduri dintr-un admirabil text al secolului al II-lea, şi anume din Epistola către Diognet, care se referă la noua ordine creştină a lucrurilor: Creştinii prezintă, se spune în textul respectiv, o ciudăţenie în modul lor de viaţă. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străini, cu alte cuvinte ca şi trecători, emigranţi. Iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini. Orice ţară străină le este patrie, şi orice patrie le este ţară străină [...] Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Aşadar, aceasta este noua realitate, care nu este pur şi simplu o premiză teoretică pentru înfiinţarea, prin aplicarea acestei premize, a societăţii istorice concrete, ci constituie (şi dovadă pentru acest fapt sunt persoanele Sfinţilor) o societate existentă. De altminteri, ceea ce spunem că este dogmă sau ceea ce numim că este Creştinism, este exprimarea şi descrierea unei realităţi trăite şi nu a unei utopii. Dacă nu există şi nu funcţionează în felul acesta Biserica, nu poate să înfrunte puterile lumii şi pregătirile lor sistematice. Dar acest fapt pretinde şi unitatea ortodocşilor, după cum şi dispoziţia pentru luptă şi jertfe, în duhul ascetic al Sfinţilor noştri. Prin urmare, ortodoxul intră în mod conştient în Uniunea Europeană cu anumite certitudini, care se vor arăta determinante pentru prezenţa ulterioară şi poziţia lor în Uniunea Europeană şi, în general, în noua realitate mondială. Ortodoxul are o conştiinţă clară a diferenţei diametrale dintre civilizaţia ortodoxă şi cea europeană apuseană. Toate exprimările civilizaţiei ortodoxe imprimă lupta pentru afirmarea omului ca dumnezeu după har. Modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul blând şi bun, ci Dumnezeu-Omul, adică Iisus Hristos. Noi, ca popoare ortodoxe, în larga noastră stratificare, suntem frământaţi în această tradiţie civilizatoare şi dincolo de contestatele influenţe care aduc schimbarea în rău, pe care le-am primit de-a lungul istoriei noastre, am păstrat în conştiinţa noastră germenii acestei tradiţii, care se exprimă în momente limită ale ei ca omenie şi generozitate, termeni realmente necunoscuţi în zilele noastre civilizaţiei din Apus. Societatea apuseană, după rupturile puternice în continuitatea ei culturală, Renaşterea, Reforma, Iluminismul, a fost condusă întro altă stare de viaţă, radical îndepărtată de civilizaţia ortodoxă a perioadei de dinaintea epocii lui Carol cel Mare. Europa de după Carol cel Mare, ruptă de duhul Sfinţilor Părinţi, a dezvoltat o civilizaţie care a pierdut propriu-zis semnificaţia autentică a lui Dumnezeu, a omului şi a societăţii. Deşi a produs un progres ştiinţific uluitor, se dovedeşte întru totul neputincioasă să formeze pe oameni care să poată să folosească reuşitele ştiinţei pentru mântuirea omului şi nu pentru exploatarea lui catastrofală. Şi numai cele două Războaie Mondiale, ca creaturi ale Europei şi ale propriei civilizaţii, arată unde poate să ajungă omul european (apusean), transformat în robot şi fără Dumnezeu. Există, însă, şi o altă perspectivă. Uniunea Europeană şi societatea apuseană se prezintă pentru Ortodoxie ca ogor de misiune, loc de mărturie a cuvântului şi modului (poziţie de viaţă) care constituie fiinţa tradiţiei ortodoxe. Aceasta poate să fie oferta noastră lumii contemporane împleticite în mersul ei. Şi acest fapt presupune ca noi să nu fim transformaţi în apuseni. În mod contrar, prezenţa noastră în Uniunea Europeană nu va fi doar fără importanţă, ci va definitiva înrobirea şi denaturarea noastră. Europa poate să ne dea ceea ce poate nu avem, dar şi este îndreptăţită să ia ceea ce noi am păstrat, iar ea a pierdut. Şi aceasta este unitara tradiţie culturală europeană de la început, care este păstrată în Ortodoxie şi are puterea de a repune în legătură Europa contemporană cu trecutul ei ortodox. Acest fapt îl subliniază şi Părintele Placide Deseille, fost monah şi profesor romano-catolic, devenit în zilele noastre preot ortodox şi stareţ în Franţa. Modelul Uniunii Europene nu poate să fie, spunea el, Imperiul lui Carol cel Mare, ci Romania de dinaintea epocii lui Carol cel Mare, adică vechea Uniune Europeană, Imperiul Noii Rome atât în Răsărit, cât şi în Apus. Prezenţa Ortodoxiei în lumea contemporană se cade să fie dintru început duhovnicească şi liturgică. Dumnezeiasca Liturghie, cu tot cultul nostru, reprezintă tezaurul cel mai preţios al nostru, deoarece cuprinde şi păstrează în mod dinamic gândirea şi viaţa Sfinţilor noştri, credinţa şi modul existenţei lor după legea lui Dumnezeu. Tradiţia ascetică a Sfinţilor noştri, vechi şi noi, este izvorul civilizaţiei noastre, a cărei chintesenţă este cuvântul Hristosului nostru, mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20: 35), care contestă lăcomia egoistă şi isteria individualistă. Este ceea ce afirmăm noi, grecii: fă binele şi aruncă-l pe ţărmul mării. Desigur, vorbind despre teologia liturgică, atingem realitatea parohiei, sub forma ei dublă, monastică şi lumească. Menţinerea vitalităţii comunităţii ortodoxe se asigură în timp prin mânăstire şi parohie, ultima fiind hrănită duhovniceşte de prima. Fără legătura existenţială dintre credincios şi parohie nu poate să fie serios cuvântul despre mărturia ortodoxă. Viaţa parohiei, ca activare a harismelor sfinte şi duhovniceşti ale membrilor ei, exercită cel mai puternic dinamism şi lucrează misiunea cea mai eficientă. Cu ajutorul vieţii parohiale şi comunitare, Ortodoxia se prezintă aşa cum este: ca viaţă şi cale duhovnicească, care dă sens teocentric vieţii şi descoperă adevărata ei destinaţie. Parohia ortodoxă fundamentează slujirea socială şi a semenilor în spiritualitate, adică în coerenţa permanentă cu harul dumnezeiesc, în limitele ascezei şi ale comuniunii tainice. În consecinţă, nu este lipsită de explicaţie îndreptăţirea neliniştii acelora care cunosc empiric Ortodoxia, pentru viitorul nu al Ortodoxiei, ci al ortodocşilor în Europa şi în lume. Şi această nelinişte se datorează faptului că viitorul acesta se află în corelaţie cu felul Ortodoxiei, prin urmare, cu legătura noastră cu tradiţia şi viaţa Sfinţilor noştri. Dat fiind că mânăstirile păstrează, cu argumente, modul ortodox de existenţă cel mai autentic, ca tradiţie în sine universală prin harul dumnezeiesc, parohia monastică (mânăstirea) va fi şi în lumea contemporană colimvitra permanentă pentru rebotezarea şi renaşterea nu doar a celorlalţi, ci şi a ortodocşilor înşişi. Acesta este motivul pentru care Ortodoxia nu poate niciodată să ia un caracter politic, ca un Vatican al Răsăritului. Centru al unităţii ortodocşilor rămâne în mod neclintit Sfânta Masă şi nu vreun demnitar, fie el şi bisericesc. Recurgerea la mecanismele politice al lumii acesteia este pentru Ortodoxie nu întărire, ci slăbire. Puterea Ortodoxiei constă în neputinţa mijloacelor ei, iar bogăţia ei în harul dumnezeiesc. Propriu-zis, puterea Bisericii se desăvârşeşte în slăbiciune (II Cor. 12: 9). De aceea, nici nu este posibil, fără o ameninţare de înstrăinare a ei, ca să fie întrebuinţată Ortodoxia de către orice puteri politice. Este uşor să inventeze cineva o aşa numită ideologie politică ortodoxă, care va fi, însă, ceva monden şi născut ca mort, conducând la continue sciziuni şi ivirea de grupări. Ortodoxia funcţionează într-un mod care uneşte şi transformă în totalitate, ca o putere duhovnicească, rugătoare şi luptătoare „pentru viaţa şi mântuirea lumii întregi”. Numai în cadrul spiritualităţii patristice şi apostolice este posibil să fie înţeleasă unitatea creştină din punct de vedere ortodox. Fără unitatea creştină autentică, adică fără Ortodoxia sfântă şi patristică, nu este posibilă, din punct de vedere creştin, zidirea unei unităţi duhovniceşti în Pan-Europa lărgită şi marea societate planetară.
Traducere din limba greacă şi note de Ion Marian Croitoru
