CUVINTE,VORBE,BALSAM PENTRU SUFLET

Intelepciunea este respiratie,usoara mangaiere dupa lacrimi,ce
iti da posibilitatea

sa zambesti printre diamantele ce coboara din ochi si sa iubesti petalele de flori

si frunzele atunci cand cad si mor pentru ca stii ca viata e ciclica si in continua transformare.Intelepciunea te face drept ca un stejar ce-si inalta ramurile spre cer si -n ruga lui cere doar ploaie si nu ura si dezbinare.

De aceea sa gandim la AZI,sa iertam trecutul si sa pornim altfel motoarele

pentru MAINE.

Ce sa facem...

Sa iubim si vom fi iubiti

Sa daruim si vom primi

Sa cautam si vom gasi

Sa intrebam si vom afla

Sa batem la toate usile si se vor deschide

Sa ajutam si vom fi ajutati

Sa luptam si vom castiga

Sa incercam si vom razbate

Visul ni se va implini!

Ceea ce il inalta pe om este Iubirea ce-i da aripi de zbor pana la cer.Asa cum spune Michelangelo,marele sculptor al Renasterii:"Iubirea!-este aripa daruita de 

Dumnezeu sufletului pentru a urca la El"
Sa facem CUVANTUL sa vibreze,sa prinda contur,sa prinda viata!
Sa nu mai batem pasul pe loc ,sa traim prin inima,prin iubire,nu prin minte si prin lucruri materiale care nu ne aduc nici un folos,nici acum si nici dincolo atunci cand plecam in vesnicie.

De aceea e bine sa reflectam,caci nu mancam cu doua guri,nu ne trebuie mai multe case si nici hainele pamantului.Ar fi cazul sa ne uitam la cel flamand,la cei goi,la cei ce nu pot sa-si ia medicamente,la copii care nu ajung la scoli ca sa invete.La oamenii care nu mai zambesc si totusi mai spera intr-o viata normala.La atatia tineri care vor sa munceasca si nu mai au unde.La batranii care au atata experienta si intelepciune si nu au cui s-o daruiasca pentru ca sunt ignorati si marginalizati.E timpul sa se spuna lucrurilor pe nume,Adevarul sa iasa si sa elibereze acea energie constructoare si plina de intelepciune,fara hais si cea chiar daca drumul e anevoios si plin de asperitati,dar macar suntem onesti si solidari.O singura cale,aceeasi limba.Sa ne cladim ceea ce traim cu intelepciune

pentru ca numai intelepciunea face distinctie intre "bine"si "rau"

si pornind de la cele 7 pacate sociale pe care trebuie sa le eradicam pentru a nu

purta vinovatia pe umeri pentru generatiile viitoare:

Si ceea ce trebuie sa facem in aceasta criza morala,de identitate care uneori este numita si "sindromul cuibului gol"datorita celor nevoiti sa plece sa munceasca peste hotare din nevoia de a-si face un rost ,ei bine nu ne ramane ca

aliat decat credinta si pildele sale.

Iata si o mica istorioara cu talc:

Mai avem cateva zile si intram in postul Nasterii Domnului,Iisus Hristos,Lumina Lumii,o perioada magica si incarcata de Lumina.Sa aprindem cat mai multe lumanari,dar sa aprindem si lumanarea sufletului nostru,caci lumanarea este simbolul şi chipul trecerii noastre prin viaţă. Aşa cum arde şi se consumă lumânarea, aşa arde şi se consumă viaţa noastră. Lumânarea este şi un frumos semn al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumină trebuie ca, încet-încet, să se consume. La fel şi creştinii  pentru a fi lumină pentru cei din jur, pentru a fi lianti şi a-şi trăi corect credinţa, trebuie să se jertfească, să ofere ceva din ei, să se consume în fiecare zi câte puţin pentru cei din jur.

Lumanarea este cea care aprinde flacara Luminii si caldurii in lume.

Lumanarea aduce Lumina,Adevar si Sacralitate.Rostul lumânării este să ardă… rostul omului este să se roage…
Sufletul omului este asemănător unei lumânări. Lumina lui este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca o lumânare aprinsă.
Lumânarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea, transformarea în lumină prin ardere de sine, ceea ce reprezintă calea împlinirii noastre şi a desăvârşirii. Ca şi semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn al creştinului. Ea arată esenţa credinţei noastre, aceea că nu exista altă cale de împlinire, de mântuire, decât cea a jertfei. Jertfa se află la temelia vieţii, nimic nu se poate realiza decât prin jertfa de sine. Ca şi lumânarea, omul se poate şi el transforma în lumină, se poate îndumnezei prin ardere de sine. Apoi, lumânarea este jertfă curată pe care o aducem noi lui Dumnezeu.
Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenţia. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micşorează mai mult pe sine. Nu se înalţă ci se face tot mai mică. La fel, cel care se roagă o face în taină şi în smerenie. Cu cât faptele lui sunt mai de cinste cu atât se smereşte mai mult. Cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai mic şi mai neînsemnat.O lumânare aprinsă răspândeşte căldură şi lumină în jurul ei. Ea nu arde pentru sine, ci întotdeauna şi pentru ceilalţi. Din flacăra ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină. La fel se întâmplă şi cu cel care se roagă, şi care se roagă şi pentru cei apropiaţi, nu doar pentru sine.
Cea mai frumoasă moarte este moartea unei lumânări. Ea moare după ce a topit în sine tot ce a fost pământesc şi a devenit în întregime lumină. Ce minunat ar fi să învăţăm a muri ca o lumânare!

Lumina este semn al prezenţei lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este lumină, mergem la Dumnezeu cu lumină. Lumânarea este, în acelaşi timp şi o mărturisire a faptului că cel care aprinde lumânarea, este iubitor de lumină, a ales calea luminii nu pe cea întunericului, a ales şi iubeşte faptele ce se săvârşesc la lumină nu pe cele care se fac în ascuns, în întuneric, se închină lui Dumnezeu care este lumină şi se leapădă de stăpânitorul întunericului şi de lucrurile ce se fac la întuneric. Omul aprinde lumânarea când se îndreaptă spre Dumnezeu sau când face lucruri legate de Dumnezeu, când face lucruri bune.

Simplitatea e mama intelepciunii si arde precum o lumanare adaugand valoare in

tacere.

Cu mult drag

Sursa: primit pe mail,
Multumim Mira