Am avut privilegiul să asist la o expunere mai non-conformistă a Guvernatorului Băncii Naţionale, pe mai multe teme din care, nefiind specialist, am reţinut două dintre ele: la acest moment, peste România se închid ca nişte falduri grele, trei cicluri economice şi financiare. Şi asta e de rău, pentru că la fel ca la alinierea planetelor, din acest punct discutăm doar despre variabile, impredictibilitate şi nesiguranţă, iar riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile se modifică cu o viteză uluitoare. Închiderea ciclului de 100 de ani poate marca începutul sau sfîrşitul unui proiect. Şi cum ultimul proiect politic al României s-a derulat în urmă cu 93 de ani, cînd, la 1918 România a devenit STAT, este de presupus că vîltoarea în care am fost cuprinşi va destructura ţara pe care mulţi şi-o doresc în genunchi. Premisele există! Optimiştii spun, însă, că astfel de învolburări sociale sînt normale şi ciclice la nivelul societăţii. Constantin Argentoianu spunea, la vremea aceea, că TOŢI MOR DE GRIJA EUROPEI! UNII SÎNT FILO-GERMANI, ALŢII FILO-FRANCEZI, NICI UNUL NU E FILO-ROMÂN!!! Identic! Deci, încă o dovadă că istoria se repetă!
Guvernatorul mi-a confirmat şi o afirmaţie făcută chiar pe acest blog: perioada caldă, a vacanţei, S-A TERMINAT! Cei 20 de ani buni, calzi, calmi şi prosperi au luat sfîrşit, următorii 20, poate, fiind imprevizibili, spartani, tumultuoşi, de temut. În loc să intrăm pregătiţi de confruntarea istorică ce ne aşteaptă, România pare mai divizată decît oricînd. Societatea, puternic lovită de tăierile de salarii, pensii, subvenţii, alocaţii etc se zbate să supravieţuiască pe principul: “scapă cine poate”! Problema istorică a disciplinei financiare, împreună cu o guvernare incredibilă au creat cocktailul mortal pentru coeziunea socială. “Dacă guvernarea ar fi credibilă nu ar fi nevoie de tăieri”, spune Guverntorul, într-o afirmaţie semi-oficială! Cu alte cuvinte, faptul că finanţatorii externi NU dau două cepe degerate pe Emil Boc şi pe “tatăl” său de la Cotroceni, este cauza tăierilor reducerilor aberante prin tăieri de pensii şi salarii, mai ales cele de anul trecut. Pe de altă parte, este la fel de adevărat, că o birocraţie consolidată sufocă orice tendinţă de schimbare şi modernizare a statului. E la fel ca în timpul revoluţiei industriale din Anglia!
Spuneam că ne aflăm la marginea Vortexului economic şi politic global. Harta geopolitica a secolului XXI, susţine că echilibrul geopolitic se va decide tot pe baza barilului de petrol. Aurul negru pare menit să fie în continuare principala miză pe termen lung şi adevărat sursă a puterii în lume. Ansalone,de exemplu, susţine că, regiunea geopolitică ce se întinde din Caucaz pînă la graniţele cu China va fi o zonă cheie în următoarele decenii. Miza aflată in joc o constituie, în cea mai mare măsura, posibilitatea de a accede la vastele zăcăminte de hidrocarburi ale unor ţari din regiune precum Kazahstanul, dar şi Turkmenistanul şi Uzbekistanul. Regiunea cuprinde ţări importante pentru scenariul geopolitic al secolului XXI: Rusia, care încearcă să-şi redefinească rolul de putere la nivel mondial, Turcia “cal troian” între Occident şi Orient, România şi Bulgaria, piloni de stabilitate în zona extinsă a Mării Negre – dar fără un proiect propriu, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia – state caucaziene aflate pe drumul marilor trasee energetice – sau Ukraina, ţară împărţită între tendinţe pro-occidentale şi pro-ruse. Sînt deja numeroase puterile, începînd cu China, care manifestă interes pentru stabilirea unor relaţii diplomatice şi comerciale foarte strînse cu ţările din zonă pentru a-şi garanta rezerva energetica atît de esenţială pentru dezvoltarea lor economică!
Rusia îşi are propriile interese! China este definită drept imperiu al hardware-ului, şi nu întîmplător este considerată “fabrica lumii”. Chinezii au investiţii în Africa şi America Latina şi relaţii politice bune cu lideri din aceste zone. Companiile chineze extrag petrol, exportă sau construiesc fabrici şi străzi în Angola, Gabon, Sudan, Africa de Sud. Politica chineză include inclusiv pregătirea unei elite africane pregătite în China: 10.000 de studenţi africani studiază în universităţi chineze în fiecare an, ceea ce-mi aminteşte de politica Şcolii de la Chicago faţă de America Latină la jumătatea secolului trecut! Din 15 miliarde de dolari investiţi în Africa anul trecut, aproape 1 miliard au fost investiţii chineze, China avînd relaţii diplomatice cu 47 din cele 53 de ţări de pe continentul negru. Tot ce cere China este recunoaşterea drepturilor sale asupra Taiwanului şi undă verde pentru investiţii chineze şi comerţ. Cum secolul XXI are mari şanse să redescopere continentul negru, China pare să deţină un avantaj important.
În Sudul Americilor, Brazilia, definită ”imperiul verde-aur”, investeşte în biocombustibili, alături de SUA producînd 70% din etanolul mondial. Iranul, altă naţiune tînără vine în forţă pentru a schimba faţa lumii pe care o cunoaştem, în ciuda pregătirilor de război, ce pare iminent!
Aşa cum scîrţîie astăzi, cu un euro ce pare să mai aibă puţin de trăit!, UE va fi o putere de eşalon secund, predispusă la crize interne, încercuită, din punct de vedere geopolitic, de puteri mai mari şi predispusă la dependenţă în raport cu vecinii mai puternici. Uniunea Europeană va cunoaşte tendinţe de fragmentare internă. Aflată la frontiera dintre lumi, exact în ochiul ciclonului, blestemată, parcă, cu o clasă politică hulpavă şi provincială, România a dezvoltat în ultimii ani proiecte individuale şi nu naţionale, iar coeziunea NAŢIONALĂ a statului şi naţiunii s-a redus îngrijorător. Academicianul Florin Constantiniu spunea că “Un popor de oi naşte un guvern de lupi”, cu adresabilitate directă la guvernul condus de Boc şi păstorit de Traian Băsescu, acelaşi pe care Mugur Isărescu a lipit eticheta mai-sus amintită! Lipsa de reacţie a societăţii româneşti (unii analişti europeni ne numesc chiar “plantele agăţătoare al Comunităţii Europene”) este determinată, în principal, de doi factori: globalizarea elitelor şi narcotizarea media. Există o mare fisură între elite şi societate. După P.S. Huntington (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Simon and Schuster, New York, 2004) elitele se deznaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală. Globalizarea culturii capitaliste generează o localizare a culturii tradiţionale, ceea ce reprezintă o resuscitare a vechilor identităţi regionale (I.N. Sava, Studii de securitate, pag.195, Centrul român de studii regionale, 2005). Toate ţările Europei de Est urmează un pattern de renaştere a identităţii ca o formă – de cele mai multe ori involuntară! – de apărare în faţa formelor occidentale considerate fără substanţă. Acestea sînt, de altfel, o caracteristică particulară a influenţei Occidentale în Răsărit. Revoluţiile Portocalii de la Tblisi(2004), Kiev (2005) şi Bucureşti (2005) sînt, cel puţin prin imaginea lor, produse ale “Culturii Coca-Cola”, adică forme fără substanţă (I.N.Sava, op.cit.).
În ultimii ani, România “beneficiază” de o mass-media tabloidizată în exces, asta şi din cauza afirmării “jurnalismului de piaţă” care presupune o coborîre a standardelor. De ce? În primul rînd, pentru că în învăţămîntul de specialitate, încă din 1990, funcţia FORMATIVĂ a presei, considerată “comunistă” a fost înlocuită cu “divertismentul”. Viitorul jurnalist învaţă că mass-media are obligaţia să distreze, să bine-dispună, să relaxeze consumatorul. Televiziunea, ca partea cea mai reprezentativă a postmodernităţii, este şi cea mai vinovată de lipsa de educaţie şi de reacţie a societăţii. Cultura televizată, în goana după audienţă, cultivă cei 4S – sînge, sex, senzaţional, spectacular (A.D. Rachieru, “Globalizare şi cultură media”, Institutul European, 2003). Celelalte medii se aliniază cuminţi! Unii cred că prin acest teleconsum cultural se asigură o terapie a frustrărilor individului. Alţii trag un semnal de alarmă evidenţiind efectul stimulativ prin amplificarea violenţei reale: explozia delincvenţei, invazia simulacrelor, a pseudoculturii, a incompetenţilor şi loialilor, şi pericolul ca televiziunea să livreze o realitate prescrisă, o trăire a realităţii prin procură. În noul Ev Media interacţiunea comunicativă între oameni, grupuri şi în societate slăbeşte şi capătă rol narcotizant! Mass-media este comercială şi epidermică, superficială, propunînd un şuvoi de modele şi imagini ghid ale non-valorii – în 98% din situaţii! – sfîrşind prin a infantiliza publicul cu soap-opera şi publicitate stupidă.Adevărul nu mai contează. El devine un concept demodat, pentru profesioniştii care confundă imaginea cu imaginaţia. ADORMIREA SIMŢURILOR ESTE DROGUL MASELOR NEMULŢUMITE DE PROPRIA VIAŢĂ!
În ultimii ani auzim cu obstinaţie că avem nevoie de un alt tip de stat! Statul social trebuie ucis şi transformat. În ce? Nu ne spune nimeni! Se pare că, din punctul de vedere al respectării legilor şi documentelor fundamentale ale unei ţări, Statul Român A EŞUAT în ultimii 20 de ani în actul de guvernare al ţării! DEoarece starea de sărăcie a societăţii a crescut exponenţial în ultimii ani, pot spune, fără să greşesc foarte mult, că DECIDENTUL POLITIC aflat în acest moment la guvernare a eşuat categoric în misiunea sa faţă de cetăţenii ţării! Sigur, toate nevoile sociale ale societăţii ar trebui rezolvate de STATUL BUNĂSTĂRII, un concept total străin actualei puteri. Conform unei definiţii, Statul bunăstării „este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii: (1) garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor; (2) prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor „contingenţe sociale” (de exemplu boală, bătrîneţe, şomaj) care altfel ar conduce la crize personale sau familiale; (3) garantînd tuturor cetăţenilor, fără deosebire de status şi clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale” (Asa Briggs, 1961). Esenţa statului bunăstării constă în “existenţa unor standarde minime protejate de guvern în privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecărui cetăţean ca drept politic şi nu ca un act de caritate” (Wilenski, 1875). Aşadar, din punct de vedere social-economic, securitatea este un sentiment, sau acţiune, de solidaritate economică şi socială comunitară a celor bogaţi cu cei săraci, cu recunoaşterea pericolului potenţial pe care îl reprezintă “bomba subdezvoltării”. Demersul social-economic reprezintă suportul paşnic al securităţii (Gheorghe Nicolaescu, “Gestionarea crizelor politico-militare”, Ed. TopForm, 2003). O naţiune se află în stare de securitate dacă dezvoltă capacităţi eficiente de gestionare a necesităţilor sociale şi este capabilă să prevină implicarea excesivă a ideologiilor în procesele sociale organizate (Ghe. Nicolaescu, op.cit.).
Sigur, se poate spune că actuala criză economică, din care nici măcar Europa Socială nu poate ieşi, impune ca în România conceptul economic social de piaţă să fie modificat prin prisma Şcolii economice de la Chicago! În Articolul 135(2), din Constituţie se spune că: Statul trebuie sa asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Se poate spune că, din nou, Constituţia este încălcată, fapt ce generează riscuri suplimentare. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenta unor vulnerabilităţi şi disfunctionalităţi, între care următoarele fenomene sînt generatoare de preocupări sau pericole: -dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile (gaz), -tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; – nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; -proporţia redusă, fragmentarea şi rolul insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieţii economico-sociale;- fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; – infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; -starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; -carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţămînt la cerinţele societăţii; -organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; -angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate. Dacă la toate aceste vulnerabilităţi mai adaug şi viitoarea regionalizare a ţării, pot să spun că premisele pentru divizarea României sînt create! Din păcate, ciclul geopolitic de 100 de ani, pare să se încheie. Poate chiar în mandatul actualului preşedinte! Spre uimirea, disperarea şi revolta celor care mai cred în România Mare!
