Traim intr-o lume plina cu de toate. Cu multe rele si mai putin frumoase….Traim disperati de ziua de maine, in speranta ca poate va fi mai frumoasa, mai linistita…Traim in viteza…viteza cu care traim e din ce in ce mai mare, mai perfida, fugind, de fapt, de singuratate si de frica de a nu ramane in urma celorlalti, fie din punct de vedere al modei, fie al conceptiilor de viata, fie al acceptarii regulilor societatii…Insa aceasta viteza devine din ce in ce mai periculoasa, facandu-ne sa uitam de noi….de sentimente, de frumos, de farmecul naturii…de esenta vietii!…Uitandu-ma in jurul meu, mi-am dat seama ca, de fapt, nu noi suntem cele mai fericite fiinte de pe pamant, ci animalele!…Paradoxal, ele stiu sa traiasca in armonie cu mediul in care traiesc, nu il polueaza, nu il distrug, nu il secatuiesc de resurse…Noi, pentru a echilibra balanta, facem exact contrariul lor! Cine e mai castigat, noi, sau ele?!…Daca ar fi sa ne bazam pe statistici, vedem ca procentul de cazuri de cancer la animale este incomparabil mai mic decat la oameni!…Avand in vedere ca aceasta crunta boala este un efect la stress-ului, ma intreb oare cine e in avantaj?!…
Traim vremuri in care teama de ziua de maine ii face pe unii sa fie mai cruzi, mai lipsiti de omenie, mai rai, mai invidiosi, mai hapsani, mai perversi, mai fatarnici, mai snobi, uitand de respect, bun simt, impacare si sentimente frumoase si curate….iar ceilalti sufera de pe urma lor, fiind victimele directe sau colaterale ale actiunilor lor…
In viteza cu care traim, ne cautam, printre picaturi, sufletul-pereche…sperand ca, fara sa incetinim, o sa-l vedem, o sa-l gasim, o sa-l intuim si o sa-l facem sa vina dupa noi, tot cu aceeasi viteza…Iar cand nu ne reuseste aceasta manevra, ne doare….ne simtim tradati, inselati, neintelesi…Cateodata il gasim cu adevarat, insa viteza cu care am trecut pe langa el a fost atat de mare si inertia opririi atat de lunga, incat distanta dintre noi si el a suficient de mare pentru a deveni un inconvenient major in unificarea androgina…Distanta dintre suflete…un factor atat de important intr-o relatie….Care aproape intotdeauna duce la acelasi rezultat fatal: destramarea acelui cuplu…”Ochii care nu se vad, se uita!”-spune un proverb, pe buna dreptate…Insa ce facem noi pentru a preintampina acest rezultat dezastruos, dat de distanta fizica ce se interpune intre cei doi?!…Mai nimic…Ne traim viata cotidiana cu aceeasi viteza, in speranta ca ceva se va intampla…Ceva…Nu avem habar ce, insa noi speram…”Dumnezeu iti da, dar nu-ti pune in traista!” – e un alt proverb adevarat…Insa adrenalina descarcata in sange de viteza cu care traim, ne face sa uitam de acesta si sa ne aducem aminte de el din cand in cand, cand, seara tarziu, inainte de culcare, ne dam seama ca, de fapt, chiar daca credem sa suntem implicati intr-o relatie, suntem singuri!…Uitam pe parcursul zilei de acea relatie…sau ne facem ca uitam, din cauza ca amintirea celeilalte persoane si constientizarea ca e departe de noi, doare!…Ne lasam purtati de valul problemelor de zi cu zi, de efectele actiunilor celor aflati in imediata noastra apropiere si lasam pe ultimul plan, dorintele sufletului nostru si ale perechii noastre…Rezultatul?!…Cel despre care am scris mai sus: intoarecerea la singuratate… Singuratatea, ne devine uneori greu suportabila cand nu mai avem ce sa ne spunem noua insine.
Uneori, in vis, in locul chipurilor pe care le-am iubit, se strecoara o figura oarecare, nesemnificativa. Ne intrebam, mirati, de ce un profil episodic, la care nu ne-am gandit niciodata, poate, isi face loc in cugetul nostru, in visele noastre, in locul altora a caror prezenta imaginara am doti-o, dar care ne ocolesc?!
Dim pacate nu visam ce-am vrea noi si dupa legi ce ne sunt prea putin cunoscute. Evocam in singuratate figurile pe care le dorim si vin cele care vor. Sunt unele prezente in viata noastra mai prezente in noi decat orice prezenta. Le cultivam cu grija, pentru ca este tot ce ne-a ramas din epopeea neincheiata a amintirilor noastre si suferim cumplit cand ne dam seama, pe neasteptate, ca timpul si obisnuinta incep sa le transforme in absente de mana a doua, in prezente din zi in zi mai decolorte, mai sterse…
Nu poti spune ca esti intelept atata vreme cat inca amintirile dureroase ard in focul vietii…
Oare n-ar trebui sa fim mai atenti la apropierea care ne desparte si distanta care ne uneste?!…
Traim vremuri in care teama de ziua de maine ii face pe unii sa fie mai cruzi, mai lipsiti de omenie, mai rai, mai invidiosi, mai hapsani, mai perversi, mai fatarnici, mai snobi, uitand de respect, bun simt, impacare si sentimente frumoase si curate….iar ceilalti sufera de pe urma lor, fiind victimele directe sau colaterale ale actiunilor lor…
In viteza cu care traim, ne cautam, printre picaturi, sufletul-pereche…sperand ca, fara sa incetinim, o sa-l vedem, o sa-l gasim, o sa-l intuim si o sa-l facem sa vina dupa noi, tot cu aceeasi viteza…Iar cand nu ne reuseste aceasta manevra, ne doare….ne simtim tradati, inselati, neintelesi…Cateodata il gasim cu adevarat, insa viteza cu care am trecut pe langa el a fost atat de mare si inertia opririi atat de lunga, incat distanta dintre noi si el a suficient de mare pentru a deveni un inconvenient major in unificarea androgina…Distanta dintre suflete…un factor atat de important intr-o relatie….Care aproape intotdeauna duce la acelasi rezultat fatal: destramarea acelui cuplu…”Ochii care nu se vad, se uita!”-spune un proverb, pe buna dreptate…Insa ce facem noi pentru a preintampina acest rezultat dezastruos, dat de distanta fizica ce se interpune intre cei doi?!…Mai nimic…Ne traim viata cotidiana cu aceeasi viteza, in speranta ca ceva se va intampla…Ceva…Nu avem habar ce, insa noi speram…”Dumnezeu iti da, dar nu-ti pune in traista!” – e un alt proverb adevarat…Insa adrenalina descarcata in sange de viteza cu care traim, ne face sa uitam de acesta si sa ne aducem aminte de el din cand in cand, cand, seara tarziu, inainte de culcare, ne dam seama ca, de fapt, chiar daca credem sa suntem implicati intr-o relatie, suntem singuri!…Uitam pe parcursul zilei de acea relatie…sau ne facem ca uitam, din cauza ca amintirea celeilalte persoane si constientizarea ca e departe de noi, doare!…Ne lasam purtati de valul problemelor de zi cu zi, de efectele actiunilor celor aflati in imediata noastra apropiere si lasam pe ultimul plan, dorintele sufletului nostru si ale perechii noastre…Rezultatul?!…Cel despre care am scris mai sus: intoarecerea la singuratate… Singuratatea, ne devine uneori greu suportabila cand nu mai avem ce sa ne spunem noua insine.
Uneori, in vis, in locul chipurilor pe care le-am iubit, se strecoara o figura oarecare, nesemnificativa. Ne intrebam, mirati, de ce un profil episodic, la care nu ne-am gandit niciodata, poate, isi face loc in cugetul nostru, in visele noastre, in locul altora a caror prezenta imaginara am doti-o, dar care ne ocolesc?!
Dim pacate nu visam ce-am vrea noi si dupa legi ce ne sunt prea putin cunoscute. Evocam in singuratate figurile pe care le dorim si vin cele care vor. Sunt unele prezente in viata noastra mai prezente in noi decat orice prezenta. Le cultivam cu grija, pentru ca este tot ce ne-a ramas din epopeea neincheiata a amintirilor noastre si suferim cumplit cand ne dam seama, pe neasteptate, ca timpul si obisnuinta incep sa le transforme in absente de mana a doua, in prezente din zi in zi mai decolorte, mai sterse…
Nu poti spune ca esti intelept atata vreme cat inca amintirile dureroase ard in focul vietii…
Oare n-ar trebui sa fim mai atenti la apropierea care ne desparte si distanta care ne uneste?!…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu