PAINE,VIN-IMPARTASANIA IUBIRII

Pâinea este,de asemenea,un simbol al zodiei Fecioara.In Evanghelii pâinea este adesea evocata ca simbol sau oferita ca hrana fizica.Toate Evangheliile mentioneaza miracolul inmultirii pâinilor (care se poate corela cu procedeul alchimic al multiplicarii),simbol al gratiei si generozitatii divine.In Evanghelia dupa Ioan Isus afirma

:„Tatal Meu va da adevarata pâine din cer,caci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoara din cer,si da lumii viata (…)Eu sunt Pâinea Vietii.Cine vine la mine,nu va flamânzi niciodata,si cine crede in mine nu va inseta niciodata”(Ioan-6,32-35).La Cina cea de Taina,Isus frânge pâinea si o ofera discipolilor spunând-„Acesta este trupul Meu,care se da pentru voi”.Supus incercarilor,Isus afirma:”Nu traieste omul numai cu pâine,ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.Observam ca,in toate aceste afirmatii,Isus se refera la pâine in calitatea ei simbolica de hrana spiritula,ce are calitatea de a trezi sufletul uman,de a destepta iubirea in inima si de a-l deschide pe om spre Dumnezeu.Prin taina euharistiei,pâinea consacrata devine trupul christic (ca printr-o miraculoasa transmutatie alchimica),hranind credinciosul cu harul divin.Traditia spune ca Beith-el,casa Domnului,care este piatra ridicata de Iacob,a devenit Beith-lehem,casa pâinii (locul nasterii lui Isus fiind Betleemul).Casa de piatra s-a transformat in pâine,adica prezenta simbolica a lui Dumnezeu a devenit o hrana simbolica.

Desi pare doar un semn de pamânt anost,iata ca zodia Fecioarei ascunde un important simbolism ezoteric,cu multiple conexiuni.

Elementele esenţiale ale celebrării euharistice sunt pâinea şi vinul. În spiritualitatea biblică, pâinea este darul lui Dumnezeu de care depinde viaţa omului. Pe timpul călătoriei prin pustiu, evreii au fost salvaţi de la înfometare de mana coborâtă din cer. Isus însuşi se îngrijeşte de hrana mulţimii, care l-a urmat într-un loc pustiu şi izolat, pentru a-L asculta, făcând pentru ei minunea Înmulţirii pâinilor pentru a le potoli foamea (cf Mt 14,13-21). Chiar şi pâinea pe care o cumpărăm de la magazin pentru hrana noastră zilnică este tot un dar al lui Dumnezeu, pentru că El face să rodească pământul. În acest sens, trebuie neapărat să recuperăm dimensiunea legăturii, aş zice chiar a dependenţei noastre de Dumnezeu, prin «pâinea noastră cea de toate zilele». Această pâine, “rod al pământului şi al muncii oamenilor”, i-o oferim lui Dumnezeu la Sfânta Liturghie pentru a deveni pentru noi «pâine a vieţii» 

Vinul, cel de-al doilea element, a avut şi are un rol esenţial în viaţa de cult. Consumul vinului la masă dă nota de sărbătoare şi de moment deosebit de comuniune în viaţa familiei sau a comunităţii. Pentru a salva această notă de sărbătoare şi de comuniune, Isus transformă apa în vin la Nunta din Cana (cf In 2,1-12). La Sfânta Liturghie oferim vinul ca “rod al viţei de vie şi al muncii oamenilor” pentru a fi transformat, pentru noi, în «băutură spirituală» 

Prin pâine şi vin ne este împărtăşită Iubirea

Întreaga Scriptură, atât Vechiul cât şi Noul Testament, insistă asupra marelui adevăr că Dumnezeu este iubire (Ier 31,3; 1 In 4,8) şi din iubire vine în întâmpinarea omului, cu infinită milostivire (cf Dt 7,7s.; Ier31,3), iar această iubire milostivă culminează cu moartea răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu: “Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său Unul Născut” (In 3,16). Isus devine astfel «semnul», «manifestarea», «prezenţa în mijlocul nostru» a iubirii lui Dumnezeu: “Iubindu-i pe ai săi, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1); “Ne-a iubit şi s-a dat pe sine pentru noi” (Ef 5,2-3).

Celebrând Euharistia, celebrăm acest mister de iubire a lui Dumnezeu, făcut prezent în viaţa noastră prin Cristos. Pâinea şi vinul transformate în Trupul şi Sângele lui Cristos sunt «semnul, manifestarea, prezenţa cea nouă în mijlocul nostru» a iubirii lui Dumnezeu care ni se comunică. «Pâinea vieţii» şi «băutura spirituală» primite prin Împărtăşanie sunt însăşi esenţa vieţii divine, care este iubirea şi care ne este dăruită spre a ne transforma.

Iubirea este autentică atunci când e solidară

Urmând exemplul lui Cristos, care s-a solidarizat cu mulţimea înfometată, noi, toţi, care participăm la Cina Domnului, împărtăşindu-ne din iubirea Lui, avem obligaţie faţă de cei săraci şi înfometaţi din această lume. Celebrarea Euharistiei înseamnă împărtăşirea pâinii: pâinea Sa şi pâinea noastră. De aceea, dacă vrem ca împărtăşaniile noastre să fie autentice şi demne, nu putem să ne sustragem de la perspectiva împărtăşirii pâinii cu aproapele nostru. În felul acesta, facem efectivă participarea tuturor la bunurile pământului, a căror destinaţie este comună şi nu îngăduie monopol din partea nimănui.

Criza economică, la originea ei, este o criză de iubire şi de solidaritate; astfel pâinea încetează să mai fie mijloc de comuniune între oameni. Pâinea este semnul măreţ al comuniunii dintre oameni atunci când este hrană împărţită atât în momentele de bucurie cât şi în cele de durere. Pâinea împărtăşită în solidaritate, îndeosebi cu cei mai săraci, este şi un gest de credinţă, expresie a adevăratei religii, aşa cum ne învaţă Sfântul Iacob (cf Iac 2,14-26).

Nu ne stă în putere să înmulţim pâinile ca Isus, dar putem să o împărţim cu ceilalţi pe aceea pe care o avem noi; putem să înmulţim pâinile dragostei şi ale omeniei. Foamea şi sărăcia sunt multiforme. Solidaritatea cu cei care au trebuinţă de pâinea zilnică înseamnă să ne străduim să o obţinem pentru toţi, ceea ce ne indică expresia «foamea de pâine», adică: muncă, hrană, casă, familie, cultură, libertate, demnitate personală şi drepturile omului. Şi toate acestea, fără să fie uitaţi săracii societăţii moderne: bătrânii părăsiţi, bolnavii incurabili, copiii fără familie, femeile abandonate, delincvenţii, drogaţii, alcoolicii. Astăzi şi acestea sunt fapte creştine de milostenie faţă de săracul cu care se identifică Isus. Acestora trebuie să le împărtăşim Iubirea pe care şi noi am primit-o în dar în Euharistie, iar prin această împărtăşire, faţa lumii va arăta altfel.

Sursa: primit pe mail,

Multumiri Mira

TĂIEREA CAPULUI SF. IOAN BOTEZĂTORUL. CE NU AI VOIE SĂ FACI şi de ce

 Pe 29 august, vinerea aceasta, credincioşii ortodocşi prăznuiesc Tăierea Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. Cei care vor să se spele de păcate ar trebui să ţină post negru. Şi, potrivit credinţelor populare, ar trebui să mănânce struguri şi să evite varza şi alimentele de culoare roşie.

În memoria sângelui vărsat de către Sântion sau Sântion de toamnă (cum mai e numit, în popor, Sfântul Ioan Botezătorul), tradiţia cere să nu se consume vin roşu, nici alimente şi mâncăruri gătite, care au aceeaşi culoare (pepene roşu, ardei roşii, sos de tomate, carne roşie - nici atât, pentru că e zi de post etc.).

Nici varză nu se mănâncă, pentru că această legumă are o conotaţie negativă în această zi: legendele spun că Sfântului i s-a tăiat capul pe varză de 7 ori şi tot de atâtea ori a înviat; aşa se face că sărbătoarea de azi mai este numită şi "Sfântul Ioan taie capul pe curechi".

Nu mătura şi nu folosi cuţitul

Iată şi alte interdicţii care, dacă sunt respectate, ajută la uşurarea de păcate:

• nu se folosesc farfurii sau alte blide (pentru că, după ce a fost tăiat, capul sfântului a fost pus pe o tipsie);
• nu se taie bucatele cu cuţitul (tot în legătură cu metoda prin care a fost ucis Sfântul Ioan Botezătorul), tot ce se mănâncă se rupe cu mâna;
• nu se foloseşte mătura, ca să nu fie tulburată liniştea morţilor.

Posteşte, dacă ai blestemat

Cândva, postul de Sântion se ţinea "de la cruce până la cruce": din 29 august, până la Ziua Crucii (14 septembrie). Credincioşii mâncau, o dată pe zi, o turtă de grâu sau de mălai, coaptă chiar de către ei. Doar cei care nu săvârşiseră păcate foarte grele aveau voie să mănânce şi poame. Dormeau pe pământ (dacă se putea, fără aşternut) şi, la sfârşitul postului, făceau pomană la biserică.

Azi, Biserica recomandă post (dar negru) doar pe 29 august (tradiţia populară "îndulceşte" acest post, permiţând să se mănânce struguri). Cei care au tăria să-l ţină îşi uşurează propriile suflete sau ajută sufletele unor rude să se mântuiască de cele mai grele păcate: avort, crimă, furt, blesteme aruncate în special asupra propriilor copii.

Sursa: www.libertatea.ro

“Schimbaţi-va dispoziţia voastră sufletească pentru că împărăţia cerurilor s-a aproapiat.” - Ioan Botezătorul

S-a spus că omul va putea să găsească raportul său faţă de Dumnezeu în eul său propriu.
Dar când acest moment a venit, oamenii au trebuit să fie energic atenţionaţi că acest moment profeţit anterior a venit cu adevărat. Cel care a făcut acest lucru în modul cel mai impunător a fost Ioan Botezătorul. El a indicat că timpurile s-au schimbat; el spunea: “Împărăţia cerurilor s-a apropiat.” Apoi acelaşi lucru a fost indicat, în acelaşi fel, de Christos Iisus. Indicaţia cea mai plină de însemnătate s-a săvârşit însă mai înainte, prin acţiunea de botez în Iordan, pe care Ioan Botezătorul a săvârşit-o asupra multora, cât şi prin învăţătura însăşi. Dar numai prin aceste două acţiuni transformarea nu ar fi fost posibilă. Trebuia mai curând ca un număr de oameni să trăiască undeva în lumea spirituală ceva din care să poată deveni vie în ei convingerea că se va revela o divinitate. Şi aceasta se întâmpla prin cufundarea în apă. Când omul este pe cale de a se îneca, trupul său eteric se desface puţin de legătura sa cu trupul fizic, se ridică parţial şi omul retrăieşte atunci ceea ce reprezintă un semn pentru noul impuls în evoluţia lumilor. Şi din aceasta rezulta impunătoarea chemare: Schimbaţi-vă dispoziţia voastră sufletească deoarece împărăţiile cerurilor sunt aproape. Vine peste voi acea dispoziţie sufletească, acea stare sufletească prin care voi veţi ajunge în legătură cu Christos. Timpurile sunt împlinite.

Christos însuşi a dat cea mai pătrunzătoare învăţătură despre împlinirea timpurilor în ceea ce numim Predica de pe munte. Nu a fost nicidecum o predică pentru popor, căci se spune: “Când Christosa văzut poporul, El s-a dus mai la o parte şi S-a revelat ucenicilor Săi.” Atunci Christos le-a revelat următoarele: În vechile timpuri omul putea fi umplut de Dumnezeu în starea de extaz; el era fericit în afara eului său, avea o trăire nemijlocită cu lumea spirituală din care el putea să preia forţe spirituale şi forţe de vindecare. Acum însă, aşa le-a spus Christos Iisus ucenicilor Săi, poate fi umplut de Dumnezeu acel om care se pătrunde el însuşi cu impulsul lui Dumnezeu şi cu impulsul lui Christos, cel care poate să răsară ca eu în acest impuls. Mai înainte numai acela care era umplut cu curenţii lumii spirituale se putea ridica spre lumea spirituală; numai acela putea fi fericit ca om bogat în spirit. Acesta era clarvăzătorul în sens vechi, şi el aparţinea unui cerc restrâns de personalităţi. Cei mai mulţi au devenit cerşetori în spirit. Acum însă pot găsiîmpărăţia cerurilor aceia care o caută în eul lor. Ceea ce se petrece într-o astfel de epocă importantă a omenirii, aceasta se întâmplă întotdeauna pentru omul întreg. Chiar dacă numai un singur mădular al fiinţei sale este cuprins, celelalte răsună împreună cu acesta. Toate mădularele omului: trupul fizic, trupul eteric, sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau a sentimentului, sufletul conştienţei, eul, mădularele sufleteşti superioare, toate se revigorează prin apropierea împărăţiei cerurilor. Aceste învăţături corespund întru totul cu marea învăţătură a înţelepciunii originare.

1. - Mai înainte, la intrarea în lumea spirituală, trupul eteric trebuia să se separe puţin de trupul fizic; acesta trebuia deci să fie alcătuit într-un mod cu totul deosebit. De aceea Christos Iisus spunea, referindu-se la trupul fizic:
Fericiţi pot fi cerşetorii; cei care sunt săraci în spirit, pentru că ei vor găsi împărăţia cerurilor atunci când îşi vor dezvolta în mod corect trupul exterior stăpânit de eu.

2. – Şi în acelaşi timp spunea despre trupul eteric: Mai înainte oamenii puteau fi vindecaţi de suferinţele trupeşti şi suferinţele sufleteşti prin ridicarea în lumea spirituală cu ajutorul extazului. Dacă acum sunt plini de Dumnezeu, Dumnezeu este în interiorul lor, atunci ei pot să poarte suferinţa, pot fi vindecaţi, pot fi mângâiaţi şi pot găsi în ei înşişi sprijinul, pot găsi în ei înşişi mângâierea.

3. – În continuare, spunea despre trupul astral: Mai înainte cei care aveau în trupul astral pasiuni sălbatice şi impulsuri furtunoase, ele puteau fi potolite prin aceea că de la fiinţele divin-spirituale curgea în sufletele lor, radia spre ei calm, linişte şi puritate.
Acum însă oamenii trebuie să găsească prin forţa propriului eu, sub influenţa lui Christos, forţa care să purifice trupul astral. Locul unde se poate purifica trupul astral este acum pământul. De aceea influenţa asupra trupului astral trebuia astfel prezentată încât s-a spus: Fericiţi şi plini de Dumnezeu în trupul astral pot fi numai aceia care dobândesc echilibru, calm; lor le va fi dăruită ca răsplată mângâierea şi tot ceea ce este bun pe pământ.

4. – A patra fericire se referă la sufletul senzaţiei. Cel care vrea să se purifice cu adevărat în sufletul senzaţiei şi să parcurgă o evoluţie superioară, acela va primi în eul său o influenţă de la Christos; el va simţi o sete după dreptate în inimă, va deveni străbătut în interior de Dumnezeu şi eul său va găsi potolirea foamei în el însuşi.

5. – Următorul mădular este sufletul raţiunii sau al sentimentului. Eul dormitează înăbuşit în sufletul senzaţiei şi se trezeşte abia în sufletul raţiunii sau al sentimentului. Dacă noi dormim cu sufletul nostru în sufletul senzaţiei, atunci nu putem găsi în ceilalţi oameni ceea ce îl face pe om cu adevărat om: eul. Înainte ca omul să-şi fi dezvoltat în sine eul, trebuie să fi lăsat ca sufletul senzaţiei să crească în lumile superioare, pentru ca să poată percepe acolo ceva. Dacă însă se dezvoltă în sufletul senzaţiei sau al sentimentului, el poate să perceapă pe oameni alături de sine.
La toate mădularele numite până acum trebuie să ne amintim de ceea ce a fost dat mai înainte în aceste domenii. Abia în sufletul raţiunii sau al sentimentului se poate umple sufletul cu ceea ce curge de la om la om. În formularea frazelor referitoare la Fericiri, într-a cincea fericire trebuie să intervină ceva deosebit; subiectul şi predicatul trebuie să fie acelaşi, deoarece trebuie indicat spre acel mădular care dezvoltă în sine eul.
Fraza a cincea spune: “Cel care dezvoltă milă şi îndurare a inimii, va găsi îndurare.” Aceasta este o probă crucială pe care o facem documentelor oculte. Christos a făcut profeţii cu privire la fiecare mădular al naturii umane, şi aceste profeţii corespund adevărului. 

6. - Următoarea frază din Fericiri se referă la sufletul conştienţei. Prin el eul, ca eu pur, poate să ajungă la o astfel de dezvoltare încât să poată prelua în sine Divinitatea. Dacă omul a înaintat atât de mult, el poate să perceapă picăturile de Divinitate, poate să perceapă în sine eul său. El Îl poate vedea pe Dumnezeu prin sufletul conştienţei purificat. Fraza a şasea din Fericiri trebuie deci să se refere la vederea lui Dumnezeu. Expresia exterioară fizică pentru eu şi pentru sufletul conştienţei este sângele fizic, iar locul în care acestea se manifestă în mod deosebit este inima umană ca expresie pentru eul purificat., De aceea Christos spune:“Fericiţi sunt cei care au inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.” Cu aceasta se merge până la nivelul acestei intimităţi, anume că inima este expresia eului, expresia Divinităţii în om.
Să ne ridicăm acum la mădularele mai înalte decât sufletul conştienţei, la Manas, Buddhi, Atman. Omul actual poate să-şi dezvolte cele trei mădulare sufleteşti, dar abia într-un viitor îndepărtat va putea dezvolta componentele superioare: sinea spirituală(Manas), spiritul vieţii(Buddhi), şi omul spirit(Atman).

7. - Acestea nu pot trăi încă în om, pentru aceasta el trebuie să privească spre fiinţe superioare. Sinea spirituală nu este încă în el; abia mai târziu se va revărsa în el. Omul nu este suficient dezvoltat pentru a prelua în sine Sinea spirituală; în această privinţă omul se află abia la începutul evoluţiei, el nu este decât asemănător unui vas care să preia Sinea spirituală treptat în sine. Acest lucru îl indică şi fraza a şaptea din Fericiri. Sinea spirituală poate deocamdată doar să îl încălzească, să îl întreţesă. Numai fapta lui Christos aduce pe Pământ forţa iubirii şi a armoniei. Din această cauză Christos spune: “Fericiţi sunt cei care aduc aici pe pământ Sinea spirituală ca primul mădular spiritual, căci ei vor deveni copii ai lui Dumnezeu”. – Aceasta îl avizează pe om la lumile superioare.

8. - Se va lua seama la ceea ce trebuie făcut pentru viitor, dar care, pornind din prezent, va fi urmărit cu toată forţa şi cu toată puterea. Este indicat în fraza a opta din Fericiri: Plini de Dumnezeu sau fericiţi sunt cei care vor fi persecutaţi din cauza dreptăţii, deoarece ei vor fi umpluţi în sinea lor, din împărăţia cerurilor, de spiritul vieţii, de Buddhi. Legat de aceasta mai găsim indicaţii referitoare la misiunea specială a lui Christos însuşi şi în sensul că discipolii intimi ai lui Christos pot fi fericiţi când ei vor trebui să sufere persecuţii din cauza lui Christos:
9. - cu aceasta este dată şi o uşoară indicaţie asupra lui Atman, care ne va fi dăruit într-un viitor îndepărtat.  

3.	Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.                               1
4.	Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.                                                   2
5.	Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.                                              3
6.	Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.          4
7.	Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.                                                         5
8.	Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.                             6
9.	Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.                      7
10.	Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.                   8
11.	Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.                                                                                                              9

(Mt. 5, 3-11). 

Astfel, în Predica de pe munte este vestită marea învăţătură despre împărăţia cerurilor care s-a apropiat. În cursul acestor evenimente s-a săvârşit în Palestina misteriul evoluţiei omenirii: omul a fost atât de mult maturizat în toate mădularele sale fiinţiale încât el a putut să preia în mod nemijlocit în componentele sale purificate impulsul lui Christos. În felul acesta s-a săvârşit unirea Dumnezeului-Om Christos, cu omul Iisus din Nazaret şi, în timpul celor trei ani, a străbătut Pământul cu curentul forţelor sale. Acest lucru trebuia să se întâmple pentru ca omul să nu piardă complet legătura cu lumea spirituală în timpul epocii Kali Yuga. Totuşi Kali Yuga, epoca întunecată a mai durat încă mult timp, până în anul 1899. Acest an este un an deosebit în evoluţia omenirii deoarece acum s-a încheiat Kali Yuga, epoca de 5000 de ani. Prin aceasta a început o nouă treaptă a evoluţiei omenirii. Alături de capacităţile pe care le-a dobândit în cursul epocii Kali Yuga, omul va dobândi noi capacităţi spirituale. Ne îndreptăm spre o perioadă în care se vor dezvolta facultăţi şi capacităţi naturale noi prin care omul va putea vedea în lumile divin-spirituale. Mai înainte de a trece de mijlocul secolului al XX-lea, anumiţi oameni, prin dezvoltarea completă a conştienţei de eu, vor experimenta o pătrundere a lumii divin-spirituale în lumea noastră fizic sensibilă, aşa cum a trăit-o Saul la transformarea lui din Saul în Pavel în faţa Damascului. Aceasta va fi starea normală pentru un anumit număr de oameni.

Christos nu se va întrupa din nou, aşa cum s-a întrupat la începutul erei noastre în Iisus, în trup fizic, căci cu aceasta nu s-ar obţine nimic. Conform profundelor legităţi ale evoluţiei cosmico-pământeşti, acest lucru a fost necesar atunci pentru că oamenii nu L-ar fi putut recunoaşte în alt mod. Acum însă oamenii au evoluat: ei au devenit capabili să pătrundă prin forţele lor sufleteşti până la vederea eterică. Din cauza aceasta Christos va deveni vizibil oamenilor în trup eteric şi nu în trup fizic.
Acest lucru se va întâmpla din ce în ce mai mult în următorii 2500 de ani, începând cu mijlocul secolului al XX-lea. Un număr suficient de oameni vor trăi evenimentul din faţa Damascului, astfel încât acest eveniment va fi recunoscut, în final, pe Pământ, peste tot.
Noi practicăm ştiinţa spirituală pentru ca facultăţile ‒ la început delicate ‒ care vor apare, să nu treacă neobservate prin faţa oamenilor, ca oamenii dăruiţi cu aceste capacităţi să nu fie consideraţi visători sau nebuni, ci să fie înţeles de o mică grupă de oameni, să fie sprijiniţi de această grupă de oameni care trebuie să împiedece ca neînţelegerea umană să calce în picioare germenii acestor predispoziţii. Ştiinţa spirituală trebuie, înainte de toate, să pregătească terenul pentru ca aceste predispoziţii să ajungă la dezvoltare.

Acum însă ne îndreptăm spre un timp de reamintire şi reapariţie a epocii abrahamitice, dar în sensul că oamenii vor fi conduşi afară din lumea fizică accesibilă prin simţuri fizice. Spiritul lui Avraam va influenţa cunoaşterea noastră în aşa fel încât oamenii nu vor mai aprecia doar lumea senzorială. Şi, invers decât a fost cazul la Avraam, când Dumnezeu putea fi găsit numai în lumea simţurilor, oamenii se vor ridica deasupra lumii senzoriale, vor creşte în lumea spirituală. Se poate spune: nu strică nicidecum evoluţiei dacă oamenii nu au ştiut nimic despre acestea până acum, dar în epoca ce începe oamenii trebuie să ajungă în situaţia de a-şi lua în mod conştient destinul în mână. Ei trebuie să ştie cum va deveni Christos, mai târziu, perceptibil. Este povestit cu dreptate cum, după Evenimentul de pe Golgota, Christos a coborât în domeniul morţilor, în lumea spirituală, pentru a le aduce cuvântul de mântuire. Evenimentul christic acţionează şi acum în acelaşi sens.

Oamenii, indiferent de comunitatea religioasă, de crezul de care aparţin, vor recunoaşte acest eveniment christic atunci când vor experimenta aceste fapte. Creştinii vor fi, probabil, într-o situaţie mai grea decât aparţinătorii altor religii, atunci când ei vor face în mod real experienţa lui Christos eteric; dar ei trebuie să încerce să întâmpine acest eveniment al lui Christos în mod neutral.

Tocmai aceasta va fi sarcina: îndeosebi din creştinism să fie dezvoltată o înţelegere pentru posibilitatea de a păşi în lumea spirituală fără să fii dependent de vreuna din confesiunile religioase, ci numai prin forţa voinţei bune. 

Importanţa pe care acest eveniment îl va avea în secolul al XX-lea o putem înţelege din următoarele: Pavel putea cunoaşte tot ceea ce s-a întâmplat în Palestina fără ca această cunoaştere să îl transforme din Saul în Pavel. Dispoziţia sa sufletească era de aşa natură încât el nu putea să fie convins că în acel nazarinean a trăit Christos. Abia evenimentul petrecut în faţa Damascului i-a spus conştienţei sale clarvăzătoare:
Christos este prezent.
Oamenii care vor avea această experienţă directă în secolul al XX-lea, care vor avea trăirea experienţei din faţa Damascului, vor primi o cunoaştere directă despre Christos, ei nu vor mai simţi nevoia să se bazeze pe documente pentru a-L recunoaşte pe Christos, ci vor avea cunoaşterea directă aşa cum astăzi numai iniţiatul o are. Toate capacităţile care pot fi dobândite astăzi cu ajutorul iniţierii vor fi în viitor capacităţi generale ale omenirii.
Această stare a sufletului, această trăire sufletească este denumită în ocultism “revenirea lui Christos”. 
Christos nu va mai fi întrupat într-un trup fizic, ci va apărea într-un trup eteric, aşa cum a apărut pe drumul către Damasc. 
Christos s-a întrupat pe planul fizic atunci când omenirea a fost mărginită doar la corpul fizic. Astăzi putem repeta cuvintele Evangheliei lui Ioan: Schimbaţi-vă modul de a gândi pentru ca facultăţile voastre să se deschidă lumii spirituale. – Pentru că oamenii cu clarvedere eterică îl vor vedea în faţa lor pe Christos în trup eteric.
Capacităţile descrise zac astăzi ca seminţe în suflete. În viitor ele se vor dezvolta şi se va putea spune că destinul omului, până la anumit punct, stă în mâna lui. Va fi necesar ca oamenii, atunci când acest fenomen apare, să ştie ce însemnă aceste capacităţi. Apoi pentru aceşti oameni va fi imposibil să cadă în materialism ca acum. Când aceste capacităţi vor apare, ele nu vor fi de îndată luate în consideraţie. Oamenii care vor avea astfel de capacităţi vor fi consideraţi fantaşti sau bolnavi. Solia spiritual-ştiinţifică are, din acest motiv, misiunea de a pregăti oamenii pentru înţelegerea unor astfel de capacităţi. Idealurile comunicate de ştiinţa spirituală nu sunt deci idealuri arbitrare, ci un mijloc necesar pentru dezvoltarea omenirii. 

sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA118/GA118_CF09.html

Sursa: http://adevarul2012.blogspot.ro/

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul - Traditii si superstitii

Sfanta de zi de 29 august, dedicata Taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul, este comemorata nu numai in traditia bisericii crestin-ortodoxe, ci si in cele romano-catolice, greco-catolice, luterane, si anglicane. Mai mult decat atat, superstitia de a nu se manca dintr-o platou sau o tipsie (deoarece capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost adus regelui Irod pe o tava), cea de a folosi cutite la masa sau a imbuca vreun aliment avand forma asemanatoare cu aceea a unui cap, au o larga raspandire in diverse tari europene.

Rubens - Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul

Conform Evangheliilor sinoptice (cele ale lui Matei, Marcu si Luca), Irod (Herod), avand titul de tetrarh sau vicerege al Iudeei, l-a aruncat in temnita pe Sfantul Ioan Botezatorul intrucat condamnase divortul sau de leguiuta-i soata, Faselis (Phasaelis), luand-o in mod nelegiuit de nevasta pe Irodia (Herodias), sotia fratelui sau Filip I. Cu prilejul aniversarii zilei sale de nastere, Irod a fost incantat de dansul Salomeei, frumoasa fiica a Herodiei, si, ametit de bautura, i-a promis ca ii daruieste tot ce vrea, chiar si jumatate din regatul sau. Salomeea si-a intrebat mama ce ar trebui sa-i pretinda regelui, iar Irodia a indrumat-o sa ceara a i se aduce capul Sfantului Ioan Botezatorul pe o tava. Desi infricosat de aceasta cerere, Irod a fost de acord in cele din urma sa ii dea curs, poruncind ca sfantul sa fie ucis in inchisoare.
Istoricul evreu Flavius Josephus a relatat ca Herod l-ar fi omorat pe Sfantul Ioan Botezatorul "pentru ca nu cumva influenta crescanda lui Ioan sa aduca de partea sa o mare putere si sa-l faca sa iste o revolta." De asemeni, Flavius Josephus a afirmat ca multi dintre evrei credeau ca dezastrul militar ce l-a adus pe Herod in mainile lui Aretas, socrul sau, a fost o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru purtarea sa nedemna.
Desi nici o sursa istorica nu ofera o data exacta a acestui eveniment, se poate aproxima ca taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul a avut in anii 28-29 d. Hr., dupa ce acesta a fost incarcerat in anul 27.

Intre traditia populara romaneasca, ziua de 29 august, numita "crucea mica", marca inceperea unui post negru ce tinea pana la "crucea mare", adica pana in ziua de 14 septembrie, dedicata Inaltarii crucii. Acest post era recomandat mai cu seama pentru mantuirea sufletului de cele mai grele pacate savarsite in viata: ucideri, talharii insotie de omoruri, incendieri, avorturi provocate sau naturale, asasinarea pruncilor in somn. Postul era tinut si de surori pentru frati sau viceversa, de parinti pentru copii ori pentru o ruda pierduta in lume, una care se inecase sau infaptuise pacatul sinuciderii. Adeseori, parintii se conformau postului negru ce debuta odata cu ziua taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul ca o cainta fata de vorbele urate si rele spuse odraslelor lor la manie! In perioada de postire era permis sa se manance o data pe zi o singura turta din malai ori grau, ce era musai a fi facuta pe carbuni de cel ce postea, nefiind ingaduit a fi atinsa de vreun alt om. Turta nu trebuia sa fie taiata ci rupta in maini, firimiturile sau resturile ei recomandandu-se a fi lasate pe pamant, sub o icoana, de preferinta cea a Maicii Domnului. Cine era impovarat de pacate mai usoare avea voie deguste si niste poame. Nu era permis a dormi in pat, ci pe jos, pe pamant, fara asternut, numai cu o perna umpluta cu paie si fara vreun acoparamant. Cei ce incheiau postul primeau la biserica de pomana colaci, untdelemn, struguri si un manunchi de flori in mijlocul caruia se gasea o lumanare din ceara curata, facuta de o femeie iertata de pacate ori de o fecioara.

Postul se tinea si pentru friguri, pentru ca acestea incepeau a le da tarcoale oamenilor, in fiecare an, dupa praznicul taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul. Tot contra frigurilor, era bine a nu se manca pepeni verzi pe 29 august. De fapt, era indicat ca in aceasta zi sa nu se atinga nimeni de fructe ori legume semanand cu un cap de om (nuci, capatani de usturoi, pere, mere), nici din acelea cu cruce in ele (pepeni, nuci) ori avand culoarea rosie. Vinul rosu era si el oprit a se bea, iar varza nu tebuie mancata cu nici un chip, intrucat se spunea ca Sfantului Ioan i s-a taiat de sapte ori capul pe o varza, de fiecare data el revenind la viata. Era de rau augur sa mananci din tipsie sau blid, ori sa folosesti la masa cutitul, trebuind sa rupi mancarea cu mana. Unii oameni, mai credinciosi, nu se atingeau de bucate in aceasta zi sau se multumeau sa sa manance numai struguri.
Sursa: http://www.diane.ro

Adevărul Despre Sărbătoarea Sânzienelor în Tradiţia Creştină

Avem în tradiţia românească numeroase sărbători de natură religioasă, fiecare cu data şi semnificaţia ei. 24 iunie este ziua cunoscută sub numele de Sânziene, Drăgaica sau Amuţitul Cucului. Această zi are şi un caracter predictibil din punct de vedere meteorologic. Se spune că în anul în care cucul încetează să mai cânte în perioada Sânzienelor va fi secetă.

Florile de Sânziene şi tradiţiile păgâne

Interesant de menţionat este faptul că această sărbătoare a fost instituită la data de 24 iunie pentru a anula alte sărbători de cartacter păgân. Amintim aici în special festivităţile de tip agricol dedicate solstiţiului de vară. Studiind izvoarele folclorice aflăm că Sânzienele sunt o sărbătoare inpirată şi închinată cultului Zeiţei Silvestra, denumită şi Sancta Diana. Florile de sânzâiene au fost de la început asociate cu figuri divine antropomorfe. Potrivit calendarului popular, Sânzienele sunt văzute ca nişte femei frumoase sau ca nişte divinităţi oculte care slujesc soarelui. Ele mai sunt descrise în anumite zone ale ţării ca fiinţe misterioase care umblă munţi în noaptea de 23 spre 24 iunie. Se spune despre sânzienele că aduc belşug şi bunăstare, iar despre Rusalii că aduc numai lucruri rele. În anumite locuri, ţăranii români cinsteau această dată ca fiind cea mai prielnică pentru culegerea plantelor medicinale.

Sursă Imagine: cammely.wordpress.com

Sărbătoarea Sânzâienelor este o sărbătoare creştină

Alăturarea sărbătorii naşterii lui Ioan Botezătorul cu aceste credinţe popular păgâne este aşadar total nepotrivită. Avem aici de-a face cu două evenimente total diferite în semnificaţie şi cult. Una este de natură creştină, iar cealaltă de natură păgânească, ocultă. Bucovina şi Moldova sunt astăzi două din puţinele regiuni în care ziua de 24 iunie are un aspect religios. Este data bisericească la care desfăşoară procesiunea scoaterii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.

Naşterea lui Ioan Botezătorul

În Biserica Ortodoxă, această sărbătoare omagiază naşterea lui Ioan Botezătorul, în popor pomenită ca „Drăgaica”. Este important de reţinut că în ceea ce-i priveşte pe sfinţi, ziua de sărbătorire a lor este de fapt data morţii şi nu a naşterii. Cu totul exceptională este pomenirea naşterii Sfântului Ioan Botezătorului şi a Fecioarei Maria, Maica Domnului. Aceste două personalităţi sunt singurele care beneficiază de o asemenea sărbătorire. Ambii au avut şi au în continuare un rol decisiv în mântuirea noastră, şi naşterea lor reprezintă pentru noi un prilej de bucurie sfântă, un dar de la Dumnezeu. Pe lângă toate acestea, Maica Domnului şi Ioan Botezătorul sunt omagiaţi şi cu ocazia zămislirii lor sau a altor evenimente importante legate de viaţa lor, a Mântuitorului şi implicit a noastră. În acest caz, amintim despre sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul sau Aflarea Capului acestuia.

Sursă Imagine: www.razbointrucuvant.ro

Sfântul Ioan Botezătorul este cel care stă de-a stânga lui Iisus Hristos în ceruri. Potrivit spuselor Mântuitorului, Sf. Ioan Botezătorul este cel mai mare om născut din femeie. El se află atât de aproape de Iisus lângă scaunul Său de domnie datorită personalităţii şi vieţii sale excepţionale. Ioan Botezătorul face rugăciuni către Mântuitorul Iisus Hristos pentru noi toţi în chip neîncetat, întocmai ca Maica Domnului. Sărbătorim naşterea lui mai ales pentru că acest eveniment este consemnat în chip detaliat în Sfânta Scriptură, la Evanghelistul Luca. Ioan Botezătorul s-a născut cu şase luni înaintea lui Iisus, de aceea i se şi spune „Înaintemergătorul”. El este cel care propovăduieşte pe Domnul şi cel care face netede cărările Lui.

Sursa: http://lataifas.ro
Articol semnalat pe mail

Evanghelia după Ioan - scena Botezului în Iordan - „botezul prin spirit şi foc”

Ce semnifică de fapt acest Botez?

 După cum se ştie, botezul era destinat de către vestitorul, de înainte-mergătorul lui Christos, Ioan Botezătorul, celor pe care el i-a pregătit să îl primească într-un mod corespunzător pe Christos. Putem înţelege ce se spune în Evanghelia după Ioan despre Botezul în Iordan doar dacă avem în vedere că Ioan boteza pentru a-i pregăti într-un mod corespunzător pe oameni pentru Christos. Dacă vă reprezentaţi un botez din ziua de azi, care este doar o imitaţie a celui originar, nu veţi ajunge la această înţelegere. Botezul nu era o simplă stropire cu apă. La botez, neofitul era cufundat cu totul în apă, unde trebuia să rămână un timp mai lung sau mai scurt. Pentru a înţelege ce înseamnă asta, să lămurim mai întâi ceva din misterul fiinţei omeneşti.
Să ne aducem aminte că omul este alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu. În starea de veghe, acestea sunt strâns legate între ele. În timpul somnului corpul fizic şi corpul eteric rămân lungite în pat, iar corpul astral şi Eul sunt afară. La moarte corpul fizic rămâne pe Pământ sub formă de cadavru, corpul eteric se desprinde şi, pentru un timp destul de scurt, continuă să fie unit cu corpul astral şi Eul. Pentru cei care au ascultat măcar câteva din conferinţele mele este clar că în acest moment are loc o trăire interioară cu totul aparte: omul are în faţă întreaga sa viaţă trecută ca într-un vast tablou; evenimentele vieţii stau unul lângă altul, ca într-o panoramă, în jurul omului. Corpul eteric este şi putătorul memoriei, iar în viaţa de pe Pământ numai corpul fizic îl împiedică să le aibă pe toate în faţa sa. După moarte, corpul fizic este depus; acum, în conştienţă poate să apară tot ceea ce omul a vieţuit în ultima sa viaţă. Aşa cum am mai spus deja, faptul poate surveni şi în cazurile de pericol de moarte, sau când omul trece printr-o spaimă mare sau un şoc. Este ceea ce ştim din povestirile celor care au fost gata să se înece sau să cadă într-o prăpastie şi care, dacă nu şi-au piedut conştienţa, au retrăit într-un mare tablou toată viaţa lor trecută. Ceea ce vieţuieşte omul în cazul unui astfel de pericol, când, de pildă, este pe punctul de a se îneca, vieţuiau toţi cei care erau botezaţi de Ioan Botezătorul. Botezul consta în aceea că omul rămânea sub apă destul timp pentru ca să-şi retrăiască viaţa sa de până atunci. Ceea ce retrăia astfel era vieţuit ca un tablou spiritual. În această stare excepţională li se arăta faptul că ceea ce vieţuise spiritul se lega oarecum de restul lumii spirituale; cel ce primise botezul de la Ioan Botezătorul ştia: Există o lume spirituală! Cu adevărat, ceea ce trăieşte în mine poate exista şi fără trup. – După botez, omul era convins că există o lume căreia îi aparţine prin spirit. Ce făcea deci Ioan Botezătorul prin acest botez?
Până la acel moment oamenii ajunseseră să capete o atracţie tot mai puternică spre lumea fizică, o tendinţă tot mai mare în a crede că această lume fizică este adevărata realitate. Cei care veneau spre Ioan Botezătorul vieţuiseră însă propria lor viaţă ca ceva spiritual. În timp ce erau botezaţi, ei ştiau că sunt şi altceva decât sunt prin corpul lor fizic. Mintea oamenilor s-a metamorfozat treptat, în aşa fel încât a fost orientată către lumea fizică. Ioan provocase în cei pe care îi boteza conştienţa: Există o lume spirituală, şi eu aparţin cu o parte superioară din mine însumi acestei lumi spirituale. De aceea, nu trebuie decât să îmbrăcaţi în cuvinte foarte puţin schimbate discursurile lui Ioan şi veţi avea: Schimbaţi-vă felul de a gândi, care este îndreptat spre lumea fizică! Ei îşi schimbau felul de gândire dacă primeau botezul într-o dispoziţie cu adevărat justă. Ei ştiau atunci: În mine trăieşte ceva spiritual; Eul meu aparţine lumii spirituale. Omul dobândise această convingere în corpul fizic. Ceea ce avusese loc nu era o procedură specială, ca în iniţiere. El vieţuise aceasta în corpul fizic. De asemenea, prin modul de a fi receptată vechea revelaţie ce data încă de pe vrmea lu Moise şi prin felul în care ea se unea cu sufletele experienţa botezului lui Ioan căpăta şi un sens deosebit.

După botez, omul nu numai că avea conştienţa de a fi una cu lumea spirituală, ci el recunoaşte ce fel de lume spirituală cobora pe Pământ. Un astfel de om ştia că ceea ce i se revelase lui Moise drept „ehjeh asher ehjeh” în rugul aprins şi în focul de pe Sinai străbate întreg Pământul şi că prin cuvântul Iahve sau Iehova sau „ehjeh asher ehjeh” sau „Eu sunt eu sunt-ul” se denumeşte în mod corect această lume spirituală. – Astfel, prin botezul lui Ioan, omul nu numai că ştia că este una cu lumea spirituală, ci şi că în această lume spirituală trăieşte Eu sunt-ul, din care el s-a născut după spirit. – Aşa îi pregătea Ioan pe discipolii săi prin botez. Acesta era sentimentul pe care el îl trezea în ei. Fireşte, nu puteau fi decât foarte puţini cei care erau în stare să trăiască această experienţă la scufundarea în apă. Cei mai mulţi nu erau maturi pentru aşa ceva. Dar unii recunoşteau că Spiritul, care mai târziu a fost numit Christos, se apropia de Pământ.

Un gânditor modern din Est, executor testamentar al marelui filosof rus Soloviov [ Nota 10 ], a făcut afirmaţia: „Creştinismul este cel care trebuie să facă din noi un singur popor [ Nota 11 ]; altfel ne vom pierde Eul nostru şi, odată cu el, orice posibilitate de a deveni vreodată un popor!” Avem aici un cuvânt plin de forţă care pare să fie născut din interesul puternic nutrit faţă de creştinism. De aici mai vedem şi cât este de necesar ca creştinismul să pătrundă până în adâncurile sufletelor.

Ce le lipseşte deci, chiar în zilele noastre, tututor celor care invocă creştinismul şi proclamă necesitatea sa, dar care nu reuşesc totuşi să-l facă prezent. Le trebuie antroposofia, ştiinţa spiritului – calea actuală de a-L înţelege pe Christos! Căci Christos este atât de mare încât fiecare epocă trebuie să găsească mijloace noi pentru a-L recunoaşte. Odinioară s-au folosit alte forme şi modalităţi ale tezaurului de înţelepciune.

Şi antroposofia va rămâne încă mult timp metoda prin care putem să Îl înţelegem pe Christos, căci ea se va dovedi ceva ce vivifică şi stimulează toate facultăţile de cunoaştere omeneşti. Omul se va întări şi va creşte treptat în ce priveşte înţelegerea lui Christos.

Ioan boteza cu apă, efectul fiind acela că corpul eteric se despărţea pentru câteva momente de corpul fizic. Dar Ioan Botezătorul voia să fie înainte-mergătorul „Celui care botează cu foc şi spirit”. Botezul cu foc şi spirit a coborât pe Pământ prin Christos. Care este deci diferenţa între botezul cu apă al lui Ioan. şi botezul cu foc şi spirit al lui Christos? Acest lucru îl poate pricepe doar cel care învaţă să înţeleagă aşa ceva pornind de la cele dintâi principii elementare. Căci în ceea ce priveşte înţelegerea lui Christos noi nu suntem astăzi decât la primele începuturi. Această înţelegere va deveni din ce în ce mai mare, dar în epoca noastră omul nu poate face decât primii paşi.

Aici trebuie mai întâi să fim atenţi la faptul că efectiv îndărătul oricărui fenomen fizic se află un fenomen spiritual, chiar şi îndărătul proceselor fizice omeneşti. Omului modern îi vine foarte greu să creadă asta. Încet, încet lumea va învăţa acest lucru şi abia atunci va ajunge la deplina înţelegere a lui Christos. Astăzi chiar cei care vorbesc despre spirit nu cred cu adevărat că tot ceea ce se petrece fizic în om este, în cele din urmă, dirijat de către spiritual. Inconştient, chiar şi când se vor idealişti, ca să spunem aşa, ei refuză să creadă acest lucru.

Prin impulsul christic a intrat în lume ceva care îi permite omului să acţioneze asupra a ceea ce, lăuntric, face să pulseze sângele său. Ceea ce acţionează aici nu mai este o stare anormală, o scufundare în apă, ci pur şi simplu influenţa puternică a individualităţii lui Christos. Nu se botează cu materie sensibilă, ci prin influenţă spirituală, fără ca prin aceasta conştienţa obişnuită să sufere vreo modificare. Prin spiritul revărsat ca impuls al lui Christos coboară în corp ceva care în mod obişnuit nu poate fi provocat decât printr-o acţiune fizic-fiziologică: focul, focul interior, care se exprimă în circulaţia sângelui. Ioan Botezătorul încă îi scufunda pe discipoli în apă; atunci corpul eteric se desprindea şi omul putea privi în lumea spirituală. Când însă acţionează impulsul lui Christos, atunci vieţuirile corpului astral se revarsă în corpul eteric şi omul devine clarvăzător. Aveţi aici explicaţia expresiei: „botezul prin spirit şi foc”. Observaţi totodată şi diferenţa dintre botezul lui Ioan şi Botezul lui Christos şi corespondenţa cu ceea ce se întâmplă în realitate. Astfel, datorită impulsului lui Christos, apare o clasă nouă de iniţiaţi. Odinioară existau doar câţiva oameni care deveneau discipoli ai marilor instructori şi găseau accesul la Misterii. Lor li se detaşa corpul eteric pentru a putea deveni martori ai spiritului şi pentru a putea ieşi în faţa celorlalţi oameni şi a le spune: Există o lume spirituală, noi înşine am văzut-o. Aşa cum voi vedeţi pietre şi plante, aşa am văzut noi lumea spirituală! – Aceştia erau „martorii oculari”. 

Pentru a deveni un iniţiat şi a propovădui Evanghelia despre lumea spirituală în sensul nou, în sensul christic, a trebuit ca forţa existentă în Christos să se reverse asupra celor care urmau să fie discipolii şi mesagerii acestei forţe. Când s-a întâmplat să apară pentru prima dată un astfel de iniţiat creştin?

Întotdeauna în cursul evoluţiei vechiul trebuie unit cu noul. Tot astfel şi Christos a trebuit să facă în mod lent trecerea de la vechea iniţiere la cea nouă. El a trebuit să creeze o tranziţie, ca să spunem aşa. El trebuia să se bazeze încă pe anumite procedee ale vechii iniţieri, dar să facă în aşa fel încât tot ceea ce venea de la vechii zei să se reverse prin entitatea christică. Christos a săvârşit o iniţiere cu unul dintre discipolii săi, care avea după aceea să vestească lumii Evanghelia despre Christos sub forma cea mai profundă. O astfel de iniţiere se ascunde în spatele povestirii depre învierea lui Lazăr (capitolul II).S-au scris multe lucruri, incredibil de multe lucruri cu privire la această poveste a lui Lazăr. Ceea ce ascunde această povestire nu a fost însă înţeles decât de cei care ştiau ceva din şcolile esoterice şi din propria lor observaţie. Am să citez mai întâi un citat caracteristic din istorisirea privitoare la Lazăr. Când i se spune lui Christos că Lazăr este bolnav, El răspunde: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru ca Dumnezeu să se reveleze în el!” Boala este spre revelarea lui Dumnezeu în el. Numai dintr-o neînţelegere cuvântul doxa din textul grecesc a fost tradus prin „slava lui Dumnezeu”. Nu spre slava lui Dumnezeu a venit această boală, ci pentru ca Dumnezeu să iasă din întunecime şi să se manifeste în mod palpabil în el! Iată adevăratul sens al acestui pasaj. El vrea să spună că divinul care se află în Christos trebuie să se transfere individualităţii lui Lazăr, divinul, divinitatea christică trebuie să devină vizibilă în Lazăr şi prin Lazăr. Vedem astfel înfăptuindu-se cu Lazăr un botez, un botez în sensul cel mai înalt, prin impulsul lui Christos: Lazăr a devenit un iniţiat în sensul nou al cuvântului, păstrându-se totuşi într-un anume fel formele vechi, letargia, prin aceasta făcându-se o trecere de la vechea la noua iniţiere. 
De aici puteţi vedea cu ce profunzime redau Evangheliile adevărurile spirituale care pot fi cercetate independent de documente. Cercetătorul spiritual trebuie să ştie că tot ceea ce se află în Evanghelii poate fi găsit de el mai înainte, independent de vreun document scris. Când el regăseşte însă în Evanghelia după Ioan ceea ce a descoperit mai înainte pe cale spirituală, atunci această Evanghelie devine pentru el un document, lăsat de cel pe care Christos Iisus însuşi l-a iniţiat. De aceea şi este atât de profundă această scriere.
Modul aparte de descriere a impulsului lui Christos adoptat de autorul Evangheliei după Ioan se explică prin faptul că autorul Evangheliei după Ioan a fost iniţiat de către Christos Iisus Însuşi.

 sursa

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA112/GA112_CF06.html

http://adevarul2012.blogspot.ro