Paramahansa Yogananda – Legea Vieții

1 Există o lege fundamentală a vieţii. Pentru a o cunoaşte, trebuie să înţelegem originea şi ţelul vieţii.

Trebuie să observăm, dincolo de obiectivele imediate ale fiinţei umane, ceea ce cu adevărat trebuie să realizeze în viaţa sa, printr-o profundă analiză interioară. Cu alte cuvinte, trebuie să descoperim potenţialităţile sale de dezvoltare.

Viaţa pare extrem de complicată pentru oamenii din această lume. Umanitatea este angrenată într-un turbilion de dorinţe nenumărate, pe care ea încearcă să şi le satisfacă într-o multitudine de moduri.

Anumite impulsuri fundamentale le vom găsi în întregul Univers, atât la oameni, cât şi la alte creaturi. Charles Darwin a identificat prima din aceste tendinţe. “Viaţa” – a declarat el – “este o luptă neîncetată pentru supravieţuire”.

Această afirmaţie este totuşi incompletă. Lupta pentru viaţă este bineînţeles unul dintre instinctele fundamentale, dar despre ce supravieţuire vorbeşte el? Despre o supravieţuire într-o stare larvară?
Bineînţeles că nu. A deveni deplin conştient este o necesitate universală. Creaturile vii nu doresc doar să trăiască. Ele doresc să devină conştiente de existenţa lor.

Am putea adăuga un al treilea instinct, fără de care existenţa conştientă n-ar putea fi completă. De fapt, dacă o creatură ar experimenta suferinţa o perioadă lungă de timp, nu ar prefera ea moartea, decât o astfel de existenţă? Fiinţele vii nu doresc numai să trăiască, ci să se bucure în mod conştient de existenţa lor.

Instinctul fundamental al vieţii poate să se rezume astfel la următoarele: dorinţa de a continua să trăim conştient, într-o permanentă stare de de fericire; “de a continua să trăim” se poate substitui cu cuvântul imortalitate sau nemurire.

Toate fiinţele luptă să-şi reveleze natura lor divină.

Dumnezeu este, de fapt, o fiinţă eternă, perfect conştientă, a cărei beatitudine este infinită. Starea de “Sat-Chit-Ananda” este definiţia lui Dumnezeu cea mai aproape de realitatea obiectivă, şi ea a fost dată cu
mulţi ani în urmă de către Shankaracharya.

Paramahansa Yogananda menţionează că Divinul poate fi definit în nenumărate moduri: lumină infinită, putere, înţelepciune, adevăr, dar că cea mai elocventă definiţie va rămâne întotdeauna termenul de “Sat-Chit-Ananda”, pentru că el utilizează concepte care exprimă cel mai corect impulsurile cele mai profunde ale vieţii.

Legea vieţii este un impuls original, şi ea conţine toate celelalte dorinţe, inclusiv pe acelea care ne determină să căutăm să atingem starea de “Sat-Chit-Ananda”. Toate fiinţele sunt atrase, inconştient chiar, de “Sat-Chit-Ananda”. Dorinţa profundă de a atinge beatitudinea eternă se manifestă la toate creaturile, printr-un efort constant de a evita suferinţa, iar ulterior, într-un al doilea moment, printr-o luptă neîncetată pentru a căuta fericirea, bucuria.

Complicaţiile apar în momentul în care uităm să ne mai bucurăm de aspectele elevate ale fiinţei noastre şi substituim acestei fericiri spirituale, plăcerile fugitive ale simţurilor. Pentru că, la o ultimă analiză, Beatitudinea sau Dumnezeu este cel care a emanat toate lucrurile, şi în final, mai devreme sau mai târziu, totul se va întoarce la această stare de fericire.

2
Un vizitator i-a pus următoarea întrebare lui Yogananda: “Nu este puţin cam limitator să-L definim pe Dumnezeu ca o bucurie, o beatitudine şi să asimilăm căutarea umană a lui Dumnezeu cu dorinţa de a cunoaşte fericirea?

A-ţi îndeplini datoria este, adeseori, mult mai important decât a căuta să-ţi realizezi propriile aspiraţii. Dumnezeu este un concept atât de important, încât eu nu pot să mi-L imaginez doar ca o simplă exaltare de fericire. Am citit undeva despre minunata solemnitate a vieţii trăite în prezenţa lui Dumnezeu. Trebuie să recunosc că găsesc acest concept mult mai satisfăcător”.

Paramahansa Yogananda a răspuns: “Ti-ar place să trăieşti în această minunată solemnitate, pentru eternitate?” “Da, dar eu încă nu pot să-mi imaginez eternitatea” – a admis vizitatorul. “Şi trebuie să recunosc că aş aştepta încă ceva mai mult”.

“Vezi” – i-a răspuns Yogananda – “trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu cu devoţiune, cu dăruire, cu aspiraţie. Dar, oare am dori şi am căuta ceva ce este abstract pentru mintea noastră, ceva ce chiar ne înfricoşează? Oamenii îl ţin pe Dumnezeu la distanţă atunci când ajung să-L privească cu frică. Ei merg la biserică având sentimentul unei datorii solemne şi-şi pun feţe serioase ca şi cum ar merge la o înmormântare. Adevărul este că, de fapt, găsindu-L pe Dumnezeu, participăm la înmormântarea tuturor suferinţelor noastre.

În faţa Tatălui celest, trebuie să ne comportăm ca nişte mici copii; aceasta este atitudinea pe care El o iubeşte. Teribilele responsabilităţi ale Universului îi sunt suficiente; totul îi aparţine; El ştie tot; El este
atotcunoscător şi atotputernic.

Dragostea noastră este singurul lucru care îi lipseşte. Ceea ce aşteaptă de la noi este dragostea noastră, încrederea noastră în El, bucuria noastră în bucuria Sa infinită.

El nu cere de la noi definiţii teologice laborioase, El nu doreşte rugăciuni formulate perfect ca să nu-I rănească augustele-I urechi. Ceea ce doreşte de la noi este să-L iubim în totală simplitate, la fel ca nişte
copii”.

3
Un bărbat înlănţuit în nenumărate responsabilităţi sociale l-a întrebat: “Care este locul datoriei în căutarea fericirii interioare?” Sri Yogananda i-a răspuns: “O viaţă fără responsabilităţi ar fi consacrată ego-ului şi nu lui Dumnezeu. Cu cât o persoană se consacră mai mult fiinţei sale, cu atât mai puţin ea poate să ajungă să perceapă fericirea autentică. Nu este uşor să-ţi faci datoria, mai ales că rezultatele nu sunt întotdeauna cele aşteptate, cele dorite. Accesul la fericirea divină este o muncă de lungă durată. Omul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile terestre dacă, cu adevărat, doreşte să atingă libertatea eternă”.

4
“Ce este răul?”, a întrebat într-o zi un discipol.

“Răul”, i-a răspuns Yogananda,” este absenţa armoniei, a binelui. Aceasta ne face să ne simţim rău.

Putem noi spune că un tigru face un rău când îşi omoară victima? A omorî este însăşi natura tigrului, este ceea ce însăşi Dumnezeu i-a dăruit. Legile naturii sunt impersonale.

Răul apare atunci când o fiinţă nu mai are posibilitatea de a accede la starea de armonie. Tot ceea ce ne separă de această stare reprezintă răul pentru noi, pentru că ne îndepărtează de la înţelegerea naturii
noastre autentice, de înţelegerea ţelului pe care trebuie să-l urmărim în viaţă. Din acest motiv, scrierile religioase iau atitudine împotriva luxului şi a orgoliului. Aceste comandamente sunt dăruite pentru binele
omului şi nu pentru cel al lui Dumnezeu. Ele îl avertizează pe cel imprudent că, deşi anumite atitudini şi acţiuni pot să pară la prima vedere satisfăcătoare, ele sfârşesc prin a conduce fiinţa nu spre fericire, ci spre suferinţă şi durere.

5
Legea vieţii are ca finalitate armonizarea fiinţei atât cu natura sa interioară, subiectivă, cât şi, bineînţeles, cu cea exterioară ei, obiectivă. Dacă vă veţi atinge cu degetele de o plită încinsă vă veţi arde.

Durerea fizică este advertismentul Naturii, pe care-l primim pentru a înţelege ce trebuie să evităm pentru a ne păstra integritatea corporală.

Dacă îi trataţi pe cei din jurul dumneavoastră cu răutate, cu siguranţă că Viaţa vă va trata într-un mod asemănător, iar în final inima voastră va împietri şi viaţa voastră va deveni tristă şi searbădă. Prin astfel de exemple, Natura vă avertizeză că, printr-o atitudine dizarmonioasă, ajungeţi să vă răniţi propriul Sine.

Dacă recunoaşteţi existenţa acestei legi şi aliniaţi ei toate acţiunile voastre, vă veţi bucura de o fericire durabilă, de o sănătate de fier şi de o perfectă armonie, atât în universul nostru lăuntric, cât şi în relaţiile noastre cu întreaga creaţie.

6
“Dacă noi suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu şi el ne iubeşte, de ce există atunci atâta suferinţă?”

Suferinţa a fost creată pentru ca fiinţa umană să înţeleagă că această lume nu este adevărata ei casă.

Dacă lumea pe care o percepem cu ajutorul simţurilor ar fi perfectă, câţi dintre noi am urmări să-l descoperim pe Cel Transcendent? Chiar şi aşa, în lumea aceasta plină de suferinţă şi bucurii iluzori, nu vedeţi cât de puţini sunt cei care îl caută în mod autentic pe Dumnezeu? Cum spune Krishna: “din o mie de oameni, poate unul”.

Legea Vieţii este aceasta: cu cât trăim în mai puţină armonie cu adevărul nostru interior, cu atât mai mult suferim. Dacă respectăm însă această lege divină, nici una din vicisitudinile vieţii nu ne va mai influenţa negativ fiinţa şi nu ne va mai putea răpi sublima stare de beatitudine a Sinelui nostru Suprem.

7
Am întâlnit un sfânt în India care avea o soţie materialistă. Pentru un aspirant spiritual, o astfel de companie poate să ridice adevărate probleme. Acest sfânt mi-a spus: “Am reuşit să o păcălesc toată viaţa. Ea nu bănuieşte cine sunt.” El, de fapt, dorea să spună că ea nu putea să-l distragă din starea de pace interioară pe care o simţea în starea de comuniune cu Divinul. Cele mai mari dificultăţi exterioare nu o să te poată afecta în nici un fel atunci când ajungi să fuzionezi cu Sinele lăuntric.

8
Un discipol ce era deranjat de muşte şi ţănţari în timp ce muncea în grădina ashramului. S-a dus să-l întrebe pe Yogananda:”Maestre de ce pacea unor astfel de locuri sfinte este perturbată de aceste vietăţi?”

Maestrul i-a zâmbit şi i-a răspuns: “Este un alt mod prin care Dumnezeu ne ajută să ne menţinem pe calea care ne duce către El.”

9
Un membru al organizaţiei noastre l-a întrebat pe Paramhansa Yogananda: “Unii susţin că este nepotrivit să fi fericit când există atâta suferinţă în lume. A fi preocupat de obţinerea fericirii personale nu implică o lipsă de compasiune faţă de nefericirile celor din jurul tău? Iisus este descris ca un sfânt ce a suferit şi nu ca un înţelept al bucuriei.” “Iisus pe care eu l-am cunoscut”, i-a răspuns maestrul, “este plin de fericire. Nu are nici o umbră de tristeţe. E adevărat că el deplânge suferinţele omenirii, dar această stare de compasiune nu are nimic de-a face cu nefericirea.

Cei care au cunoscut beatitudinea divină pot să manifeste compasiune pentru cei din preajma lor, iar acest fapt nu diminuează în nici un fel intensitatea trăirii lor interioare.

Fericirea este de fapt panaceul pe care toţi îl căutăm, fie că suntem conştienţi sau nu. Cu cât o fiinţă este mai fericită, cu atât mai mult doreşte să împartă această stare sublimă cu cei din jurul ei.

Fericirea divină provine din conştientizarea Sinelui, iar suferinţa provine din ignoranţă, din nesesizarea adevăratei noastre naturi divine. Doar un om care a atins nivelul de conştiinţă al comuniunii cu Dumnezeu, de identificare cu Sinele Suprem, poate să manifeste cu adevărat o autentică stare de compasiune.

Sursa: Esența vieții … între adevăr și iluzie…