Genială. Fetița născută fără mâini scrie, pictează, cântă la orgă cu picioarele

Puternica Alberta, minunea fără membre: abandonată la două luni, multipremiată la 10 ani

Fetița șade în mijlocul dormitorului jos, pe covor, tastând laptopul cu degetele de la picioare. Scobitura tălpii stângi face click pe mouse; talpa dreaptă o ține întinsă, ca balerinele, la câțiva centimetri deasupra tastaturii. Cele patru degete de la picioare țăcăne tastele perfect, la milimetru. Ar putea să scrie așa și cu ochii închiși. N-a greșit niciodată. Zâmbeşte cu chipul scăldat în sudoare. E trudă grea, dar ea nu recunoaște. Se muncește să-i scrie un email de încurajare lui Florinel Enache, militarul român mutilat în Afganistan. Își trage șosetele roșii cu văcuțe, înainte să-și verifice textul cu talpa dreaptă: “D-le Florinel, sunt Lorelei o fetiță de 10 ani din Târgoviște. M-am născut fără membrele superioare și fără fermur. Cu toate acestea, sunt o luptătoare. În ciuda infirmității mele scriu, desenez și cânt la pian cu piciorul. Am câștigat multe premii. De curând mi-am lansat primul meu volum de poezii, din care am să-ți scriu o strofă din poezia mea preferată, Iubire de țară (...). D-le Florinel, a fi patriot înseamnă a-ți iubi țara și neamul, cum aţi făcut și d-voastră. Pentru mine sunteţi un simbol viu, marele erou de care are nevoie tânăra generaţie”.

De fapt, pe ea o cheamă Alberta Moșneguțu. Lorelei e numele de scriitoare. Căci săptămâna trecută și-a lansat prima ei carte cu poezii și proză, “Zâmbet de înger”. Şi s-a iţit așa pe scenă, în lauri şi-n aplauze – ea, un trunchi umblător, amestecat prin marea de oameni normali cu mâini și picioare. Ea, un moţ pitic de carne înfăşurat în rochiţă. Şi tot ea, fericită, legănându-se pe două jumătăți de picioare, vorbind publicului despre patrie, ostaşi şi iubire. Așa s-a născut Alberta, nu doar fără mâini, ci și fără femur, jumătatea de sus a piciorului. Prea speriată, mama ei bună a abandonat-o în spital, dar la două luni a salvat-o Viorica Pârvan, asistent maternal. Ea o crește și azi. Genunchi Alberta n-are – ceea ce s-ar putea numi genunchi i-a crescut în burtă, sub ovare. Boala ei se cheamă sindrom plurimalformativ. Noaptea visează că-i cresc aripi. Și e convinsă că s-a născut așa cu un rost. Dar asta-i altă poveste.  

“Love story” cu degetele de la picioare 

Înapoi, în dormitor. “Vreți să vă cânt?”. Își caută singură negativul pe laptop, se ridică în picioare în fața șifonierului și ne cântă cu foc, puțin peltică, “Once upon a december”. Sunetele se înșiră unduios - normal, a făcut câțiva ani de canto. Apoi: “Mami, orga!”. Mama Viorica îi dă o orgă de plastic, ea și-o așează singură în față, prinzând-o firesc între tălpi – nu vrea să fie ajutată. Se pune din nou jos și ne cântă “Love story” cu degetele de la picioare. Ar putea să cânte bine și la pian, doar că n-are bani să-și cumpere unul. 

E un mister cum a strâns Alberta zeci de premii la concursuri de muzică, poezie și pictură, depășind sute de copii sănătoși. Pictează cu pensulă și culori la fel de ușor cum tastează la laptop. Scrie cu pixul pe foaie într-o caligrafie perfectă, stând culcată pe o parte. Doar că n-o poate face prea mult cu talpa goală fiindcă îi îngheață repede. “Și nu pot scrie bine nici cu ciorapi, este ca și cum ar scrie cineva cu mănuși”, zice.  Merge la o școală normală și are “foarte bine” pe linie. Ştie să deschidă singură uşa, când cu nasul, când cu obrazul. În bancă nu se poate așeza, e prea înaltă pentru ea. Stă pe un scăunel pliant din plastic adus de acasă, mic ca pentru păpuși. Dar și picioarele ei sunt mici. De aia nici nu poate să meargă prea mult, în cinci, zece minute obosește și e musai să se așeze. “Doamna învățătoare îmi repetă mereu că eu nu sunt un copil handicapat, ci un copil normal cu nevoi speciale”, își nota Alberta la opt ani, în agenda ei personală. Acum, la zece ani, visează ca în scurt timp să conducă o fundație pentru copiii cu handicap. Pur și simplu vrea să ajute. O întrebi de ce și răspunde simplu, cu nasul în vânt: “Din iubire”.  

“...voi care nu aveți caiete și iubiți cartea”

A scris în cartea ei: “Când mănânc vă pun pe toți la masa mea. Mănânc încet, cu înghițituri mici și mă gândesc că, odată cu mine, mănâncă un copil bolnav, un copil al străzii sau un bătrân neajutorat. Când citesc sau scriu, zăbovesc în fața foii albe și mă gândesc că ați dori să scrieți cu mine și voi, cei care nu aveți caiete și iubiți cartea. Când dorm, vă aduc pe toți în patul meu. Voi, cei care dormiți pe stradă, în canale, pe scări de bloc”. Nu se odihnește niciodată. În timpul ei liber se chinuie să o îmblânzească pe Violeta, sora ei maternală de 13 ani, autistă. Stă la colț lângă ușă și se leagănă continuu, arătându-şi dinţii ascuţiţi. Nu suportă s-o atingi. Și ea a fost abandonată, dar a luat-o tot mama Viorica, s-o crească. A vrut o soră pentru Alberta. Violeta nu vorbește, scoate doar sunete nearticulate, dar Alberta o iubeşte oricum. Îi cântă, o mângâie și se chinuie să o înveţe să-și spună numele. Abia când Violeta obosește Alberta în sfârşit, are timp şi pentru ea însăşi. Îl foloseşte să mediteze: “Răbdarea este o virtute. Virtute înseamnă să fii bun, drept și corect”. Acum și-a mai pus în gând un lucru: îl va combate pe Stephen Hawking. “Voi demonstra cu o armă secretă că există Dumnezeu! Nu cum a zis el.... că nu există”. Numai ideea o înnebunește. Ea știe 100% că Dumnezeu există. “Ştiu, fiindcă eu, uneori, mă joc cu îngerul meu păzitor”, zice, firesc. “Poftim?”.

Dialog cu îngerul păzitor

“Da, am un înger al meu şi vorbim în gând. Are o voce groasă, bărbătească. Îmi cere să cânt şi spune că sunt una dintre vocile din corul de sus, din cer. De aceea am scris într-o poezie că eu sunt şi în cer, şi pe pământ. El îmi spune cum să scriu şi ce să scriu”. Şi amuțește. Îi pare că, fără să vrea, a spus prea mult. Continuă mama: “Sunt ca nişte apariţii, îi vin numai atunci când e foarte speriată de ceva. Prima dată, mi-a spus că îngerul i-a vorbit acum doi ani, într-o zi când eram în microbuz. Era şapte seara, s-a înnoptat brusc şi a venit o vijelie foarte mare. Era ca o minitornadă, iar oamenii s-au speriat atât de tare, încât au început să se roage. Ea era blocată de frică, n-a scos un cuvânt. Apoi mi-a povestit că auzise vocea aceea care îi spunea că va ajunge cu bine acasă. Şi i-a mai spus să nu se sperie de felul în care arată căci a venit aşa cu un scop pe lume. Şi că ea şi-a ales să fie aşa”.

Prima dată când a paralizat-o frica atât de tare a fost în prima ei zi de grădiniţă. Imediat cum intrase în clasă şi o văzuseră cum e, nişte gemeni săriseră pe ea, să o strângă de gât. Voiau s-o ucidă, nimeni n-a înţeles de ce. De atunci, Alberta a refuzat grădiniţa. Şi tot de atunci, mereu când se emoţionează transpiră lac din cap până-n picioare, ca şi cum ar avea febră. Cât am stat de vorbă a schimbat trei rochiţe. “Mami, te rog, frumos, mă mai schimbi o dată? Şi poţi să mă ştergi la nas, te rog? Mulţumesc!”. E răcită şi tuşeşte politicos, aplecându-se cu nasu-n tălpi, cum a învăţat-o mama. 

De curând are o nouă problemă. Trunchiul ei creşte extrem de repede, iar micile picioare abia dacă i-l mai pot susţine. Ca să se poată deplasa în continuare i-ar trebui un căruţ inteligent făcut pe comandă. Să-i permită şi mersul, dar cumva să se şi poată aşeza pe el când oboseşte, ca pe un scaun. Dar cine să i-l facă? Aşa ceva nu găseşti în comerţ. “Trebuie să fie ca un premergător”, zice Alberta. Ştie că premergătorul e pentru copii mici, dar nu-i e ruşine să o spună. De fapt, nu-i e ruşine de nimic. A învăţat la 10 ani ceea ce alţii nu învaţă nici la 80: “După cum îmi spune mama, eu sunt frumoasă și deșteaptă, iar dacă se mai întâmplă să cad uneori, nici o problemă, mă ridic și merg mai departe, asta contează cel mai mult în viață”.

Sursa: jurnalul.ro