THE ECONOMIST Criza globală: cui îi folosesc lecțiile japoneze?

După cinci ani de haos financiar, zona euro începe să semene izbitor cu Japonia „deceniului mort“

Acum cinci ani, nimic nu tulbura economia globală. În prima săptămână din august 2007, previziunile investitorilor și ale marilor bănci centrale indicau creșteri de două-trei procente în dreptul SUA și UE. Apoi, în 9 august, au apărut primele semne de furtună. Gigantul financiar francez BNP Paribas a anunțat pierderi masive pe segmentul de ipoteci subprime. În aceeași zi, Banca Centrală Europeană (BCE) a fost obligată să injecteze 95 de miliarde de euro (adică 130 de miliarde de dolari, la vremea aceea) în fondul de lichidități de urgență. Criza începuse.

În primul an, reacția autorităților europene a fost modelată în funcție de modelul japonez - de fapt, de evitarea lui. Explozia datoriilor nipone dusese la faimosul „deceniu pierdut“ din intervalul 1991-2001. Perioadă din care analiștii învățaseră trei lecții. În primul rând, pentru a evita o asemenea stagnare trebuia acționat rapid; apoi, era esențială curățarea eficientă a bilanțurilor; nu în ultimul rând, era nevoie de acordarea de stimulente economice puternice și eficiente.

Datoriile nu se fac peste noapte. Să luăm exemplul consumatorului american. În 2000, datoria populației ajunsese la 70% din PIB. Ulterior, a crescut cu o pondere anuală de 4%, până când, în 2007, a depășit pragul de 100%. Cam același tipar a fost urmat și de guvernele și băncile europene: creditarea a crescut într-un ritm masiv și constant. Nu trebuia să fii analist economic ca să-ți dai seama că în spatele lor se adunau munți de datorii.
Criza a devenit oficială în momentul în care a fost evident că expunerea pe ipotecile subprime devenise regula, nu excepția, în mai toată lumea. Majoritatea activelor se devalorizau rapid. Datoriile au început să fie declarate nesustenabile, iar dobânzile au escaladat. Cu alte cuvinte, după ce puseseră umărul la crearea acestor munți de datorii, guvernele, consumatorii și băncile deopotrivă au fost confruntate cu necesitatea achitării unor costuri imense pentru refinanțarea creditelor ajunse la maturitate.

Obligațiunile, noul aur

Răspunsul autorităților nu a întârziat. Până la finalul lui 2008, Rezerva Federală, BCE și Banca Angliei tăiaseră deja dobânzile de referință, în speranța de a atenua impactul acestei explozii asupra populației și mediului de afaceri. Comparativ cu situația Japoniei din deceniul trecut, de data aceasta, tăierile au venit la momentul potrivit. Se pare că prima lecție fusese învățată.

Deprecierea activelor a făcut ca datoriile multor bănci și companii să depășească valoarea bunurilor deținute. Graficul de evitare a experienței japoneze arăta că venise timpul „punerii în ordine“ a bilanțurilor prin una sau mai multe din cele trei mari opțiuni existente: renegocierea datoriilor, creșterea capitalurilor proprii sau declararea falimentului.

În acest proces, cel mai important rol a fost jucat de investitorii în obligațiuni. Creanțele au ajuns la mare preț, iar un raport recent al Deutsche Bank arată că ultimii cinci ani au reprezentat o perioadă de aur pentru cei care au optat pentru acest tip de plasamente. Randamentele obligațiunilor americane au ajuns la 31%, iar ale celor europene - la 25%.

Așadar, dacă activele își continuau deprecierea, creanțele rămâneau la aceeași valoare. Prin urmare, pentru a evita apariția unor dezechilibre majore în bilanțuri, acțiunile au început să scadă. Cu alte cuvinte, deși datoriile fuseseră capul răutăților, cele mai dure lovituri au fost încasate de acțiuni. Indicele Dow Jones al capitalurilor bancare a scăzut cu peste 60% din 2007 și până acum, iar prețul acțiunilor anumitor instituții financiare s-a prăbușit cu peste 95%.

Așadar, au fost cazuri, deloc puține, în care capitalurile deveniseră insuficiente, așa că guvernele au fost nevoite să intervină prin achiziționarea de pachete de acțiuni. Guvernele din Europa și SUA și-au sprijinit cu toate puterile sectoarele financiare proprii. Bilanțurile au început să arate din ce în ce mai bine. Se părea, deci, că autoritățile învățaseră și cea de-a doua lecție de pe urma dezastrului japonez. Doar că atâta implicare a statului a generat alte probleme. Pentru a finanța aceste pachete de salvare, guvernele s-au împrumutat masiv: prin urmare, în timp ce bilanțurile băncilor se prezentau tot mai încurajator, ale guvernelor se îngropau în pierderi. Valoarea totală a sprijinului acordat de executivul american sistemului bancar a ajuns la 5% din PIB, iar al celui britanic, la nu mai puțin de 9%.

Cea de-a treia lecție consta în acordarea unor stimulente puternice, în ideea în care, oricum, într-o economie solidă, datoriile, oricât ar fi ele de mari, nu ar trebui să constituie o problemă. Este ca într-o gospodărie oarecare: un credit substanțial nu deranjează pe nimeni, atâta timp cât membrii familiei câștigă suficient cât să-și achite ratele.

Ce facem cu morții economiei?

Este evident că autoritățile au tras ceva învățăminte din crahul japonez; chiar și așa, rămân o mulțime de motive de îngrijorare, care se vor dovedi (sau nu) întemeiate în următorii cinci ani. În SUA și Marea Britanie există două mari temeri. Stimulentele fiscale se pot dovedi insuficiente; și, după ce au alocat fonduri imense sistemului bancar, guvernele sunt obligate să-și reducă deficitele, ceea ce înseamnă că vor rămâne curând fără bani de cheltuială. Or, în opinia lui Richard Koo, de la banca Namura, experiența japoneză ne arată că tocmai acum statul ar trebui să crediteze mai cu spor sectorul privat.

În al doilea rând, intervențiile salvatoare ale guvernelor se pot dovedi costisitoare în timp. În unele cazuri, faptul că o companie, cât ar fi ea de mare, înregistrează pierderi imense arată pur și simplu că un anumit model de business nu mai este funcțional. Situație în care este preferabilă falimentarea acesteia, ceea ce ar duce, în scurt timp, la eliminarea actorilor ineficienți din economie. Japonia a ajutat prea multe companii care nu mai aveau de ce să fie ajutate. Nici America și Marea Britanie nu par prea dispuse să renunțe la pierzătorii mediului de afaceri: guvernul SUA a cheltuit până acum 601 miliarde de dolari pe spinarea a 928 de companii cvasifalimentare din sectoarele bancar, asigurări și auto. La rândul său, Marea Britanie a achiziționat pachete mari de acțiuni la două dintre cele patru mari bănci locale și nu are de gând să renunțe la ele prea curând.

Zona euro se află într-o postură mult mai vulnerabilă. Aici, revenirea economiei se face în pași dureros de mici. Iar viitorul arată sumbru: statisticile din 1 august arată o scădere pronunțată a producției în Germania, Franța și Italia. Pe lângă stimulentele neconvingătoare și amorțirea sectorului industrial, mai putem remarca o a treia trăsătură preluată parcă din coșmarul nipon - indecizia de pe scena politică. Pe 2 august, șeful BCE, Mario Draghi, a anunțat că unul dintre pașii actualei strategii de salvare este lansarea unui nou proces de achiziții de bonduri. Chiar și așa, bursele și-au continuat scăderea, semn că investitorii nu sunt deloc convinși că zona euro nu face, de fapt, decât să urmeze fidel modelul japonez.

sursa: capital.ro

Sursa: gandeste.org