Lumea se vede frumoasă când ai o minte şi un suflet pline de frumuseţe. Mizeria, suferinţa şi durerea dispar din calea îndragostitilor şi a copiilor doar pentru că dragostea din interiorul lor nu le poate percepe.
Fără a fi fericit în tine, de unul singur sau însotit, între cei patru pereţi pustii ai camerei tale ori în mulţime, fericirea nu poate exista. Starea de bine, starea de mulţumire şi de fericire sunt în interiorul tău. Altfel, nici o experienţă, cât de fantastică ar fi, nu ţi le poate clădi.
Nici femeia “zână”, nici bărbatul “soare”, nici aurul, nici diamantele sau banii nu au puterea să ţeasă fericire în sufletul sufocat de durere. Pur şi simplu, nefericirea nu poate vedea fericirea şi invers. Suferinţa nu poate vedea dragostea şi invers. Lumina nu poate vedea întunericul. Mintea înfricoşată nu poate observa pacea, iar mintea plină de ură nu are puterea de a percepe dragostea.
Noi, oamenii, observăm diferite aspecte ale existenţei, care descriu, de fapt, cum ne simţim. Ceea ce ne atrage atenţia ne captează energia şi aici începe un proces subtil de atracţie. Ceea ce observăm devine prezent din ce în ce mai mult în vieţile noastre. Fie că ne place sau nu, simplul fapt că “observăm” ceva, atrage mai mult din acel ceva către noi.
De îndata ce putem “observa” mai multă dragoste, mai multă frumuseţe, mai multă iertare, mai multă fericire, mai multă căldură şi armonie, vom atrage aceste aspecte în vieţile noastre. Ele vin pentru că “este cineva” care le poate observa. Este un om, un suflet, o minte care poate vedea frumuseţea şi de aceea frumuseţea se înfăţişează în faţa sa, prin diferite evenimente.
Un om cârcotaş, obişnuit să descrie numai ce nu-i bun, ce nu-i frumos, ce nu-i mulţumitor şi fascinant, ce-i plin de mizerie şi de suferinţă, va atrage evenimente cu acest conţinut. Nu pentru că “se află” o forţă misterioasă în spatele dramei şi a mizeriei umane, cât pentru că cineva observă drama şi mizeria, fără a face din observaţia sa ceva constructiv. Observaţia de dragul observaţiei, de dragul criticii şi al propriei inteligenţe, de dragul propriului nostru ego, devine un fel de drum către iad, pavat cu aparente bune intenţii.
În lumea noastră, critica poate fi un instrument salvator şi important de schimbare, atâta vreme cât o folosim în acest scop. Altfel, nu facem decât să atragem către noi ceea ce criticăm, ceea ce nu ne place la alţii, ceea ce ne enervează la lumea înconjuratoare şi aceasta pentru că Universul nu ne vede diferiţi.
În ochii divinităţii suntem “una”, iar demonstraţia ne prinde nepregătiţi aproape întotdeauna. Insistenţa de a critica, a agresa, a violenta sau a distruge pe cineva, fie în numele moralităţii, al idealurilor nobile ori chiar al dragostei, generează un subtil proces de atracţie a evenimentelor pe care le dezavuăm.
Ele ne dezvăluie gândurile, aşa cum sunt în realitate. Ne dezvăluie trăirile, acţiunile şi atitudinile. Evenimentele vieţii ne dezbrăcă de minciună şi de sentimentul că putem ascunde ceva anume, căci ele ne pun în relaţie directă cu sentimentele îngropate în trecut, cu ura nerecunoscută, cu dragostea neştiută, cu frica sau cu bucuria din noi.
Dacă am putea observa mai mult ce-i bun şi frumos, ce e în armonie cu binele, ne-am apropia de acestea toate şi n-am avea nevoie de agresivitate sau de ură pentru a ne împotrivi lor, căci aşa cum se spune: “răul pe care nu-l ataci se autodistruge”.
sursa: http://www.iubiresilumina.com/
http://trezirea-constiintei.blogspot.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu