In prima parte a secolului XX, egiptologii credeau ca Valea Regilor nu mai are de ascuns niciun secret. Treizeci de cosciuge si douazeci si patru de mumii provenind din trei dinastii de faraoni egipteni au fost scoase la lumina. Printre cele mai cunoscute, trebuie mentionate cele ale lui Ramses II si Amenofis I.
Sapaturile au provocat, uneori, manifestari ostile din partea populatiei acelei zone. Astfel, la Luxor, in momentul in care unele tezaure erau incarcate pe un vas, a aparut o procesiune de femei arabe, gemand si urland. In melopeea lor, un cuvant revenea mereu: “Blestem…”
In prima parte a secolului XX, egiptologii credeau ca Valea Regilor nu mai are de ascuns niciun secret. Treizeci de cosciuge si douazeci si patru de mumii provenind din trei dinastii de faraoni egipteni au fost scoase la lumina. Printre cele mai cunoscute, trebuie mentionate cele ale lui Ramses II si Amenofis I.
Sapaturile au provocat, uneori, manifestari ostile din partea populatiei acelei zone. Astfel, la Luxor, in momentul in care unele tezaure erau incarcate pe un vas, a aparut o procesiune de femei arabe, gemand si urland. In melopeea lor, un cuvant revenea mereu: “Blestem…”
Intepatura de tantar
La 25 noiembrie 1922, Carter, Carnavon si Calender au coborat impreuna scara cu saisprezece trepte si au ajuns pana la a doua poarta. Carter a gaurit-o, a luminat interiorul si s-a uitat sa vada ce se afla in partea cealalta. Era ceva fantastic. Carter a inceput sa vorbeasca fara sir si a ramas lipit de zid, parca incremenit de ceea ce vazuse.
Spartura a fost marita, astfel ca, la randul lor, si insotitorii lui sa poata vedea. Erau vase de alabastru, bijuterii, coliere, cupe de aur, cufere incrustate cu pietre pretioase. Era insa un lucru ciudat: dezordinea in care erau ingramadite toate aceste comori. Fara indoiala mormantul lui Tutankhamon fusese deja profanat si asta de foarte mult timp. Si nu exista in camera nici mumie, nici sarcofag, ceea ce era curios. Cercetatorii au facut inventarul complet al bogatiilor ingramadite in anticamera. Ziaristii au navalit din toate colturile lumii, dar cand o parte dintre ei au vizitat mormantul sub conducerea lui Carter, au fost huiduiti de vreo suta de egipteni care aruncau cu pietre. Politia a trebuit sa intervina.
Aceasta n-a impiedicat, ca la 18 februarie 1923, sa se faca “inaugurarea” oficiala a sapaturilor. La intrarea in mormant, fluturau drapele egiptene si britanice. Inaltul comisar al Marii Britanii, mai multi ministri egipteni, ambasadorii Frantei si Belgiei, regina Elisabeta a Belgiei, participau la inaugurare. Dar nu se facea doar o vizita oficiala, ci se trecea la o noua etapa a sapaturilor. Arheologii au reusit sa desprinda peretele in spatele caruia trebuia sa se gasesca mormantul lui Tutankhamon. Dincolo de zid a aparut un cufar de lemn aurit, inalt de trei metri, pe care era desenat soimul Horus.
Semne magice pareau a fi destinate protejarii odihnei faraonului. Tot atunci, a fost gasit un al doilea cufar. De data aceasta, pe el aparea un sigiliu cu numele lui Tutankhamon. Carter si Carnavon au inteles ca si-au atins tinta. Mumia era acolo. Ca o masura de prudenta, Carnavon a hotarat sa inchida mormantul pentru a evita un aflux nedorit de vizitatori. Descoperirea a facut mare valva: moda Tutankhamon a inceput la Londra.
Dar lordul Carnavon avea o alta grija: fusese intepat la gat de un tantar. Aceasta intepatura a provocat o puternica mancarime, ce a dus mai apoi la o inflamatie. El si-a dat seama de gravitatea situatiei, deoarece sanatatea sa era deja subreda in urma unui accident de masina.
In curand, s-a declansat o congestie pulmonara. In noaptea de 4 spre 5 aprilie 1923, lordul Carnavon era in agonie intr-o camera a hotelului Continental din Cairo. Aproape chiar in acel moment, lumina s-a stins in camera si, de altfel, in tot hotelul. Infirmiera care-l supraveghea pe Carnavon s-a dus sa aduca lumanari; cand a revenit, descoperitorul lui Tutankhamon era mort. Asa s-a nascut legenda blestemului faraonului.
Ipoteze
Presa a facut o legatura intre moartea lui Carnavon si profanarea mormantului lui Tutankhamon. Astfel, la 6 aprilie 1923, publicatia Le Fi-garo scria: “Evenimentele au dat dreptate prezicerilor fela-hilor. Omul care a descoperit hipogeul faraonului Tutankhamon a fost victima divinjtatilor subterane. Lordul Carnavon nu mai este. in acest fel s-au indeplinit amenintarile marilor preoti egipteni facute contra profanatorilor de mumii.”
Se zvonea chiar ca, in realitate, un scorpion — sacru in vechiul Egipt — l-a intepat pe Carnaj von, si nu un tantar asa cum fusese. De asemenea, se spunea ca o cobra a mancat canarul lui Carnavon: acesta avea, intr-adevar, obiceiul sa puna, la capatul de sus al scarii mormantului, colivia cu pasarea favorita. In realitate, moartea lui Carnavon n-a fost deloc misterioasa. Iar Carter se simtea foarte bine si isi continua sapaturile. El a descoperit doua alte cufere, cu numeroase accesorii, apoi o capela etc. Doua alte sarcofage au fost gasite, din care unul din aur masiv.
Mumia a fost scoasa din mormant abia in octombrie 1925 si a fost invelita complet in benzi de panza. Aceasta se gasea intr-o stare foarte proasta. Inscriptiile de pe benzi afirma: “Rege Tutankhamon, inima ta ramane nemuritoare in trupul tau. Ea este in fruntea celor vii, asa cum Ra va ramane in cer.” Tutankhamon era, se pare, un faraon din a 18-a dinastie, mort foarte tanar. Obiectele de arta gasite in mormantul sau se afla in prezent la muzeul din Cairo.
A urmat apoi o serie de morti misterioase care au facut ca mitul blestemului sa persiste. Cel mai tanar din fratii lui Carnavon a murit dupa sase luni. Infirmiera care l-a ingrijit pe lord la hotelul Continental a murit putin dupa aceea, iar secretarul lui Carter a decedat curand de tuberculoza; tatal arheologului s-a sinucis trei luni mai tarziu. De asemenea, au fost si cazuri mai tulburatoare. Astfel, savantul britanic Archibald Douglas Reed a decedat la putin timp dupa ce a radiografiat mumia lui Tutankhamon.
Au fost cazuri in care alti egiptologi au murit in conditii misterioase inainte si dupa sapaturile lui Carter si Carnavon. In 1823, arheologul italian Giovanni-Battista Belzoni, cel care a descoperit mormantul lui Sethi I, s-a imbolnavit avand febra mare pe cand se gasea in Africa occidentala. Se poate insa sa fi fost doar o criza de paludism, dar Belzoni a spus: “Simt mana mortii intinzandu-se spre mine… Stiu ca nu mai am decat cateva ore de trait.” Un vrajitor african l-a tratat cu opium, dar arheologul a murit blestemandu-l pe Sethi I. “Faraonii s-au razbunat,” a spus simplu vrajitorul.
In 1862, germanul Theodor Bilharz , specialist in autopsia mumiilor, a fost cuprins de friguri dupa o vizita la Luxor. A delirat timp de cincisprezece zile si a murit. Un alt arheolog german, Heinrich Brugsch a manifestat spre sfarsitul vietii simptome clare de alienare mintala.
Alte cazuri sunt mai recente. Un conservator al muzeului din Cairo, Mohamed Mehdi, a murit in urma unei hemoragii cerebrale dupa ce aprobase expunerea la Paris a tezaurului lui Tutankhamon. Succesorul sau, Kamal Mahrez, a murit, tot de o hemoragie cerebrala, dupa ce daduse aprobarea pentru o expozitie asemanatoare la Londra.
Numeroase ipoteze au fost elaborate pentru a explica aceste morti misterioase. Una din cele mai stranii este cea a “piramidei care ascute simturile”. Forma piramidala ar duce la acumularea de energie si, ca urmare, la producerea de viziuni oribile “profanatorilor” si chiar moartea lor.
Cercetatorul englez Paul Brunton care a petrecut o noapte in camera regala a piramidei lui Keops e declarat la iesire: “Eram cu ochii inchisi si, totusi, toate acele forme intunecate, diafane ma fortau sa le vad. Si permanent dusmania lor neinduratoare, incrancenarea lor cumplita cautau sa ma impiedice sa-mi mentin hotararea… Curand, s-a atins paroxismul. Forme monstruoase, nelamurite, orori sinistre, infernale, forme cu aspect baroc, grotesc, nebunesc, diavolesc misunau in jurul meu; scarba pe care mi-o inspirau imi provoca o suferinta de neinchipuit. In cateva minute, am trait intr-o stare de emotie pe care n-o voi uita niciodata. Aceasta stare de necrezut ramane fixata in altorelief in memoria mea. Pentru nimic in lume, n-as mai repeta aceasta experienta; niciodata nu voi mai ramane noaptea in mijlocul Marei Piramide.”
S-a presupus, de asemenea, ca egiptenii descoperisera radioactivitatea. Preotii lor ar fi pus materiale radioactive in mormintele faraonilor. Categoric, cunostintele egiptenilor in diferite domenii erau importante, dar nimic nu dovedeste ca ei cunosteau radioactivitatea. De altfel, egiptologii morti in conditii misterioase n-au aratat nici unul vreun simptom de radiodermita, boala datorata radiatiilor.
Mormantul
Egiptologii nu erau, totusi, primii care au patruns in hipogeele Egiptului faraonic. Grupuri de jefuitori i-au devansat. In 1900, un grup inarmat i-a lovit pe paznicii mormantului lui Amenofis II. In 1903, un englez bogat, lordul Carnavon, a venit la Cairo cu intentia de a face noi sapaturi. La inceput, a fost primit cu scepticism, dar el a reusit sa-si atraga colaborarea unui tanar, dar remarcabil arheolog, Howard Carter. Si, in ciuda tuturor tuturor asteptarilor, echipa Carnavon-Carter a obtinut un sir de succese.
In 1906 Theodore Davis, a descoperit o cupa mica din faianta albastra pe care era gravat un nume pana atunci necunoscut: Tutankhamon. Nu dupa mult timp, au fost descoperite ulcioare de pamant marcate cu acelasi nume. Se parea ca Tutankhamon era un faraon care traise in jurul anului 1350 i.H.
Carter si Carnavon au hotarat sa-si concentreze cercetarile asupra lui. Timp de cativa ani, sapaturile n-au scos la iveala mare lucru, cu exceptia unei tablite de lemn, pe care era inscrisa relatarea razboiului dintre egipteni si hicsosi . Razboiul din 1914 a intrerupt cercetarile. Dupa un timp Carnavon incepuse sa se descurajeze. In 1920, el a trimis de la Londra, lui Carter, o telegrama prin care isi anunta colegul ca nu mai are rost sa caute in acel loc. Carter a avut atunci o idee geniala. Uitandu-se intr-o zi la colibele de piatra din vecinatatea mormantului lui Ramses VI, i-a venit in minte ideea ca nimeni nu facuse sapaturi sub ele, asa ca s-a hotarat sa o faca el.
La data de 2 noiembrie 1922, incep sapaturile. Chiar a doua zi, apare surpriza: a iesit la iveala o piatra. Carter a desprins-o cu grija, dar a aparut o alta piatra. Era cu siguranta, capatul unei scari. Pana s-a inserat, au fost degajate patru trepte, din cele saisprezece pe care le are scara. Dupa eliberarea scarii, au intalnit o dala de piatra cu doua sigilii. Unul dintre ele era fara indoiala fals, facut de jefuitorii de morminte care urmareau sa-si ascunda actiunea, insa al doilea era autentic. El purta inscriptia urmatoare: Nebkheperoure -Tutankhamon.
Poarta a fost perforata si prin gaura facuta a iesit un aer cald, greu de respirat. Carter a introdus o lanterna prin gaura si a putut vedea un culoar lung, plin de daramaturi. La extremitatea cealalta, la sapte sau opt metri distanta, o alta poarta a aparut marcata de sigiliul lui Tutankhamon. Carter i-a telegrafiat lordului Carnavon pentru a-i anunta extraordinara descoperire. Trei saptamani mai tarziu, acesta a venit in Egipt, insotit de un alt egiptolog renumit, Calender.
SURSA 02
Cati oameni nu au auzit de blestemul lui Tutankhamon sau de inscriptia ,,Moartea va atinge cu aripile ei pe cel care il va tulbura pe faraon “. Aceasta inscriptie, descoperita in interiorul mormantului lui Tutankhamun,capata un straniu ecou atunci cand a devenit cunoscuta soarta celor care ,, au profanat “ acest mormant. Sa aflam istoria descoperiri mormantului:
La inceputul secolului XX, egiptologii au crezut ca Valea Regilor si-a dezvaluit toate secretele.S-au descoperit 30 de cosciuge si 24 de mumii,printre care cele ale lui Ramses II si Amenofis I.
In 1903,un englez bogat, lordul Carnavon, a sosit la Cairo cu intentia de a face noi sapaturi.
A fost primit cu scepticism, dar a reusit sa-si atraga colaborarea unui tanar Haward Carter. Echipa a avut un succes remarcabil.
In 1906, un alt cercetator, Theodore Davis, a descoperit o cupa mica cu un nume nemaiauzit:
“TUTANKHAMON”
Acest lucru a atras atentia lui Carter si a lui Carnavon, care si-au concentrat cercetarile asupra lui. Timp de cativa ani, sapaturi le nu au scos mare lucru la iveala.
In 1920, Carnevon a trimis de la Londra, lui Carter, o telegrama: “Am pierdut destul timp in Valea Regilor. Schimba locul. Mergi sa faci sapaturi in delta Nilului. Este o regiune in care nu s-au gasit inca prea multe.”
Dar Carter a vazut intr-o zi colibele de piatra sub care nimeni nu facuse sapaturi.El a vrut sa incerce.
La 2 noiembrie 1922, incep sapaturile.A doua zi au gasit o piatra, si dupa ea alta. Era capatul unei scari.Pana seara au degajat 4 trepte, din cele 16 pe care le avea scara.
SURSA 03
Cu expresia „Blestemul lui Tutankhamon” sau „Blestemul Faraonului” se indică o presupusă „moria” (blestem care vine de dincolo de mormânt) care i-a ajuns înainte de timp şi pe neaşteptate, pe toţi aceia care „au profanat” mormântul şi sarcofagele faraonilor: mai precis pe toţi cei care au participat la căutarea şi la descoperirea mormântului Faraonului Tutankhamon, mormânt găsit în Valea Regilor (în Egipt) şi catalogat de arheologi cu sigla KV62. Descoperirea a avut loc în anul 1922, sub conducerea arheologului egiptolog Howard Carter “sponzorizat” de bogatul nobil englez, Lordul Carnarvon. De altfel şi această întreprindere a lor este cunoscută cu numele de „Carter-Carnavon”.
Prima moarte
Prima moarte – este dealtfel şi singura – care ar putea fi pusă în legătură cu descoperirea mormântului. Aceasta este a Lordului Carnavon, care a murit în februarie 1923 (trei luni după descoperire). Sir Carnavon a fost înţepat de o insectă (probabil o muscă?). În clima umidă şi caldă a Egiptului şi mai ales un fizic mult slăbit cum era cel al Lordului (în urma unui accident de circulaţie din 1901) orice zgârâietură putea deveni gravă: este exact ceea ce i s-a întâmplat Lordului. La câteva zile după incidentul cu insecta, în timp ce se berberea (cu briciul), fără să-şi dea seama a redeschis rana. În pofida tratamentului făcut imediat cu tinctură de iod (antibioticul cunoscut azi cu numele de Penicilină va fi semnalat de dr. Alexander Fleming abia în 1928), infecţia nu s-a lăsat aşteptată. Aşa se face că, la scurt timp, Lordul Carnavon a fost pus la pat de o febră foarte puternică (peste 38°C), care repede s-a transformat în pneumonie. De la Aswan a fost transferat la Cairo, unde – aşa cum scrie Carter în jurnalul său – pe 5 aprilie 1923 „sărmanul Ld. C. (sic.) a murit la primele ore ale acestei dimineţi”.
Moartea celorlalţi
Cât de nefondat şi de mistificată este teoria „Blestemului” se poate lesne vedea din lista reprodusă mai sus, listă ale cărei date merită analizate.
* Media de vârstă în momentul morţii (exclusă valoarea minimă „0”, relativ la Callender, şi valoarea maximă „86”, relativ la Hall): peste 63 de ani;
* Media de supravieţuire după anul 1922 – data descoperirii – (exclusă valoarea minimă „1” an, relativ la Lordul Carnarvon, şi valoarea maximă „47”, relativ la Lindslay Foote Hall): în jur de 22 de ani.
Chiar Lady Evelyn, fiica Lordului Carnarvon, care a participat activ la fazele iniţiale ale descoperirii mormântului, născută în 1901, va muri în 1980, iar Dr. D.E. Derry, care a făcut prima necropsie asupra cadavrului lui Tutankhamon, va muri în 1969, la vârsta de 87 de ani.
Rămânând tot la datele statistice, merită aduse în discuţie şi următoarele precizări:
* din 26 de persoane prezente la deschiderea mormântului, numai 6 au murit în decursul următorilor 10 ani;
* din 22 de persoane prezente la deschiderea sarcofagului numai 2 vor muri în următorii 10 ani;
* iar din cele 10 persoane prezente la „desfăşarea” mumiei nici una n-a murit în următorii 10 ani.
Toate aceste date mărturisesc în mod decisiv că „Blestemul lui Tutankhamon” este adevarat . Afară de goana după senzaţional – specifică ziarelor – au mai fost (se pare) două cauze care au contribuit la răspândirea acestui mit al „Blestemului”:
* a) puţinele ştiri care erau cu privire la operaţiunile lente de cercetare a mormântului (necropsia lui Tutankhamon a fost posibilă abia în 1925; 3 ani după descoperire)
* b) Lordul Carnavon în persoană a acordat exclusivitate numai unui singur ziar (american), ceea ce facea ca toate celelalte publicaţii „să fie puse pe tuşă” (într-o perioadă când informaţia prindea aripi, încet dar sigur). Această exclusivitate voită de Lord a provocat o violentă campanie de denigrare a descoperirii: într-adevăr, cotidienele prezentau, pe cât posibil, descoperirea diminuându-i valoarea.
sursa:ipedia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu