Fascinanta lume a traco-geto-dacilor

Istoria oficială a României vorbeşte foarte puţin despre traco-geto-daci şi-i lasă impresia românului de rând nu numai că traco-geto-dacii nu au însemnat prea mult pentru istoria antică, dar şi că neamul lor a dispărut odată cu cucerirea Daciei.

Daniel Roxin

Realitatea este însă cu totul diferită, iar sursele istorice şi dovezile materiale la care avem acces astăzi demontează minciuna pe care istoria oficială o serveşte încă românilor.

În contradicţie flagrantă cu imaginea traco-geto-dacului barbar, primitiv, pe care unii istorici români cu suflete alogene se chinuie să ne-o inoculeze, mari istorici şi filozofi ai antichităţii ne prezintă o viziune fascinantă a lumii geto-dacilor.

Astfel, în „Legile morale şi politice“ transmise de filozoful grec Pitagora (n. cca. 580 î.H. – d. cca. 495 î.H.) se fac zece referiri la valorile superioare ale geţilor.

Iată ce spune Pitagora în “Legea 1143”: “Călătoreşte la geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi câmpurile sunt fără margini, toate pământurile sunt comune. Şi dintre toate popoarele sunt cei mai înţelepţi, spune Homer“.

Un alt filozof al Greciei antice, Platon (n. cca. 427 î.H. – d. cca. 347 î.H. ), elev al lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, consemnează în dialogul “Carmides” o discuţie între Socrate şi Carmides, unde Socrate povesteşte ce l-a învăţat un medic tracatunci când a fost la oaste. Iată, în consemnarea lui Platon, ce îi spune medicul trac lui Socrate: “Zamolxis, regele nostru, care este un Zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp. Tot astfel, trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli – pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit.

Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, zicea medicul, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om, în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciunea.“

Este uluitoare această viziune superioară asupra medicinei transmisă peste milenii de un medic trac de acum 2400 de ani, prin intermediul vocii unui mare filozof antic. Această perspectivă holistică este redescoperită abia astăzi de medicina modernă…

Ca o completare a spuselor de mai sus, istoricul romanizat Iordanes (secolul VI d.H.), în lucrarea “Getica”, vorbeşte despre geto-daci, la aproape 1.000 de ani distanţă, în aceeaşi termeni apreciativi: “… (Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…).

Ce mare plăcere ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală…”

Fără îndoială că teoria “barbarismului” strămoşilor noştri reali este greu să fie menţinută în picioare dacă avem în vedere aceste izvoare istorice. 

Vorbind despre cel mai mare rege geto-dac, Burebista (care a domnit între anii 82 şi 44 î.H.), istoricul grec Strabon (n. 63 sau 60 î. Hr.  – d. 21 sau 26 d. Hr.) spune în lucrarea sa, “Geografia”: “Ajungând în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de sus prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine.

Ba încă, a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia până în Macedonia şi Iliria, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de-antregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Kritasiros şi pe taurişti. Spre a putea ţine sub ascultare poporul, el şi-a luat ca ajutor pe Deceneu, care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora spunea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis.”

Regatul lui Burebista, care, potrivit surselor istorice existente, poate fi apreciat la de cel puţin cinci ori teritoriul actual al României, întins atât la sud cât şi la nord de Dunăre, ajunsese atât de puternic încât regele său a devenit chiar un arbitru în conflictul dintre Cezar şi Pompei. Cu o armată evaluată de istoricul Iordanes la aproximativ 200.000 de oameni, Burebista era o ameninţare pentru Cezar şi Imperiul Roman şi doar faptul că cei doi mari lideri au fost asasinaţi în acelaşi an, 44 î.H., a făcut să se evite o confruntare de proporţii uriaşe. Dacia lui Burebista era capabilă să învingă Imperiul Roman. O confruntare între cele două forţe militare ar fi făcut ca istoria Europei să fie astăzi cu totul alta…

Forţa militară şi determinarea geto-dacilor a continuat să atragă atenţia lumii şi în secolul următor. Dio Chrysostom (cca. 40 – cca 120) orator grec, scriitor, filozof şi istoric al Imperiului Roman povesteşte într-unul dintre „Discursurile” sale despre o călătorie făcută în ţinuturile geto-dacilor: ”Se întâmplă că am facut acum o călătorie lungă, drept la Istru şi în ţara geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi. Veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi pace”. Tot el mai spune că: “Geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemenea grecilor.”

Până la urmă, confruntările dintre geto-daci şi Imperiul Roman aveau să înceapă.Înainte însă de cucerirea unei părţi din Dacia, în anul 106, Imperiul Roman avea să suporte una dintre cele mai mari umilinţe.

Pentru prima dată în istoria sa, Imperiul avea să plătească tribut dacilor pentru pacea de 12 ani îngăduită de aceştia, după cele două războaie de la Tapae din anii 87 şi 88.

Referindu-se la această situaţie, Sfântul Isidor de Sevilla (560-636), unul dintre părinţii apuseni ai Bisericii şi un savant al vremii lui, spunea: “Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic.”

Această situaţie umilitoare pentru romani a fost unul dintre factorii care l-au determinat pe Traian să înceapă expediţiile împotriva dacilor, după cum consemnează istoricul roman Dio Cassius (n. 155 sau 163/164 – d. după 229) înIstoria romană LXVII: “După o şedere de câtva timp la Roma (Traian) el întreprinde o expediţie contra dacilor. Gândindu-se la faptele acestora, era mâhnit din cauzatributului pe care romanii trebuiau să-l plătească în fiecare an, şi văzând cum puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit”.

Nici Eminescu nu a fost străin de acest episod uimitor al istoriei strămoşilor noştri. Marele nostru poet şi publicist, pe care îl putem considera fără nicio reţinere ca find unul dintre precursorii disciplinei dacologice, spunea cu emoţia lui specifică: “Era un popor brav acela care a impus tribut superbei Împărătese de marmură a lumii, Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ şia fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.“

Din păcate, unii dintre istoricii şi arheologii ultimei jumătăţi de secol, oameni tributari politicii bolşevice de distrugere a identităţii poporului român, “se dau” ruşinaţi de adevăraţii noştri strămoşi, invocând diverse surse care ar trebui să ne convingă de primitivismul acestora, ignorând, în acelaşi timp, sistematic şi cu bună ştiinţă, sursele istorice demne de încredere care susţin exact contrariul.

Ce credeţi, dragi cititori, veţi găsi oare vreuna dintre referinţele istorice prezentate în acest capitol în manualele de istorie din învăţământul preuniversitar sau din cel universitar?

Şi dacă nu, putem să-i considerăm loiali României şi poporului român pe autorii acestor manuale, în condiţiile în care ignoră sursele istorice care îi pun într-o lumină favorabilă pe strămoşii noştri? Iată două întrebări la al căror răspuns ar trebui să medităm!

 Daniel Roxin

Extras din cartea “Spiritul dacic renaşte”

Sursa: www.financiarul.ro