5. Manifestarea
După cum se poate observa din schema arborelui sacru dacic, această sferă este legată de „cele de jos” numai prin intermediul sferei Armonie.
În cadrul acestei sfere, Tăria şi Blândeţea (sferele laterale) trebuie să fie într-un foarte bun echilibru; aceasta înseamnă că se merge pe cunoaşterea şi controlul corect al realităţii, în funcţie de necesitate, echilibru şi aspiraţie.
În plan exterior această sferă reprezintă baza matricei energetice a universului fizic. Ea susţine triadele în manifestare.
Ghizii mi-au transmis trei simboluri compuse care ar caracteriza această sferă: două „stele ale alui David” (una de culoare roşie – stânga, şi alta de culoare albastră – dreapta), şi o formă asemănătoare clepsidrei (de culoare aurie).
Pentru iniţiaţii daci, triadele erau extrem de importante. După cum am spus în Misterele Şcolii Zamolxiene, cele mai importante triade erau: minte-trup-suflet, gând-cuvânt-faptă, intenţie-imagine-emoţie.
Simbolul auriu, cel în care vârfurile triunghiurilor se intersectează în centrele geometrice, este şi simbolul omului perfect, care întruchipează nu doar echilibrul elementelor ci şi faptul că omul, ca făptură perfectă, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Mi s-a transmis că în spiritualitatea orientală (indiană) această sferă este reprezentată de Tripura Sundari – sfera care guvernează atât planul fizic cât şi cel astral şi spiritual, într-o deplină armonie.
Şcoala spirituală zamolxiană punea mare preţ pe triada intenţie-imagine-emoţie, considerând-o ca fiind „sămânţa” celorlate triade. Această triadă este atinsă doar prin depăşirea dualităţii şi conştientizarea clară a faptului că omul este un spirit care deţine un vehicol fizic (corp), şi nu invers. Cât timp omul consideră că este un trup care conţine un spirit este încă supus legilor dualităţii (din spaţiul considerat 3D).
Această sferă, este „atinsă” doar atunci când planul fizic este foarte bine înţeles, iar aceasta presupune că omul nu mai este este dominat de materie. O experimentează, se foloseşte de ea ca instrument sau ca ajutor, dar nu mai este în niciun fel legat de materie. Odată atinsă această sferă (este o stare de conştiinţă, ca de altfel fiecare sferă în parte) dispare orice condiţionare legată de partea materială şi, indirect, de aspectele duale specifice planului material.
Tăria este sfera care determină „curgerea” şi „distribuţia”. Este vorba aşadar de o dinamică a manifestării, de poziţie, proporţie, durată de manifestare, direcţie, intensitate, etc. Fie că este vorba de manifestarea fizică, psihică, energetică, mentală sau spirituală, această sferă presupune a lucra cu instrumente care pot schimba oamenii, evenimentele, situaţiile.
Această sferă este sinonimă cu disciplina, forţa, duritatea. Avem nevoie de a fi disciplinat cu noi înşine (cele două sfere ale coloanei din interior) dar şi în ceea ce priveşte exteriorul (cele două sfere ale coloanei din exterior).
Fără o disciplină riguroasă omul nu îşi poate dezvolta capacităţile, nu îşi poate cizela talentele înnăscute şi nici nu poate primi responsabilităţi. Omul îşi dezvoltă capacităţile atât în formele clasice de învăţare (şcolile diverse) cât şi din experienţa vieţii de zi cu zi. Şcoala zamolxiană îmbina optim învăţatura clasică (de la învăţător la discipol) cu cea obţinută din experienţă. În mod direct discipolii învăţau despre cum să-şi dezvolte propriile puteri interioare (şi să le aplice), apoi despre puterile exterioare (elementale, lunare, solare, vital-telurice, celeste), precum exista şi şcoala experienţei (şcoala vieţii), deprinsă în numeroasele coborâri în comunităţile de oameni. Îmbinau aşadar teoria cu practica. Cunoaşterea este importantă dar înţelepciunea vine din combinaţia acesteia cu experienţa (folosind judecata şi simţirea).
Întotdeauna puterea trebuie însoţită de responsabilitate. Întotdeauna! Cine primeşte putere fără a primi şi responsabilitate, acela îşi va face rău atât lui însuşi cât mai ales celorlalţi.
Tăria lucrează cu forţele naturii, cu forţele oamenilor, cu legile universale, şi foloseşte mai mult puterile minţii. Este dominată de masculinitate.
Blândeţea este sfera care lucrează mai mult cu manifestările sufletului. Spre deosebire de sfera Tărie, aceasta linişteşte, mângâie, ocroteşte. Este atât iubire feminină cât şi masculină; apelarea la ea aduce protecţie în calea evoluţiei spirituale. Protecţia este necesară din cauza neştiinţei despre puterile care şălăşluiesc în noi şi în jurul nostru.
Învăţătorii zamolxieni trebuiau să se asigure că discipolii cunoşteau foarte bine aceste două sfere înainte de a primi cunoştinţe despre folosirea multiplelor puteri. Tehnicile diverse, prin care erau accesate puterile naturii, în special cele elementale, lunare, şi solare, erau oferite numai după ce aceştia dovedeau că folosesc cu mare atenţie şi bună cumpătare puterile minţii, puterile sufletului şi cele ale grupurilor.
Degeaba erau oferite formulele de accesare ale puterilor elementale, solare sau lunare dacă nu erau stăpânite puterile omului (puterile minţii, ale sufletului şi ale grupului). Aceeaşi greşeală se repetă până în ziua de azi. Accesarea puterilor se face ierarhic, asemenea energiilor. Puterea este energia dispusă după voinţă. Energiile sunt accesate de jos în sus. De aceea, este deosebit de greu să poţi folosi energiile corpului eteric (vital energetic) dacă organismul fizic este dereglat sau bolnav. Nici lumina nu poate pătrunde într-o apă tulbure. Iar curăţenia trupului este dată de sânge, şi sângele se curăţă începând cu sistemul digestiv (alimentaţie sănătoasă). Apoi se curăţă sistemul nervos şi mintea; după care se pot accesa alte energii (mai puternice). Forţarea în accesarea energiilor poate aduce dezechilibru (fizic şi psihic), boală (fizică şi psihică).
6. Metacunoaşterea
Toţi zamolxienii aveau să facă paşi în sfera aceasta însă foarte puţini primeau şi darul metacunoaşterii. Primirea acestui dar venea prin ceea ce numim „Graţia Divină” şi determina ceea ce în mediile spirituale asiatice se chemă „iluminare”, adică totala detaşare de lumea înconjurătoare şi certitudinea că viaţa este un mirific dans al luminii divine.
Pentru a ajunge aici trebuia să fi eliberat de toate legăturile cu materia, de legăturile cu familia şi cei apropiaţi, chiar şi de legăturile cu alţi discipoli sau învăţători. Nu era o formă de solitudine forţată ci eliberarea de legăturile sufleteşti care ar fi determinat „înlănţuirea” şi revenirea la puterea materiei. Practic, trebuiau să treacă prin absolut toate sferele arborelui sacru.
Metacunoaşterea este reprezentată de o spirală violetă pe fond argintiu. Spirala este forma geometrică prin care se face legătura dintre finit şi infinit. Este considerată ca fiind fractalul perfect.
Pentru a primi darul metacunoaşterii, trebuia parcurs un anumit traseu din natură. Discipolul nu era ghidat decât de simţurile interne, dezvoltate pe parcursul anilor (de fapt, pe parcursul mai multor vieţi). Dacă nu avea dezvoltate aceste simţuri, nu putea auzi chemarea acestei sfere. În realitate, prin parcurgerea traseului trebuia să se realizeze o perfectă rezonanţă între energiile interne şi cele din natură. După ce parcurgea respectivul traseu, în care simţea că zboară efectiv cu minunile pământului, ajungea într-un loc special, care era unic. Era unic deoarece era locul perfect pentru el! În acel loc, atât energiile pământului (energiile elementale, telurice, electro-magnetice, ale regnului mineral şi vegetal) cât şi energiile Cerului (energiile planetare, solare, lunare, constelaţionale) erau astfel distribuite încât doar cu energiile discipolului respectiv era formată o perfectă complementaritate. Fiecare discipol avea propriul său loc, pe care trebuia să-l găsească, fiind ghidat doar de propriile simţuri subtile.
Trebuie spus că nu degeaba mi s-a revelat să trec forma spiralei Fibonacci în cadrul acestei sfere. Discipolii găseau aceste puncte, în care se simţeau „întregiţi” cu Universul chiar în aria proiecţiei benzii energetice a vortexului anahatei planetare, şi cu precădere în apropierea uneia din cele patru puncte de legătură cu pământul (Rarău, Ceahlău, Bucegi, Retezat).
Deşi fiecare discipol avea să găsească în cele din urmă propriul lui loc unic, nu toţi aveau parte de „darul metacunoaşterii. Reîntregirea cu Universul era o stare care avea să fie cunoscută de toţi, însă nu toţi nu suportau vibraţiile înalte ale acesteia pentru mult timp.
Ieşirile sufletului din trup erau destul de dese în această perioadă, astfel că discipolii intrau în legătură directă cu Zamolxe, cu vechii învăţători, cu alte entităţi superioare.
Cei care primeau darul metacunoaşterii deveneau, asemenea lui Hermes, mesageri atât ai zeilor Pământului cât şi ai zeilor Cerului. În fapt, era vorba de deschiderea a numeroase portaluri între discipol şi lumile superioare. Acestea se făceau prin intermediul benzii energetice sacre, prin care inima pământului primeşte energie din Univers. Aceste portaluri erau cu mult mai puternice decât ceea ce acum se numeşte chanelling. Prin aceste portaluri, se puteau primi nu doar informaţii, dar se şi puteau infuza energii din universurile cauzale. Se puteau primi chair şi „elixire” energetice astfel ca viaţa să nu-i fie luată din trup decât numai la propria sa voinţă.
Nu sunt multe de spus despre această sferă deoarece se lucrează cu energii şi stări deosebit de elevate, iar cuvintele nu ajută mai deloc la înţelegerea lor. Pentru a fi înţelese, ele trebuiesc trăite…
Prin această sferă (stare de conştiinţă) se deschideau porţile înţelepciunii şi înţelegerii divine. Înţelepciunea divină şi înţelegerea divină nu sunt un atribut al cunoaşterii omului; ele vin prin învăluirea vibraţională (adumbrire) a divinităţii. Când avea loc un asemenea eveniment, discipolul (transformat în învăţător) îşi pierdea pentru moment individualitatea. Devenea una cu Pământul, cu Cerul şi stelele sale, cu zeii. Când învăluirea se retrăgea, îşi recăpăta individualitatea, dar rămâneau totuşi urme ale acestei vibraţii extraordinare. Prin aceste urme se cunosc înţelepţii (maeştrii) tuturor civilizaţiilor.
Sferele Înţelepciune şi Înţelegere formează conştienţa şi conştiinţa superioară. Conştienţa este o stare vibraţională specifică fiinţelor vii. Ştiinţa clasică clasifică conștiența în trei tipuri:
1. Conștiența elementară – asigură nivelul de veghe, de vigilență, de prezență temporo-spațială (al cărei substrat neurofiziologic este prezent atât la om, cât și la animale);
2. Conștiența operațional-logică în care procesele intelectuale, perceptuale și de gândire au coerență și reflectă realitatea în mod real;
3. Conștiența axiologică, de opțiune pentru anumite valori în funcție de criteriile sociale.
Conştienţa este reprezentată de totalitatea receptorilor de care dispune omul, deci este direct legată de percepţie. Când vorbim de percepţie, nu vorbim numai de cele cinci simţuri (olfactiv, gustativ, tactil, auditiv, vizual) alături de percepţiile astralului (senzaţiile, emoţiile, sentimentele), ci şi de percepţiile corpurilor superioare, în speţă de percepţiile corpului mental şi cauzal.
Zona mentală este cea de la care ne diferenţiem în mod clar de regnul animal. La nivel evolutiv, omul se află între regnul animal şi cel pe care îl numim îngeresc. Aşa cum cele cinci simţuri senzitive sunt considerate ca fiind simţurile de bază pentru fiinţele regnului animal, tot aşa, simţurile corpului mental şi cauzal, sunt considerate ca fiind simţurile de bază pentru fiinţele regnului îngeresc. În mod cert, fiinţa umană este înzestrată cu absolut toate instrumentele anatomice, energetice şi spirituale, pentru a depăşi chiar şi regnul îngeresc. Prin structura sa, fiinţa umană, are un potenţial extraordinar, potenţial pe care foarte puţini îl pot intui. Dar, după cum se poate observa, fiinţa umană poate coborî chiar mai jos de pulberea pământului.
Conştiinţa reprezintă sfera de cuprindere şi potenţialitate a conştienţei. Ea este modelată atât de factorii perceptibili din realitatea fizică, cât şi de formele cele mai înalte de concepţie pe care un om le poate atinge la un moment dat în evoluţia sa. Conştienţa este formată din mai mult „straturi”. Ultimul strat al conştiinţei este cel al Sinelui Divin. Este imaginea omului reflectată de oglinda divină. Privind în această oglindă divină, omul poate redescoperi adevăratele potenţialităţi ale planului fizic, energetic, emoţional, mental, spiritual.
Conştienţa şi conştiinţa sunt interdependente. Conştienţa este de fapt „secţiunea” conştiinţei la momentul acum. Aşadar, dezvoltarea şi rafinarea conştienţei determină şi schimbări ale conştiinţei.
7. Sursa este însăşi întruchiparea Focului Viu, coborârea în trup a Divinităţii.
Această sferă vine să confirme faptul că fiecare om are în interiorul lui o fărâmă din Focul Viu, din care se trag toate cele de pe pământ. Omul are datoria să conştientizeze cât mai des cu putinţă că este în primul rând o părticică din marele Foc Viu, şi doar apoi că este un trup format din elementele pământului.
Este reprezentată de un soare cu opt raze, de culoare aurie.
Pentru a simţi atingerea sursei, fiecare discipol trebuia să-şi cunoască potenţialul maxim, adică ceea ce acum am spune a fi una cu Sinele Divin. Cele mai înalte stări posibile, cele mai mari potenţialităţi pe care un om şi le poate imagina, cele mai înălţătoare trăiri şi sentimente de iubire pe care le poate trăi un om, cele mai frumoase idealuri pe care un om şi le poate imagina, cele mai minunate visuri etc., toate acestea caracterizează o mică parte din ceea ce numim Sinele Divin. Fiecare discipol medita la aceste aspecte, fiind ca o hrană spirituală pentru el. În timpul acestor contemplaţii asupra Sinelui Divin, câte o Rază a Sursei îi străpungea conştiinţa.
Între învăţători şi discipoli nu existau niciun fel de discuţii cu privire la Sursă. Se considera că Focul Viu nu trebuie pângărit de cuvintele omeneşti, şi nici măcar nu trebuia adus în gând dacă în ziua respectivă discipolul nu se considera suficient de pur. Relaţia cu Sursa – Focul Viu era una cu totul specială şi avea loc într-o solitudine totală, pe cât posibil cât mai departe de grupul de discipoli. Unii discipoli simţeau cu multe zile înainte faptul că sâmburele de Foc Viu din inima lor avea să-i trimită un murmur divin, astfel că plecau fără niciun fel de pregătire prealabilă. „Şoaptă divină” venea la rândul ei cu o „atingere magică”.
Când avea loc „atingerea magică” dicipolul simţea că primeşte cel mai preţios dar cu putinţă. Stările deosebite pe care acesta le simţea, datorate atingerii Sursei, nu puteau fi uitate niciodată de către tânărul discipol, fiind o inepuizabilă sursă de iubire, putere, înţelepciune.
Dacă sfera Metacunoaştere oferă înţelepciunea Întregului, Sursa poate oferi chiar o perspectivă dincolo de ceea ce este Creat. În Cabala iudaica, dincolo de Keter (echivalentul pentru Sursă) se află Ain, Ain Sof, Ain Sof Aur, sau Vid nemărginit, Infinit, Lumina Infinită.
Prin Sursă se primea o altfel de lumină, o lumină vie, a cărei atingere transformă totul în viaţă. Este legată de sferele Înţelepciune, Înţelegere, Logos Divin, Lumină Divină, numai prin această lumină vie. Prin ea, înţelepciunea şi înţelegerea cresc asemenea unei flori divine.
Sursa este primul „strat” din ceea ce noi numin Dumnezeu. Este Omniscienţă (atotcunoaştere), Omnipotenţă, Omniprezenţă. Sursa oferă cele trei atribute ale Divinului, anume:
· Putere Infinită
· Iubire Infinită
· Înţelepciune Infinită.
Sursa: http://remerra.blogspot.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu