Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române şi preşedintele Fundaţiei Universitare a Mării Negre, discută într-un editorial Adevărul, despre implicaţiile crizei din Siria asupra politicii externe a Federaţiei Ruse, şi consecinţele acesteia pentru spaţiul euro-atlantic.
„Rusia nu mai este de mult o putere globală. În ciuda retoricii de „superputere”, convingătoare mai degrabă pentru publicul intern, relevanţa ei contează mai degrabă la nivel regional, în aşa numita „străinătate apropiată”, după cum arată şi recenta adeziune a Armeniei la Uniunea vamală Rusia-Kazahstan-Belarus. În cel mai bun caz, în anumite circumstanţe, Rusia poate deveni „putere regională cu incidenţă globală”. Oportunitatea ideală pentru asemenea joc strategic este criza siriană. Care este contextul? Declaraţia preşedintelui american Obama din august 2012, care fixa ca linie roşie de externalizare a conflictului din Siria utilizarea armelor chimice, obligă astăzi SUA la ripostă. Indiferent de învelişul formal al intervenţiei, ea se va produce. Chiar dacă Summitul G20 nu a adus consensul, majoritatea statelor au acuzat guvernul sirian de utilizare a armelor chimice, iar UE dă semnale în aceeaşi direcţie. Din declaraţiile Casei Albe, putem deduce că intervenţia americană va fi de tip chirurgical, menită să paralizeze punctele strategice ale armatei siriene, să „cureţe” drumul insurgenţilor antiguvernamentali spre Damasc şi să genereze înlocuirea regimului lui Bashar al-Assad. Ce se va întâmpla cu liderul sirian nu este clar: eliminare, arestare şi judecare, extragere din Siria, partajarea ţării şi mutarea lui Bassar în regiunea secesionistă etc. Una peste alta, intervenţia americană cu trupe pe teren trebuie evitată, iar schimbarea de regim trebuie făcută cu „victime colaterale” minime şi lăsând coloana vertebrală a armatei intactă, pe caza căreia se va încerca construcţia post-Assad. În acest tablou a încercat Rusia să îşi găsească locul. Prezentă pe teren şi relativ influentă în instituţiile de forţă sau grupările de putere de la Damasc, Rusia îţi joacă interesele în regiune, dar nu numai în regiune. Pe parcursul ultimilor doi ani, Moscova a dat semnale, fie şi vagi, că se distanţează uneori de regimul din Siria, iar interviul preşedintelui Putin din preajma Summitului G20, oferit televiziunii Pervii Kanal şi agenţiei Associated Press, a sugerat că Rusia Rusia este gata să susţină o intervenţie militară în Siria, dacă vor fi „dovezi convingătoare” prezentate de ONU după care armata siriană a folosit gazul sarin împotriva civililor (fireşte că formula „dovezi convingătoare” poate fi extreme de laxă). Conştientă că mai mult nu poate în politica globală, Moscova a dat semnale, bine cumpănite, fireşte, să nu pară slăbiciuni pentru cei de acasă, că e gata de negociere. Ce poate oferi? Nimic în domeniul militar, unde capabilităţile SUA sunt la distanţă de ani lumină, chiar dacă Rusia mai trimite vase de luptă menită să inventarieze şi ele armele americane sau să joace, eventual, rolul ambasadei chineze în timpul bombardării Belgradului. Ceea ce poate oferi, însă, este sprijin pentru schimbarea de regim sau scoaterea lui Bassar Alassad de acolo. Dacă nu poate face ea, efectiv, acest lucru, măcar să nu se opună. Oferta poate fi avantajoasă, în condiţiile în care preşedintele Obama vrea să scurteze intervenţia. Ce poate cere Rusia în schimb? Două lucruri. Pe de-o parte, prezervarea influenţei în regiune şi, într-o formă sau alta, a avantajaleor sale pe teren (baza de la Tartus, contracte economice etc.). Pe de alta, dacă pierde Siria, va încerca să compenseze cu avantaje în „străinătatea apropiată” (pieţe energetice din Europa, griparea Parteneriatului Estic, oprirea frontierei euroatlantice pe Prut etc.). Ultimele evoluţii de la Summitul G20 au arătat tensiuni în relaţia bilaterală, sugerând că Moscova nu a câştigat nimic la negocieri şi că intervenţia americană şi a aliaţilor în Siria nu poate fi oprită, indiferent de lamentaţiile ruşilor. Ce va urma? Dacă Rusia nu va primi nimic (inclusiv pentru că cere prea mult), iar americanii vor face schimbarea de regim fără Moscova, atunci influenţa ei devine irelevantă în Orientul Mijlociu. Imaginea publică a regimului Putin va suferi o lovitură fără precedent, inacceptabilă pentru un regim care oricum se ţine mai mult pe imagine. Dacă la această umilinţă pe relaţia SUA-Rusia se va adăuga şi înfrângerea pe relaţia UE-Rusia, adică semnarea la Vilnius de către Ucraina a asocierii cu UE şi parafarea documentelor de către Georgia şi R. Moldova, lucrurile vor fi şi mai complicate pentru ruşi. Să ne bucurăm? Nu obligatoriu. Două înfrângeri umilitoare pe două dosare majore pentru Rusia pot fi decisive pentru viitorul regimului Putin, care nu va putea contempla senin propria-i degradare. Cum acţionează o putere post-imperială autoritară, incapabilă să devină altceva pe termen scurt, confruntată cu propria dispariţie? Răspuns: oricum! De aceea, dacă Rusia îşi va pierde influenţa în Orientul Mijlociu, atunci atenţia ei se va focaliza, fatal, pe spaţiul vecinătăţii sale apropriate. O va face indiferent de context. Iar dacă nu va primi nimic în negocieri, atunci există riscul să îşi ia singură. Şi într-un caz şi în altul, războiul din Siria poate ajunge, prin consecinţe, mult mai aproape de noi. Chiar şi până în Transnistria.“ Dan Dungaciu
Sursa: http://adevarul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu