Guvernul francez dorea o apărare nucleară cu avioanele sale, cu submarine şi rachete sol-aer. Pentru asta, avea nevoie de a găsi un sit strategic unde să implanteze aceste rachete. În calcul intrau două criterii: zona să aibă o densitate umană slabă şi solul să fie capabil de a permite o bună ancorare a hangarelor care vor conţine rachete dar şi de a fi capabile de a amortiza unda de şoc în caz de agresiune nucleară. La începutul anului 1960, au fost făcute cercetări în Corsica, în Vosgi, în Asivul central şi la Dromee. Peste trei ani, au rămas în vedere două platouri: Valensole şi Albion.
Platoul de la Valensole este evitat căci reţeaua sa hidrografică este incomparabilă cu constituţia hangarelor. Dar subsolul de la Albion este ideal: calcar uşor de lucrat şi suficient de rezistent pentru a rezista la şocuri şi în afară de zona seismică de la Durance. La suprafaţă, este aproape deşertic. Are 785 de hectare şi 288 de proprietari. Satul cel mai apropiat este Saint-Christol (Vaucluse) în partea sudică, cu 1600 de locuitori. Oraşul cel mai apropiat este Apt, la 30 km. La 2 mai 1963, Consiliul de Apărare decide construcţia bazei de rachete sol-aer pe platoul de la Albion.
În 1965, după vizita lui Pierre Messmer, este luată decizia de a implanta 27 de rachete. Toate instalaţiile trebuie să reziste la o explozie nucleară. Adică tonele de beton, de fierărie şi de blindaj care vor fi puse în şi pe platou. Săparea hangarelor a început în august 1966 şi uneori s-a dat peste imense avene, ceea ce a îngreunat munca. Au fost extrase 5500 m3 de rocă pentru fiecare hangar şi adăpostul său auxiliar. Deşi impresionante, aceste lucrări nu au schimbat faţa sitului deoarece ele au fost efectuate în interior, iar militarii au avut grijă de a le camufla la maxim. În total, sistemul se întindea pe 800 km2 şi înglobează instalaţiile de transmisiuni de la Mont Ventoux, de la muntele Lure şi de la Luberon, inima sa fiind pe platoul de la Albion.
În 1967, doar 18 hangare sunt de fapt construite. Fiecare din acestea are adăpostul său auxiliar şi se află la o distanţă de 3 km de vecinul său în scopul ca un singur atac să nu distrugă mai multe situri dar ca loviturile nucleare simultane să le anuleze efectele (2 explozii nucleare simultane anulează o mare parte din efectele lor mecanice). Un agresor vă trebuie deci să distrugă un prim hangar, apoi pe al doilea etc., ceea ce lasă timp de ripostă.
Rachetele sunt supravegheate zi şi noapte şi comandate de două posturi, construite sub pământ, la distanţă. Fiecare post are în sarcină 9 zone de lansare. Unul se găseşte în Drome în apropiere de Reilhannette şi altul în Vaucluse în apropiere de Rustrel, la 35 km unul de altul. Adevărate bunkăre disimulate sub mai multe sute de metri de rocă, aceste posturi sub construite pentru a rezista la orice atac nuclear, însă şi pentru a se evita orice intruziune: la ele duc 2 km de galerii. A trebuit de asemenea de a se construi Baza Aeriană (BA) 200, ai cărei militari să menţină operaţionale rachetele şi materialele periferice. Pe 406 hectare, această bază regrupează construcţiile comandamentului, serviciile administrative, un restaurant, un hotel, o zonă tehnică şi alta specializată pentru menţinerea hangarelor, un depozit de muniţii speciale unde se asamblează capetele nucleare ale rachetelor şi o zonă de instrucţie a personalului.
De pe munte nu se văd din cele 2 posturi de tir decât o platformă şi un fronton de beton de 2 m grosime. Pe acolo pot pătrunde doar ofiţerii de tir însărcinaţi de a activa rachetele. Zidurile electrificate, baraje, detectoare, plăci blindate contra tirurilor, gărzi armate, detectoare de atac chimic, uşii blindate, geamuri blindate, fereastră de tir permiţând lansarea de grenadă asupra vizitatorilor nepoftiţi, dispozitivele sunt absolut impresionante.
Accesul în interior, la 400 m, este permis de ofiţerii de acolo care acţionează porţile de acces în galerie. Apoi, se face îmbarcarea într-un mic tractor electric. Galeria are un diametru de 4 m şi este permanent luminată. Ea prezintă coturi în unghi drept destinate să amortizeze o undă de şoc consecutivă a unei explozii nucleare. Acelaşi rol pentru o galerie de rocă numită galerie anti-suflu. În caz de prăbuşire a galeriei, un ingenios dar terifiant sistem de puţuri descoperit de egipteni permite de a te salva spre exterior. În mod clar, s-au avut în vedere toate scenariile catastrofice. Clapele de aer, care se pot închide, permit supravieţuirea pe termen lung a doi ofiţeri care se află acolo în permanenţă. În capsula de tir, există două locuri protejate de o grosime de 3 m de beton armat, montate pe cricuri hidraulice pentru a rezista la socuri.
La începutul anului 1970, într-o seară, după terminarea zilei de lucru, un profesor pensionar se plimba pe lângă şantier când a dat nas în nas cu o fiinţă de mărime mică, cu cap voluminos şi pielea gri, care l-a fixat cu ochii săi mari oblici înainte de a dispărea. Speriat, fără a-şi disimula teama, pensionarul şi-a povestit păţania unei alte persoane.
Altă mărturie: “Îmi efectuam serviciul militar pe platoul de la Albion în 1981. Eram în comandourile aeriene în a 3-a companie. În acea perioadă, misiunea noastră era bineînţeles apărarea bazei de la St. Christol din care făceam parte. Platoul de la Albion dispunea înainte de dezamarea sa de 18 zone de lansare de rachete atomice, 2 (PCT) posturi de comandă de tiruri şi unul în construcţie pe atunci. Aceste posturi erau situate la aproximativ 500 m sub diferiţi munţi plecând de la înălţimea Vaucluse până la limita inferioară.
Comandanţii erau însărcinaţi de a efectua patrulări regulate pe diferite zone, a cărei destinaţie ne era dată în ultimul moment prin radio în mesaj codat atunci când părăseam baza. Trebuia să efectuăm aceste patrulări aproximativ din 2 în 2 ore. Patrula care revenea trebuia să o trezească pe următoarea care prelua o misiune către alte zone.
Într-o dimineaţă, m-am trezit către ora 6 şi am crezut că mi-am ratat patrula care era prevăzută pentru ora 2 şi că adormisem. După ce m-am informat la subofiţerul de serviciu, am aflat că nu se întâmplase nimic. Patrula precedentă declanşase alerta în noapte, semnalând un obiect neidentificat staţionând deasupra ZL (n. red.- este o zonă secretă). De atunci, jandarmeria mobilă a bazei şi echipa de intervenţie, comandourile cât şi generalul bazei s-au dus la faţa locului. Alerta fusese dată normal, în mod ierarhic.
Peste două zile, un foarte mic articol în ziarul Provencal preciza în câteva linii acest eveniment dar nimic în plus. A fost subiect de discuţii la bază timp de câteva zile apoi nimic. Nimeni nu avea alte elemente. Asta a rămas deci o enigmă.
Zece ani mai târziu, în 1991, pe când priveam o emisiune televizată privind fenomenele extraterestre, am aflat că în această faimoasă zi din 1981, controlorii aerieni au reperat prin radar un OZN venind din Spania şi care se îndrepta spre ţările din Est. Două Mirage 2000 au decolat de la baza din Istres pentru a vâna obiectul atunci când a intrat în spaţiul aerian francez. Acest OZN a fost deci reperat şi observat de mai multe zeci de persoane. Controlori aerieni, comandouri, jandarmi mobili, staţie meteo şi anumiţi gradaţi de la BA, printre care generalul.
OZN-ul a dispărut, nelăsându-i aviaţiei nici o şansă de a-l putea ajunge. Toate astea a priori, s-au desfăşuraat foarte rapid. Din păcate, am avut informaţii reale despre ceea ce s-a întâmplat după 10 ani de la eveniment. Cred că toate astea nu reprezintă ceva nou şi sunt sigur că guvernele fac tot ceea ce pot pentru a-şi dezinforma oamenii, explicând că acestea sau alte observaţii emană fenomene naturale.
În plus, în această perioadă, locuiam într-un sat din Vaicluse, unde mi s-a întâmplat, împreună cu tatăl meu, de a putea observa în două rânduri forme luminoase trecând în foarte mare viteză pe cer şi la distanţe scurte, dar n-am vorbit niciodată cu nimeni… În plus, nu aveam nici o probă despre toate astea. Cred că platoul de la Vaucluse este o intersecţie unde aceste observaţii vor fi regulat constatate şi într-o zi vom avea proba formală a prezenţei vieţii
extraterestre”.
Iată mărturia unei persoane care nu a vrut să-şi decline identitatea, dar care a ţinut să prezinte ce i s-a întâmplat la sfârşitul anului 1980: “Îmi efectuam serviciul militar care stăpân de câini pe platoul de la Albion. Am fost martorul unor fapte tulburătoare în timpul şederii mele pe această bază. Pot să vă afirm că din timp în timp comandouri total străine de bază preluau controlul acesteia timp de mai mult sau mai puţin de 48 de ore. Sosesc în convoi special, camioane şi maşini de culoare neagră, sunt foarte mari cu o piele de culoare foarte albă şi poartă în permanenţă ochelari negri. Aceşti oameni nu se amestecă niciodată cu ceilalţi militari ai bazei şi preiau controlul total al acesteia, şi primesc hrana prin camioane speciale şi nu pot fi zăriţi decât noaptea.
Într-o seară eram de gardă cu câinele meu şi am trecut în apropiere de o sală mare în subsol care nu poseda decât câteva ferestre mici în partea de sus. Trecând prin faţa acestor ferestre câinele meu a devenit foarte nervos. Atunci am privit prin una dintre aceste ferestre şi i-am văzut pe aceşti oameni adunaţi. Noaptea era totală şi nimeni nu mă putea zări. În acest timp, după câteva minute, unul dintre aceşti oameni s-a întors în direcţia acestei ferestre – cum a ştiut că eram acolo, nu ştiu – şi în acel moment am fost cuprins de o teamă de neînţeles. El s-a îndreptat spre mine şi câinele meu a devenit complet nebun. Mi-am tras câinele şi am plecat foarte repede continuându-mi turul de gardă.
Într-o altă seară fiind încă de gardă, am zărit prin fereastra unui local puternic securizat fascicule de lanterne ca şi cum cineva căuta ceva. Baza era, de la sosirea acestor comadouri, în stadiu maxim de alertă. Mi-am avertizat prin radio ofiţerul de gardă de această anomalie însă acesta m-a făcut să înţeleg de a părăsi locul cu câinele meu şi că nu am văzut nimic. Nu ştiu de ce dar la sfârşitul turului meu de gardă am consemnat această observaţie pe un carnet.
A doua zi dimineaţă m-a chemat un ofiţer pentru a-mi spune că ceea ce văzusem noaptea precedentă era cu singuranţă o galucinaţie. Ca urmare, reintrând în camera mea, dulapul meu personal fusese spart şi carnetul meu de note rupt, iar aparatul meu foto dispăruse.
Un prieten, de asemenea stăpân de câine putuse să facă fotografii a sute de lucruri anormale şi de asemenea a desenat un portret al unuia dintre aceşti oameni. Mi-am găsit prietenul grav lovit în exteriorul bazei şi desigur dulapul său fusese golit complet. Cum putuse ieşi din bază, în timp ce aceasta se găsea în alertă maximă, şi nimeni nu putea ieşi? Rănile sale erau atât de grave încât a venit un elicopter să-l caute pentru a-l duce la spitalul militar din Marseille.
Când aceste comandouri erau la bază, s-au interzis stăpânilor câinilor anumite zone, explicaţia ofiţerilor fiind că <câinii sunt prea sensibili>. Câinii aveau o teamă teribilă de aceşti oameni. Când comandourile erau la bază în toate serile eu urlau lăsând bale anormal şi se loveau cu capetele de grilajele cuştilor lor. Această situaţie era inevitabilă. În zori, totul revenea la normal. Veterinarul era foarte mirat de reacţia de neînţeles a câinilor. A vrut să ştie mai mult şi a făcut prelevări de salivă şi de sânge de la câţiva câini, dar un ofiţer i-a ordonat de a renunţa la aceste analize. Câteva zile mai târziu, câinele meu s-a îmbolnăvit şi un alt veterinar total străin de bază a venit să-l caute. Am protestat puternic căci am crezut că l-ar fi putut îngriji pe loc. Atunci a venit un căpitan către mine şi mi-a spus: <Este o afacere strict secretă>. Ca urmare am ştiut că câinele meu era mort şi că a suportat o autopsie”.
În 1991, a depus mărturie un alt martor, care lucra la bază. El a confirmat că a sosit efectiv atunci când comandourile investigau platoul de la Albion (descrierea uniformelor şi a oamenilor concordă cu celelalte surse de informaţii). Aceşti oameni nu se deplasau efectiv decât noaptea şi mâncau independent de alţi militari raţiile care le erau expediate. Un ofiţer de rezervă care a fost pe platoul de la Albion afirmă că piloţii elicopterelor de la această bază au văzut de mai multe ori OZN-uri pe sit şi că există de asemenea un dosar strict secret OZN cu fotografiile acestor maşinării, observate chiar la sol! Speologii au decis să exploreze o prăpastie aflată în apropiere de platoul de la Albion. Ei au intrat în diverse galerii şi puţuri. Ajunşi la un al treilea puţ, s-au decis să facă pauză. Unul dintre speologi, Domnul X, s-a decis să continue şi a coborât în puţ. Ajuns pe fundul acestuia a zărit o lumină leizară, a avansat şi a realizat că această galerie este de fapt o deschidere arfiticială care dă într-o sală imensă cu solul alb, netedă ca o oglindă şi luminată de o lumină portocalie fără o sursă aparentă. În această sală se găsesc 5 sau 6 fotolii albe şi forme bizare. Neliniştit, el decide de a urca spre camarazii săi pentru a le spune de descoperirea sa. Speologii se decid de a ieşi la suprafaţă şi de a reveni cu aparate de fotografiat şi cameră video. Puţin mai târziu, Domnul X s-a decis să revină pentru a explora acest hău, dar ajuns la al 3-lea puţ, acesta a fost total astupat de o dală de beton.
Au avut loc mutilări de animale, nu doar pe platoul de la Albion cât şi în departamentele limitrofe. În departamentul 83, în apropiere de câmpul de la Canjuers, au avut loc două seri de mutilări de oi. O cireadă de oi a fost total decimată în regiunea Javie în departamentul 04. În apropiere de observatorul din Provence, în 1989, vânătorii au găsit căprioare mutilate. Iar în aceelaşi an, în departamentul 83, în satul Rians, au fost găsite mutilate oi.
În septembrie 1996, preşedintele Chirac a anunţat închiderea primului GMS şi dărâmarea sitului de pe platoul de la Albion. În decembrie, Ministerul Apărării franceze a anunţat că un regiment profesionalizat al armatei terestre de cel puţin 1000 de oameni va succeda GMS-ului, care va fi completat printr-o unitate de contra-spionaj şi un escadron Cinofil.
În 1997, a început depoluarea siturilor, convervarea zonelor de lansare 1.4 şi 2.6 şi implantarea de antene (oficial, este vorba de o staţie de ascultare). În zonele de la Lancement, hangarele au fost abandonate şi servesc acum drept parc pentru oi, altele sunt folosite pentru diferite activităţi neidentificate (cutii numerotate discret instalate pe un sit, racorduri electrice) şi sunt regulat supravegheate (la Zl, în special). Oficial, este interzis de a se fotografia.
sursa : mariminunisimistere.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu