Cu toții știm că întunericul este opusul și complementarul luminii, că el ne stânjenește distigerea și cunoașterea lucrurilor pentru a ne folosi de cele de trebuință sau de folos și a ne feri de cele ce nu sunt de folos sau sunt chiar vătămătoare. Acesta este întunericul fizic, dat de Dumnezeu pentru a vedea cât de bună și importantă este lumina, dar și de a ne folosi de întuneric pentru somn și regenerare a forței.
În afara întunericului fizic, exterior omului, există și întunericul spiritual sau interior, pe care nu Dumnezeu ni-l dă, ci diavolul nu ne lasă să vedem Lumina Adevărată, singura care ne conduce spre înțelegerea vieții și a legăturii strânse a acesteia cu Lumina. În mod greșit spunem: „mi-a luat Dumnezeu mințile”, pentru că, de fapt, diavolul ne ia mințile, adică ne privează de Lumină și ne ține în întuneric. Sunt multe stări în care omul, deși este în stare de veghe și de activitate în plină zi, se află totuși în întuneric.
Întunericul fizic este o manifestare a modului în care Creatorul a conceput Universul, iar întunericul spiritual este rezultanta folosirii greșite a liberului arbitru dat omului de Dumnezeu, un semn al nearmonizării omului cu Lumina, cu Dumnezeu. Pentru a distinge întunericul de lumină și chiar de a vedea uneori limitat în întuneric i-a dat Dumnezeu omului ochi trupești (ai vederii fizice). Pentru a se lumina interior și a distinge binele de rău, omul a primit tot de la Dumnezeu și ochi netrupești (ochii minții). Cu cei trupești doar vedem lucrurile fizice care ne înconjoară, fără a le și înțelege, iar cu cei netrupești putem și înțelege întunericul și cele ale lui și a ne bucura de lumina dată de Luminator.
Între ochii trupești și ochii minții nu există aproape nicio legătură, în sensul că ochii minții nu au nevoie de cei trupești pentru a vedea duhovnicește (spiritual) și a lumina omul. Ochii minții îi sunt tributari acesteia pentru posiblitatea luminării, dar mintea este aceea care poate și îmboldi trupul și simțurile spre plăcerile ce opacizează claritatea vederii spirituale. Tocmai de aceea avem neapărată trebuință de a controla mintea și a o îndrepta spre Cele de Sus pentru a spera să vedem spiritual, adică dincolo de cauzalitatea materială. Gradul în care omul reușește să-și controleze mintea arată cât de mult este acesta răpus de plăcerile lumești (materiale) și cât de sus se înalță spre plăcerea înțelepciunii și a luminii Domnului Iisus Hristos. Toată lupta sau zbaterea omului (interioară și exterioară) spre acest țel ar trebui îndreptată: a se sustrage (înfrâna) plăcerilor trupești (materiale) pentru a-și lumina sufletul (viața) cu plăcerile spirituale.
Așadar, omul trăiește cotidian deopotrivă în întunericul fizic, care-l înconjoară, și în cel interior, cel spiritual, care-l definește, din păcate. De întunericul fizic caută în dese ocazii să scape, apelând la lumina artificială, dar de foarte puține ori, sau mai bine zis, foarte puțini oameni caută să scape de întunericul interior, cel spiritual. Pentru a scăpa de acesta, este drept că este mai greu, omul ar trebui mai întâi să-l identifice, să-l conștientizeze, pentru că diavolul îl prezintă într-un mod atrăgător, folosind calea plăcerilor care duce la opacizarea minții, îndreptată cu întreaga ei capacitate spre găsirea mijlacelor și posibilităților de a astâmpăra foame simțurilor stârnite de dorința spre plăcere. Altfel spus, pentru a scăpa de întunericul interior omul trebuie să aibă „curiozitatea” de a se cunoaște pe sine însuși și curajul de a se lepăda de toate gândurile păcătoase, de toate păcatele și patimele ce-l asaltează în permanență toată viața trăită în lume.
Cei mai mulți oameni confundă întunericul spiritual cu lipsa de cunoaștere „științifică”, cu lipsa de informații, ceea ce este o gravă eroare. Câți oameni luminați cu un înalt nivel spiritual nu a cunoscut omenirea fără să fi avut nicio cunoaștere științifică sau au posedat una modestă? Chiar dacă cunoașterea științifică poate să înlesnească îndepărtarea într-o oarecare măsură a întunericului spiritual de pe ochii minții, ea nu este nicidecum o condiție sine qua non a luminii spirituale. Lumina spirituală nu este posibil a fi obținută de om, chiar de cel mai savant, fără o aplecare a lui spre Dumnezeu sau fără primirea harului de la Duhul Sfânt.
Ideea greșită că omul este luminat de cunoașterea realității materiale în care el trăiește a fost puternic propagată și impregnată în mintea umanității de către ateii capitaliști, adică nu numai de ateii adevărați care nu cred în Dumnezeu, ci și de capitaliștii internaționali, care, deși vor crede în Dumnezeu, fac toate compromisurile cu diavolul pentru a da omenirea pe mâinile acestuia spre a fi apoi mai ușor stoarsă de capitalștii amintiții de toată vlaga și a menține-o în întunericul spiritual, echivalent pentru omenire cu împotmolirea în plăceri, iar pentru capitaliștii internaționali cu mediul cel mai prielinc cu putință pentru îmbogățirea lor și ținerea restului omenirii în exploatare și dominare.
Sistemele de învățământ și cultură susținute de capitalism nu sunt în măsură să asigure decât acea cunoaștere sau acel nivel de cunoaștere care este cu certitudine inadecvat sau insuficient a permite sau a înlesni pătrunderea unei lumini spirituale în sufletul omului bântuit de capitalism, dacă nu intervine cumva Duhul Sfânt pentru a-i arăta Calea. Cunoașterea asigurată de sistemul capitalist, pe fondul înlăturării, direct sau indirect, a instruirii spirituale a oameniilor de către Biserică, este pefect adecvată și limitată la realizarea intereselor acestui sistem, anume de a ține omenirea prizonieră tuturor dorințelor simțurilor și satisfacerii tuturor plăcerilor trupurilor (plăcerilor materiale) prin consumul absolut aberant propus și furnizat de capitalism, ca unic mijloc al acestuia de a exista și a se perpetua. Capitalștii internaționali știu că: „Păcatul risipește și tulbură, iar Sfântul Duh adună și pacifică, liniștește.”[1] De aceea luptă ei din răsputeri pe două fronturi: unul să țină lumea prizonieră consumului la discreția dorințelor stârnite intenționat prin bunurile de consum propuse, iar altul să înlăture pe om de legăturile lui spirituale cu Dumnezeu realizate prin Biserică.
Cunoașterea cu orice preț și a orice poate deveni o piedică în calea luminii spirituale dacă ea devine doar un țel în sine, dacă devine habotnică, pentru că ea atrage și împotmolește (înlănțuiește) omul în materialitatea lumii, în iluzii și deșărtăciuni. O astfel de cunoaștere îndepărtează pe om de Dumnezeu și-l dă pradă păcatelor și diavolului.
[1] †Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dăruire și Dăinuire, Editura Trinitas, Iași, 2005, p. 122.
Sursa: FINANTE-BANCI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu