Deplasări în timp – neobişnuitele cazuri de premoniţie

 Aceste cazuri sunt răspândite în lucrările şi revistele dedicate cercetării fenomenelor paranormale. De exemplu, profesorul Ian Stevenson a colecţionat un mare număr de premoniţii referitoare la scufundarea Titanicului. Mai târziu, Dr. Ralph Barker, primul medic care a ajuns la locul dezastrului de la Aberfan, când o mină de cărbune a îngropat o şcoală engleză şi a sufocat o sută de copii, a găsit însemnări ale unor premoniţii autentice ale dezastrului. 

Alţi oameni pot experimenta episoade unice, de neuitat, în care ei văd evenimente din trecut. Doamna Butterbaugh, secretara decanului Sam Dahl de la Colegiul Wesbeyan din Nebraska, a fost trimisă cu o treabă într-o clădire alăturată. Ea a intrat într-o serie de camere unde a văzut figura nemişcată a unei femei în haine demodate. Când Doamna Butterbaugh s-a uitat pe fereastră, clădirile care ar fi trebuit să fie acolo dispăruseră, iar în locul lor se vedeau câmpii. Femeia misterioasă a fost mai apoi identificată din fotografii vechi ca fiind o fostă profesoară, care murise în acea clădire cu mulţi ani în urmă. 

Dr. James McHarg a investigat cazul unei femei care, întorcându-se acasă în satul Letham, într-o noapte târziu, a trebuit să meargă pe jos pe marginea drumului de ţară după ce maşina ei rămăsese în pană. Pe câmp ea a văzut torţe licărind ţinute de bărbaţi în haine ciudate, ce examinau o mulţime de cadavre. Multe alte detalii au dovedit că femeia fusese martora bătăliei de la Nechtausmere, dată în 685 d. C în acea zonă. 

Mulţi oameni au fost martorii unui alt caz similar. La câteva săptămâni de la bătălia de la Edgehill din 1642, sătenii şi ofiţerii trimişi în cercetare de regele Charles I pe fostul câmp de bătălie au văzut zile întregi rederulându-se bătălia, proiectată pe cer, puţin deasupra orizontului, şi au putut recunoaşte acolo chiar pe unii dintre eroii ce muriseră în luptă. 

În inimile lor, oamenii au simţit întotdeauna că vălul ce acoperă viitorul ajunge să fie uneori foarte transparent, astfel încât evenimentele ce urmează să se producă devin mai mult nişte umbre abia întrezărite. De ce cred cu tenacitate oamenii acest lucru, rămâne un mister în sine. 

Această credinţă a fost baza existenţei a mii de generaţii de prooroci. Cel mai adesea ei nu erau decât nişte simpli escroci şi în acest caz singurul lor echipament necesar a fost o robă, un turban şi o aversiune imensă faţă de munca fizică. Dar au existat totuşi unii, deşi foarte rar, care au avut într-adevăr puterea de a se juca cu lucrul pe care noi îl numim Timp. 

Concepţia despre un timp unic, absolut, aflat într-o spirală continuă către viitor şi venind dinspre trecut – a fost subiectul a numeroase asalturi pe parcursul acestui secol. Această viziune nu mai are acum nici pe departe un caracter atât de categoric. 

Albert Einstein, cel care a sugerat preşedintelui Roosevelt ideea că realizarea unei bombe atomice ar putea fi pusă în practică, a redus timpul la condiţia unei dimensiuni. Fizicienii de atunci presupuneau timid că timpul nu poate fi absolut şi că există mai multe varietăţi ale sale. 

În acelaşi timp a apărut o altă idee stranie, răsărită ca o vedenie din adâncul infinitului. Cel responsabil pentru această fărâmă de magie este J. W. Dunne, un inginer militar englez. El sugera, şi îşi susţinea această idee cu o serie de fapte, că fiecare om visează uneori evenimente ce urmează să se desfăşoare ulterior. Metoda sa de a-şi organiza dovezile poate că este originală, dar conceptul de bază privind puterea de precogniţie a visurilor este la fel de străvechi ca şi rasa umană. Mai târziu, Dunne şi-a dezvoltat ideea ca într-o veritabilă filozofie.

Fiind inginer, el folosea diagrame pentru a explica dimensiunile timpului. Unii au considerat filosofia sa uşor de înţeles; altora însă li s-a părut absolut incomprehensibilă. Am inclus în acest capitol şi un rezumat al ideilor şi cercetărilor sale. 

Acest capitol abundă şi în multe alte povestiri, în afara celor despre lumea viselor. Un număr de relatări ne indică în mod clar faptul că oamenii experimentează timpul altfel decât cu ajutorul ceasului. Uneori acest fenomen excepţional se petrece în lumea viselor, alteori în cea mai obişnuită stare de veghe. 

În legătură cu profeţii autentici, am fost foarte selectiv în alegeri, luându-l în considerare în primul rând pe Nostradamus. El s-a impus fiind de departe cel mai autentic şi mai profund. În cazul celor mai mulţi dintre profeţi, relatările lor despre viitor sunt vagi, fiind lipsite de detalii specifice, sau prevăzând certitudini absolute ca „războaie şi zvonuri de război”.

A fost inclusă şi povestea celebră a două femei din Versailles. Aspectul paranormal al incidentului de la Versailles a fost certificat, cu rezultate considerabile, de către J. R. Sturgewhiting. Am inclus în povestire un rezumat al acestei dezbateri a sa.  

Prin povestirile din acest capitol nu vreau să sugerez faptul că viitorul ar fi fixat în mod irevocabil, independent de eforturile noastre. Determinismul absolut este şi va fi întotdeauna un concept gol, fără conţinut.

Ceea ce am vrut totuşi să sugerez prin aceste situaţii reale este faptul că ideea noastră actuală despre timp necesită unele revizuiri, la fel ca cea făcută mai demult în chimie, unde concepţia imuabilă a existenţei celor 92 de elemente a necesitat o completare şi o lărgire.

Pierdut în timp

În mai multe situaţii, J. W. Dunne a simţit faptul că trăia cu anticipaţie anumite evenimente. Acest lucru ne este comun tuturor. Dunne s-a gândit că dezlegarea acestui mister se află în visele aşa-zis premonitorii ce conţin evenimente viitoare. Prin urmare, el şi-a observat şi şi-a înregistrat cu atenţie toate visele, şi astfel a obţinut rezultate uimitoare. 

Mai târziu, a adunat şi a corelat visele unui mare număr de persoane ajungând la convingerea că fundamentul străfulgerărilor de viziune ce apar în vis se află în viitor. El îşi prezenta cazul în lucrarea „An Experiment with Time” („Un experiment cu timpul”), apărută în 1927. Următorul vis este un exemplu de călătorie a lui Dunne în viitor.

În timp ce se afla într-o misiune, ca infanterist – în statul Orange Free, din Africa de Sud, în primăvara anului 1902, Dunne a visat că se afla pe o insulă. Dintr-o dată, el a realizat că insula era pe cale de a trece printr-o calamitate. Disperat, a căutat să convingă autorităţile franceze să evacueze populaţia, afirmând că dacă n-o vor face, vor fi ucişi 40.000 de oameni. Avertizarea sa n-a fost însă luată în considerare şi, aşa cum prevăzuse, insula a fost distrusă. 

Câteva zile după acest vis, Dunne primea ziarul în care era descrisă explozia insulei franceze Mt. Pelee din Martinica. Dezastrul avusese loc după visul său. 

Deşi fuseseră înştiinţate în mod repetat, autorităţile franceze au refuzat să evacueze populaţia. Ca rezultat al acestui lucru, au murit 40.000 de persoane. Erupţia vulcanului a distrus totul exact în felul în care Dunne văzuse în vis.

Restul dovezilor lui Dunne sunt similare acesteia. Unele dintre cele mai semnificative vise ale sale, din punctul de vedere al cunoaşterii anticipate a unor evenimente viitoare, sunt neclare. Visele confuze sunt cele care apar cele mai adesea la amrea majoritate a oamenilor. Totuşi, fiecare dintre noi experimentăm şi „hoinăreli onirice” de u dramatism intens. Astfel sunt şi următoarele două exemple. 

Dintre toate relatările aduse înapoi din întunecata lume a somnului, puţine sunt atât de tulburătoare prin autentificarea lor ulterioară, precum este povestirea lui Frederick Lane. 

Într-o noapte de joi, pe data de 16 decembrie 1897, William Terriss, un actor englez, urma să apară într-o melodramă mediocră, „Secret Service” (Serviciul Secret) la teatrul Adelphi, din Londra. Dublura lui Terriss era un bărbat pe care-l chema Feederick Lane.  

În după-amiaza zilei de 16, Lane a apărut la repetiţia generală şi a oprit din drum pe oricine întâlnea în calea sa, descriindu-i un vis pe care îl avusese în noaptea precedentă. El visase că Terriss, înconjurat de actori şi maşinişti, era culcat într-o stare de semiconştienţă – pe treptele ce duceau spre cabinele de machiaj. Pieptul său era descoperit şi părea rănit. 

Mai târziu, doamna Alice Johnson, asociată a Colegiului Newnham din Cambridge, colecţiona declaraţiile luate sub jurământ de la trei persoane cărora Lane le povestise visul său în acea după-amiază de joi. Acele persoane au fost: actriţa Frances Olive Haygate şi actorii H. Carter Bligh şi S. Creagh Henry. Toate declaraţiile erau în acord până la cele mai mici detalii.

 Dl. Terriss a jucat însă un rol foarte neaşteptat, la teatrul Adelphi în acea noapte la 16 decembrie şi faptul acesta a devenit capul de afiş al paginilor de senzaţie din ziarele londoneze. „London Times” din data de 17 decembrie includea descrierea visului în articolul său despre „Felul în care Terriss fusese ucis de un nebun care îl înjunghiase la intrarea în teatru”.

 Descriind scena morţii lui Terriss, „Times” afirma că el fusese cărat în incinta teatrului şi aşezat „la baza scării ce ducea spre cabinele actorilor. Aici a rămas în stare de semi-conştienţă, cu pieptul descoperit şi cu colegii 

de breaslă în jurul său”; după câteva minute el a murit.

Categoria: Paranormal

Sursa: Fata nevazuta a lumii….